IPOTEZA EXTRATERESTRĂ ȘI TEORIA CONSPIRAȚIEI

IPOTEZA EXTRATERESTRĂ ȘI TEORIA CONSPIRAȚIEI

Fără îndoială, fenomenul OZN se înscrie și astăzi în rândul celor mai controversate și subiective tematici ale ultimului secol. Din păcate, încă mai persistă prejudecata strâmbă că cei care se apleacă asupra acestei spinoase problematici cu pasiune, seriozitate și mai ales lipsiți de inhibiții intelectuale sunt, dimpotrivă, neserioși, pierzându-și timpul cu cercetări nesemnificative, fără sens, cu „prostii” copilărești. Aceștia sunt priviți cu superioritate și categorisiți drept extravaganți, demni nu numai de neîncredere ci chiar și de disprețul semenilor „cu scaun la cap”, sobri și onești.
Fenomenul OZN nu înseamnă nicidecum un domeniu facil al senzaționalului de divertisment, așa cum cred cei mai mulți dintre oameni, ci, dimpotrivă, el întruchipează una din cele mai fascinante și importante preocupări spirituale, dacă ar fi să mă gândesc numai la solida cultură generală de care trebuie să dea dovadă cercetătorul integru, înarmat cu informații cât mai cuprinzătoare posibil și din cele mai variate domenii: mitologie, istoria religiilor, teologie, istorie, arheologie, exobiologie, biologie, criptozoologie, matematică, astrofizică, astronomie, fizică cuantică și paleolingvistică.
Existența unor alte lumi populate de ființe cugetătoare nonterestre nu este deloc nouă, așa cum ar presupune majoritatea oamenilor mai puțin (sau deloc) informați, pentru că ea a fost susținută încă din Antichitate de unii dintre cei mai prestigioși gânditori: Platon, Herodot, Aristotel și Plutarh. Mai târziu, în Renaștere, „ereticul” Giordano Bruno a scris într-o carte apărută în 1584 la Londra, numită „De l’infinito universo et mondi”, că: „există sori nenumărați; pământuri nenumărate se rotesc în jurul acestori sori tot astfel cum cele șapte planete ale noastre se rotesc în jurul soarelui nostru.
În luminile acestea locuiesc ființele vii”.
Se știe cum a reacționat Inchiziția „cea serioasă și integră” la astfel de „prostii eretice”! Mult mai aproape de noi, în secolul al XX-lea, profesorul universitar Dimitrie Drăghicescu, sociolog și filosof, a publicat în „Revista de Filosofie” nr. 2 din 1938 un studiu dedicat posibilei existențe a vieții extraterestre în Univers, din care citez: „Într-o bună zi, care s-a pierdut în noaptea epocilor geologice trecute, vizitatori supratereștri au eșuat în paraginile noastre, să zicem în Mesopotania, în Egipt sau pe platoul Pamirului dacă nu în China, în orice caz negreșit în Asia de nu cumva a fost asta pe teritoriul legendarei Atlantide, și iată că problema originii omului pe Pământ e în sfârșit dezlegată”. Mai mult decât atât, chiar și un reprezentant ilustru al ortodoxiei românești, părintele Dumitru Stăniloaie, în „Teoria dogmatică ortodoxă” (vol. 1) a făcut o cugetare suprinzătoare: „O creație care nu ar cuprinde ca ființe conștiente decât oameni, fie ei chiar miliarde, ar fi o creație săracă, iar un dialog al lui Dumnezeu numai cu ei ar fi un dialog destul de monoton, și îmbogățirea prin el, destul de săracă”. De altfel, și cele mai vechi mituri ale lumii vorbesc despre zei, ființe supranaturale sosite în zorii istoriei umanității din nemărginirile cosmosului, entități celeste dotate cu însușiri fantastice ce depășeau cu mult puterea omenescă de înțelegere. Aceste superființe siderale, potrivit miturilor cu rădăcini în protoistoria umanității, au creat lumea și i-au învățat pe „paleantropi” să vâneze, să practicie agricultura, să domesticească animale și să se organizeze după porunci și percepte divine și mai târziu după legi profane. Din păcate, chiar și la începutul celui de-al treilea mileniu, persistă încă mentalitatea că miturile nu sunt altceva decât povești inventate de mintea oamenilor primitivi, ce încercau să-și explice fenomenele misterioase și uneori înfricoșătoare ale naturii prin intermediul raționamentelor naive, în conformitate cu nivelul lor intelectual. Oare cum ar fi privită și fixată astăzi în mentalul colectiv aterizarea unui elicopter în mijlocul unui trib primitiv, nedesprins încă din epoca neolitică, pierdut pe undeva prin jungla Amazonului? Magia unor zei care au venit ca o pasăre de metal?
