ION POPESCU GOPO, UN AS AL ANIMAȚIEI MONDIALE

ION POPESCU GOPO,
UN AS AL ANIMAȚIEI MONDIALE

Cu filmul său de acum șase decenii, Scurtă istorie, distins la Cannes cu „Palme d’Or” în 1957, regizorul Ion Popescu Gopo intra în „lumea bună” a animației mondiale, unde avea să rămână, devenind un as, ba chiar un „nume de legendă”, până la tragicul său sfârșit din noiembrie 1989 și, iată, mult după aceea. Un critic italian, Giannalberto Bendazzi, vorbea atunci despre o adevărată revoluție gopiană în animația mondială, și lucrurile chiar așa stăteau. În primele filme de animație ale lui Gopo, influența lui Disney este de netăgăduit. O mărturisea, de altfel, singur, Gopo, într-un interviu de altădată: „În primele mele desene animate am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășienu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul”. Aceasta era, de fapt, „noutatea de fond” a unui film precum Scurtă istorie, care parcurgea, în zece minute, întreaga istorie a omenirii, de la nașterea sistemului solar și de la nașterea planetei noastre albastre (după fantastul strănut al soarelui!), până la zborul omului în cosmos. Formula lansată de Gopo în Scurtă istorie avea să fie reluată cu succes în următoarele trei filme care aveau ca protagonist același personaj emblematic, pe omulețul zămislit doar din câteva linii, el însuși o „revoluție” în animația mondială. „Am făcut un omuleț cu mare economie de linii – spunea Gopo într-un Magazin estival „Cinema” din 1983. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bună voie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță. A crescut atenția pentru fond”. Este ceea ce s-a întâmplat în filme precum 7 arte (1958), o scurtă istorie, glumeață, a celor șapte arte, Homo sapiens (1960), o scurtă istorie, tot glumeață, a apariției omului pe pământ, și Alo, Hallo! (1962), o scurtă istorie, încă o dată glumeață, a tele-comunicațiilor. Între aceste ultime două animații emblematice, Gopo debuta și în lung metrajul cu actori prin filmul S-a furat o bombă (1961), o comedie irezistibilă, cu Iurie Darie și Eugenia Balaure, un film în care recurgea și la tehnici specifice filmului de animație, printre care pixilația, inaugurând un nou drum creator, în care avea să exceleze decenii la rând, prin filme precum Pași spre lună (1963), o altă comedie savuroasă în care apăreau, printre alții, Radu Beligan (în rolul Omului), Grigore Vasiliu Birlic (Mercur), Eugenia Popovici (Gioconda), Emil Botta (Leonardo da Vinci), Ion Manu (Dracul), Marcel Anghelescu (Münchhausen), George Demetru (Galileo Galilei), Liliana Tomescu (Femeia din peșteră), Ștefan Tapalagă (Jules Verne), Irina Petrescu (Artemis), Horia Șerbănescu (Voltaire), Ovid Teodorescu (Califul din Bagdad), Dem Savu (Zeus), Florin Piersic (Prometeu). Pornind de la Ion Creangă, dar ajungând departe, Gopo realiza în 1965 încântătorul basm parodic De-aș fi…Harap Alb, cu Florin Piersic, Irina Petrescu, Cristea Avram în distribuție, pentru ca în anul imediat următor să-și cucerească spectatorii cu comedia filosofică Faust XX, în care apăreau Emil Botta, Iurie Darie, Jorj Voicu, Ewa Krzyzewska, Stela Popescu.
Și creația lung metrajelor sale de ficțiune avea să continue cu filme precum De trei ori București (1967), Comedie fantastică (1975), Povestea dragostei (1976), Maria Mirabela (1981), Galax (1984), Rămășagul (1985), O zi la București (1987), Maria Mirabela în Tranzistoria (1988), până la Stan Pățitu’, un film pe care-l realiza la Chișinău, dar rămas neterminat, pentru că în ziua de iarnă 29 noiembrie 1989, pe când împingea o mașină în curtea casei sale bucureștene, inima i-a cedat, plecând spre lumi mai bune la numai 66 de ani (era născut la 1 mai 1923), în plină forță creatoare. În toți acești ani, Gopo a continuat să rămână credincios primei sale mari iubiri, filmul de animație, purtându-și omulețul prin tot felul de întâmplări seducătoare, experimentând neîncetat, devenind unul dintre marii maeștri ai animației mondiale, prin filme multipremiate la festivaluri internaționale precum Sancta simplicitas (1968), Eu + Eu = Eu (1969), Sărutări (1970), Clepsidra (1972), Pământul, mamă! (1974), Intermezzo pentru o dragoste eternă (1975), Ecce homo! (1977), Cicy și copilul (1978), Trei mere (1979), E pur si muove (1980), Animagicfilm (1981), lung metrajul de montaj Quo vadis, homo sapiens? (1982), Tu (1983), Ucenicul vrăjitor (1985), Homo faber (1986), Barca (1987)…

CĂLIN CĂLIMAN