IPOSTAZE ŞI SEMNIFICAŢII ALE DACISMULUI EMINESCIAN

IPOSTAZE ŞI SEMNIFICAŢII
ALE DACISMULUI EMINESCIAN

Pentru noi, românii, străvechea civilizaţie dacică este componenta care ne defineşte şi ne exprimă specificitatea identitară. Marile personalităţi ale culturii şi gândirii româneşti, minţi strălucite şi inimi pline de un adânc patriotism, s-au îndreptat către strămoşii noştri daci şi geţi, către civilizaţia dacică, admirând-o şi cultivând-o. Semnificativă este afirmaţia întemeietorului sculpturii moderne europene, celebrul Constantin Brâncuşi, care, referindu-se la condiţia lui de neam, spunea cu mândrie: „Noi ăştia suntem daci în munţi”.
Din această paradigmă a marilor spirite creatoare româneşti, care s-au îndreptat către civilizaţia străbună dacică, nu putea lipsi cel mai mare scriitor al neamului nostru, Mihai Eminescu. Creator de geniu, el s-a racordat la această veche civilizaţie, a cunoscut-o şi a valorificat-o în forme artistice nepieritoare.
Ne propunem să analizăm o serie de aspecte ale dacismului scriitorului, formarea viziunii lui dacologice şi să descifrăm semnificaţiile pe care i le acordă Eminescu.
Readucem în discuţie problema dacismului eminescian, deoarece după `89 s-a folosit şi acest aspect pentru a-l denigra pe Eminescu, susţinându-se că este un poet învechit, depăşit, şi, ca atare, trebuie să ne debarasăm de el dacă vrem să progresăm, să ne modernizăm. Denigrarea lui Eminescu se înscria în ofensiva împotriva valorilor culturale, ştiinţifice şi artistice naţionale, împotriva ţării înseşi, de fapt.
Aici sunt mai multe greşeli, mai multe neadevăruri şi afirmaţii denigrator-perverse. În realitate, filonul străvechi dacic este o sursă a trăiniciei operei lui. Adevărul este că pentru a ajunge un mare creator nu poţi proveni din neant, ci trebuie să aparţii unui univers, să dezvolţi original o tradiţie, valori străbune, să continui înaintaşi iluştri. La 24 de ani, poetul mărturisea, într-o scrisoare, Veronicăi Micle: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor (s.n.)”. Trecutul ţării, dar şi al omenirii. Formarea viziunii mitologice eminesciene este timpurie şi şi-a pus amprenta asupra întregii lui creaţii.
Încă din copilărie şi din anii adolescenţei, mai ales în peregrinările prin ţară (1864-1869), viitorul scriitor a cunoscut literatura orală naţională, legende, balade, basme româneşti, poezii lirice, la care s-au adăugat mai târziu, în special în perioada studiilor de la Viena şi Berlin (1869-1874), mitologiile universale. Eminescu a fost fascinat, între altele, de vechea civilizaţie indiană. Interesul pentru cultura indiană se menţine viu până spre sfârşitul vieţii (1884–1887), când se preocupă susţinut de învăţarea limbii sanscrite pentru a traduce gramatica sanscrită a lui Franz Bopp. Nota din ms. eminescian 2290, „Alexandru merge în Indii, unde reşed în Himalaya zeii daci; acolo, el întâlneşte pe Dochia şi de la Zamolx învaţă înţelepciune”, dezvăluie interesul poetului pentru dacism, dar şi informaţii de substanţă. Cercetările româneşti şi străine au stabilit că spiritualitatea „roirilor” demografice, pornite din vatra „bătrânului continent” şi ajunse până în India, au la bază arienii, „poporul primordial al Europei, a cărei patrie originară se înscrie în spaţiul european al Vechii Dacii”, aşa cum a afirmat pentru prima dată în istoria problemei profesorul universitar Teohari Antonescu din Iaşi, în 1901, şi, mai târziu, prin 1970, celebra arheologă americană Marija Gimbutas.