Întâmplările reale și enigmatice din preistoria civilizației umane, în scurgerea miilor de ani, au suferit alterări, distorsiuni și exagerări firești, dar subiective, îmbrăcând veșminte fantastice și în același timp inexplicabile pentru percepția omului modern, mai obișnuit cu învățăturile științelor materialiste ale ultimelor trei secole, și ele depășite astăzi. Majoritatea savanților din ziua de azi este prizoniera dogmelor științei și rămâne tributară unor prejudecăți teoretice, refuzând să deschidă ochii asupra unor evidențe istorice, arheologice, culturale, religioase și chiar ale științelor de graniță care dovedesc cu prisosință implicarea extraterestră incontestbilă în devenirea civilizației umane.
Religiile lumii (primele forme de credință au fost cele magico-religioase) s-au născut în vremea formării miturilor, în acel „illo tempore” de care vorbea Mircea Eliade, adică în perioada în care a avut loc contactul cel mai fertil dintre oameni și zeii sosiți din stele. Imensa majoritate a miturilor lumii povestește despre misterioasele ființe celeste pe care oamenii primitivi i-au numit zei. În cadrul binecunoscutului serial de televiziune „Extratereștrii antici” se conturează ipoteza conform căreia zeii nu au fost altceva decât reprezentanții unor civilizații extraterestre. De astfel, și cu câteva decenii înaintea apariției acestui foarte interesant documentar, ideea identității zei-extratereștri a fost susținută și de alți câțiva cercetători ai domeniului OZN, între care cei mai cunoscuți au fost Erich von Daniken, astrofizicianul american de origine franceză Jacques Vallee, precum și scriitorii români Ion Hobana și Victor Kernbach.
De exemplu, Jacques Vallée, în cartea sa „Alte dimensiuni”, a analizat, din perspectiva omului de știință, câteva fenomene religioase enigmatice din cele mai vechi timpuri și până astăzi, încercând să demonstreze cu argumente logice că toate acestea au fost rezultatul contactului dintre ființe nonterestre și oameni. Astfel, carele cerești și vârtejurile de vânt din Antichitate, stâlpii de foc, norii și vedenia dumnezeiască a proorocului Iezechiel din Biblie, corăbiile zburătoare ce pluteau în văzduhul Europei medievale (de pildă, în Irlanda anului 1211), zânele, piticii, gnomii, spiridușii, elfii, silfii, lutin-sii și gentry, ființele legendare ale aceleiași epoci, aparițiile mariale de la Guadalupe (1531), Lourdes (1858) și Fatima (1917), inexplicabila apariție a unei nave zburătoare, asemănătoare unei locomotive, în spațiul aerian al SUA anului 1897 și încă multe alte misterioase întâmplări fantastice cu aparență religioasă sunt explicate prin prisma științei veacului al XX-lea, secolul dezvoltării impetuoase a UFO-logiei, perioadă neînțepenită în chingile dogmelor religioase și științifice, deschisă celor mai spectaculoase și paradoxale teorii ozeniste. Mai mult decât atât, Jacques Vallée, în același studiu, plecând de la comportamentul irațional și halucinant al extratereștrilor în raport cu oamenii cât și de la transformările geometrice inexplicabile ale navelor lor care apar și dispar instantaneu, ca înghițite de spațiu, a acreditat ideea suprinzătoare și originală că ocupanții OZN-urilor nu călătoresc spre Terra de la distanțe supergalactice incomensurabile ci, dimpotrivă, ei ar fi în realitate locuitorii unor alte dimensiuni ale Universului nostru, lumi paralele cu cea tridimensională (exceptând vectorul timp) în care ne manifestăm sub formă de oameni. Într-adevăr, fizica subatomică de astăzi a pus în evidență pluridimensionalitatea Universului nostru, intuită încă din secolul al XIX-lea de Edwin Abbott, cu lucrarea „Flatland” din 1884, celebrul Lewis Carrol (Charles Lutwidge Dodgson, matematician și teolog), autorul nu mai puțin celebrei „Alice in Wonderland” din 1865 și Charles Howard Hinton, cu „The Fourth Dimension” din 1912.

