ION PENA – UN SCRIITOR CONTEMPORAN CU VIITORUL

ION PENA
– UN SCRIITOR CONTEMPORAN CU VIITORUL –

Dispărut în 1944. În război. La război. Pe front. Scăpat de ochiul criticilor literari. Deci un necunoscut. O rudă de-a sa, dl. Marin Scarlat, teleormănean, ni-l invederează cu cerbicie și cu un respect inedit față de literatură. Căci, în opinia noastră, recuperarea lui Ion Pena, dacă nu un mare, măcar un important scriitor român, ar fi preponderent în avantajul literaturii române. Dacă nu ni-l readucea azi în atenţie familia scriitorului, mă tem că s-ar fi pierdut. Astfel chiar că Biblioteca Naţională e interesată efectiv de recuperarea lui Pena.
Poet fabulos, amintind, evocând mai toți marii poeți ai noștri, așa cum sunt mai toți granzii literaturii care se revendică, așa considerăm noi, unul din altul într-o succesiune genetică de-a dreptul, excepțiile confirmând regula. În proză, însă, Ion Pena ne lăsă o capodoperă. „Moneda Fantazienilor”. O distopie am putea spune … de genul Utopiei lui Thomas Morus. Despre care cercetătorii anteriori ai românului au avut ce spune. Și e bine să reproducem și noi în mod selectiv.
Regretatul amic și prozator Constantin Stan, în „Ziarul de Duminică”, din 28 septembrie 2001, în articolul „Un caz ciudat”, vorbește despre faptul că Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell. Care, adăugăm noi, a publicat al său „1984” în anul 1949. Or Pena dispăruse fatalmente și în mod nefericit din iulie 1944, lăsându-ne acest roman cu un ciudat destin, „Moneda Fantazienilor”…

Apoi, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma în 2001 că „Moneda fantazienilor ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian”. „Scrise în anii celui de al doilea război mondial, textele divulgă în bună manieră swift-iană un proces, o investigare atentă și lucidă a unei lumi care se anunţa, cel puțin cu precizie după Yalta. Cel ce avea să moară în 1944, înainte de intrarea trupelor sovietice în România, «povestește» cu umor şi, de ce nu, teribilism «întâmplări» de până la anul…2001.” (…) „Este curios, totuşi, că Ion Pena, în anii 1937-1938 vorbea despre împroprietărire, cooperativizare, despre stalinism cu o extraordinară percepţie a realităţilor din 1953, 1962, 1989 şi 2000.” (…) „Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie… îi întrezărim, cumva, pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu”.
Poetul și criticul Augustin Doman, în revista „Argeș” din septembrie 2016, spune că prin debutul său cu poezia „Alpinism”, scrisă la 17 ani, „Ion Pena îl anunţă pe Nicolae Labiş”.
Scriitorul Adrian Munteanu remarca în februarie 2017: „Are viziune şi energie asemeni lui Goga (în vremurile lui bune). O poezie care astăzi se poartă mai rar. Poate doar Grigore Vieru să se apropie şi uneori Păunescu”…
Cred că a-l judeca pe Ion Pena după moda contemporană în poezie nu ar fi o cale prea fericită. Căci marea poezie întotdeauna a survolat epocile. Ar însemna ca dintr-un snobism strâmb – nu mă-ntrebați cum e „snobismul drept…” – să renunțăm la mai tot patrimoniul poetic al lumii… A-l mai acredita pe Ion Pena mișcării legionare, numai după faptul că el a publicat și într-o publicaţie de-a Mișcării este chiar o mare eroare. De informare. Oricum, apariția fie și tardivă a acestui interesant (și) poet în peisajul liricii românești se poate considera ca un important eveniment, ca o achiziție culturală demnă de patrimoniul poetic al limbii române. Demnă de lăudat și mai ales pentru travaliul intelectual al rudei sale este și acţiunea dlui Marin Scarlat.
Poetul Dumitru Sârghie, apropiatul și colaboratorul nostru, a făcut și domnia sa un demers identic în cazul restituirii cărții „Fata doctorului Ambrozie” a scriitorului oltean Demetru Iordana.
Autor ucis cu sălbăticie de Securitate, fiind călcat de un camion pe o trecere de pietoni, în timpul unei dimineți, pe când se întorcea de la cumpărături cu o sticlă de lapte-n mână….
După sumara noastră știință, și infailibila noastră intuiție, ar mai fi destule cazuri de scriitori uitați, ascunși, întemnițați, sufocați în vremi sau de vremi, care să fie aduși la lumină. Fără niciun fel de prejudecăți politice. Pur și simplu, așa, ca scriitori, contrazicând nocivele idei ale lui Jean Gimpel din „Contre les artistes”, tradusă la noi cu nefericitul „Despre artă și artiști”
– cum să fii „contra” pe vremile peceriste?
– care susțin că o operă de artă, o carte se poate percepe doar odată cu biografia artistului. Adică un Francoise Villon acuzat de crimă nu ar avea ce căuta cu opera sa în public… Cei imorali plece unde vor…

GEORGE STANCA