Pe de altă parte, dacismul lui Eminescu este indisolubil legat de dragostea de patrie a tânărului în formare, la care profesorul patriot Aron Pumnul de la Cernăuţi şi-a adus, în primii ani ai adolescenţei viitorului poet, o esenţială contribuţie, semnificative fiind, în acest sens, poeziile de început, precum „La Bucovina” (1866), „Din străinătate” (1866) sau „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (1867). De asemenea, viziunea romantică a poetului îndrepta, după modelul scriitorilor paşoptişti, admiraţi de el, inspiraţia către istorie, către un trecut îndepărtat, mai ales. Civilizaţia dacică va căpăta treptat un contur tot mai accentuat în gândirea eminesciană şi va forma un fond şi un reper de stabilitate, demnitate şi glorie în sistemul său de valori morale, istorice şi etnice. Un rol important în formarea acestei viziuni dacologice l-a avut întâlnirea din luna octombrie 1866 dintre Eminescu şi Nicolae Densuşianu, mai tânăr cu patru ani şi care debutase şi el în Familia lui Iosif Vulcan. Sosit la Sibiu cu dorinţa de a se întâlni cu fratele său, Nicolae, şi, negăsindu-l acasă, este găzduit câteva zile de N. Densuşianu, care îi va fi împărtăşit din ideile lui îndrăzneţe şi seducătoare privind „mitologia şi istoria veche a poporului nostru. Relaţia directă dintre cei doi va fi reluată la Bucureşti, unde Densuşianu lucra la Biblioteca Naţională a Armatei iar Eminescu vine, în 1877, ca redactor la ziarul „Timpul”.
Pe de altă parte, în ştiinţa istorică, B. P. Hasdeu este descoperitorul dacilor, căci în 1860, când scria celebrul studiu „Perit-au dacii?”, se opunea deschis curentului latinist, dominant în epocă, şi publica diverse lucrări, pe care Eminescu le recenza favorabil (Timpul, nr. 70, 1882) şi lăuda contribuţia istoricului la cunoaşterea vieţii din vechea Dacie, realizată pe baza tradiţiilor populare.

Aceste numeroase informaţii trebuia să se concretizeze artisticeşte, căci veneau, dintr-un univers miraculos, din universul trecutului nostru dacic şi chiar mai de demult. Scriitorul, potrivit firii lui, gândeşte poetic şi mitic istoria. Primul care a vorbit despre dacism ca „notă caracteristică a poeziilor lui Eminescu” a fost criticul G. Ibrăileanu, în 1908. În 1965, Ion Rotaru, în studiul „În căutarea unei mitologii româneşti”, afirmă: „Se poate vorbi de un «dacism» la Eminescu, de atracţia spre trecutul necunoscut, pierdut în ceaţa veacurilor, de interesul pentru «primitiv» şi «primordial»”. Pătruns de această uimitoare, miraculoasă şi înaltă spiritualitate străbună, poetul a simţit-o ca pe o preţioasă moştenire a neamului, dar şi a sa proprie, considerându-se pe sine un continuator, în contemporaneitatea sa, a înaltelor valori umane, morale, patriotice, de gândire şi simţire, a unei civilizaţii superioare, care oferea, peste timp, între altele, într-o epocă tulbure, o admirabilă şi de necontestat lecţie, mai ales, de demnitate naţională. În primul rând, evocarea lumii dacice oferea prezentului şi conaţionalilor săi un model şi un reper de mândrie civică şi patriotică.
Poetul evocă artistic aspecte esenţiale ale civilizaţiei geto-dace: spaţiul mirific al Daciei edenice, zeităţi dacice, figura mitico-simbolică a Dochiei, regi renumiţi precum Brigbelu, Burebista, Decebal ş.a. „Dacismul” lui Eminescu, prefigurat încă din adolescenţă, având la bază admiraţia poetului pentru vechea civilizaţie dacică, îl găsim pregnant formulat, pentru prima dată, în poemul „Memento Mori”, redactat între anii1871-1872 (când poetul avea doar 21-22 de ani). Aici, ne atrage atenţia, mai întâi, viziunea lui Eminescu despre acest univers şi civilizaţia dacă. În călătoria Dochiei pe marele fluviu, ni se dezvăluie un ţinut de rai prin bogăţie, varietatea peisajului şi prin frumuseţea lui. Deşi fabulos, tabloul se conturează din elemente autohtone: glas de bucium, cimpoiul scitic, cerboaice albe îmblânzite poartă talăngi la gât iar dintr-un vechi stejar răsare o „împărăteasă albă” cu doniţa pe umărul gol. În calea luntrii „zânei Dochii” se ridică, deodată, un munte uriaş (strofa 97), „Munte jumătate-n lume – jumătate-n infinit.” Acum, cufundarea în mit este totală: „Pe acea poartă de munte ies zorile”, soarele, „luna argintoasă” şi „popoarele de stele”(strofa 99). În strofa 118, Eminescu aduce precizări fundametale: ţinutul este „raiul Daciei” şi împărăţia zeilor daci:
„Ăsta-i raiul Daciei veche,– a zeilor împărăţie
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-nvecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi, care-i poarta de la rai”.
Ţinutul are caracteristicile unui topos sacru, mitic. Fenomenele naturale cosmice obişnuite cunosc abateri esenţiale. De asemenea, semnificativ este că aici „vin în şiruri luminoase“ „sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei”.

Profesor GHEORGHE BUCUR