Savanții fizicieni atomiști au descoperit în anii din urmă corespondența absolut uluitoare între numerele fundamentale ale Cabalei și constantele atomice cunoscute astăzi. De exemplu, Arborele Sefirotic (Arborele Cabalistic sau Arborele Vieții) are zece sefiroți (unsprezece cu cel numit Da’at, care înseamnă Cunoașterea), adică un număr egal cu dimensiunile Universului nostru, evidențiate cu ajutorul mecanicii cunatice.
Astăzi, sunt din ce în ce mai mulți oameni de știință (și nu numai) care afirmă că viitoarele descoperiri științifice, în special din domeniul mecanicii cuantice, nu vor fi altceva decât redescoperiri ale unor cunoștințe foarte vechi, încifrate în texte considerate până acum ca mistice: Biblia cu Vechiul Testament, Coranul, Cabala, Zoharul, Vedele sau Upanișadele.
În acest sens, un exemplu deosebit de grăitor, ce susține din plin afirmația de mai sus, este Vechiul Testament al Bibliei, despre care încă din secolul al XII-lea se spunea că ar ascunde mai multe coduri. Astfel, rabinii Moses ben Maimon (Mamonides) și Rabennu Bachya au atras atenția că în Tora primele cinci cărți ale Vechiului Testament, cunoscute și sub numele de Pentateuh, sunt tăinuite informații despre viața fiecărei ființe în parte, până în cele mai mici amănunte. Mai târziu, în veacul al XVIII-lea, rabinii Elijah ben Solomon și Moses ben Nahman au atras și ei atenția asupra aceleiași probleme incredibile. Rabinul lituanian Elijah ben Solomon, supranumit „Înțeleptul din Vilna”, a specificat că în Tora sunt ascunse informații despre „tot ce a fost, este și va fi până la sfârșitul timpului”.
Nu de mult, a apărut o carte, „Descifrarea codului Bibliei”, scrisă de Jeffrey Satinover, în care sunt prezentate eforturile unor oameni de știință din ultimele decenii, cum ar fi Elijahu Rips, Doron Vitzum sau Harold Sans, de a descifra aceste coduri ale Torei cu ajutorul ciberneticii. Trebuie să subliniem că toți cei care au contribuit la acest program, matematicieni și informaticieni, au suferit o transformare uluitoare, devenind foarte credincioși din atei convinși. Mai mult de atât, computerele și softurile cele mai performante, folosite în decriptarea Torei, s-au dovedit extrem de modeste față de complexitatea stupefiantă a codurilor. Dacă pe parcursul cărții, Jeffrey Satinover a concluzionat că Tora este locul în care religia se întâlnește cu știința, atunci este la fel de limpede că informațiile încifrate în text au și o componentă științifică. Zoharul dezvăluie despre Tora că: „fiecare cuvânt dintr-însa cuprinde o taină esențială”. și mai departe: „Literele Torei sunt numele lui Dumnezeu, prin care El manifestă acțiunile sale creatoare”.
Se știe că Tora i-a fost dictată de Dumnezeu lui Moise, prin revelație, literă cu literă, fără spații între ele. Scribii evrei (sofrim) care apoi au copiat textul erau obligați să respecte cu mare strictețe structura și ordinea literelor Torei, orice greșeală, orice abatere, cât de mică, fiind sancționată drastic pentru că aducea după sine, spune legenda, distrugerea întregului Univers.
Mă întreb dacă Tora reprezintă cea mai vie dovadă a atotputerniciei și omniscienței lui Dumnezeu precum și a caracterului său evident nonsupranatural, sau este cel mai limpede argument al existenței reale ale unei supercivilizații extraterestre, extrem de avansată științific și tehnologic, care a luat locul Divinității Absolute?

PETRU VINTILĂ Jr.