JULIUS POPPER – CONCHISTADORUL ROMÂN AL ȚĂRII DE FOC

JULIUS POPPER
CONCHISTADORUL ROMÂN AL ȚĂRII DE FOC

Cucerirea continentului sudamerican este o poveste cu personaje extraordinare, printre care se află şi un român: Julius Popper. Călător şi explorator, inginer şi întreprinzător, om de ştiinţă şi scriitor, el a lăsat urme adânci în istoria Ţării de Foc.
Julius Popper s-a născut la 15 decembrie 1857, în familia unui intelectual evreu. Urmează cursurile şcolii conduse de tatăl lui, iar la 17 ani pleacă la Paris pentru a studia ingineria. După absolvirea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din cadrul Politehnicii pariziene, ajunge la Constantinopol, poarta de intrare a Orientului. De acolo, trece în Egipt, unde lucrează la întreţinerea Canalului de Suez. Călătoreşte apoi în India, China, Japonia. Setea de aventură îl mână mai departe: Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite. La New Orleans participă la programul de canalizare şi urbanizare a localităţii; în Cuba, aflată încă sub stăpânire spaniolă, elaborează un proiect de sistematizare a oraşului şi portului Havana; iar în Mexic face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la publicaţia emigranţilor. Vestea că pe plajele din sudul Patagoniei a fost descoperit aur îl găseşte în Brazilia.
Fără să ezite, tânărul în vârstă de 28 de ani pleacă la Buenos Aires. Asemenea conchistadorilor de altădată, visează să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou El Dorado.
Ca şi alte regiuni ale continentului american, Patagonia îşi avea propria legendă legată de aur, care înfierbânta, de câteva secole, imaginaţia aventurierilor: se povestea despre o cetate fabuloasă, Trapalanda, în care metalul preţios s-ar afla într-o cantitate atât de mare încât era folosit la… pavarea străzilor. Când un marinar găseşte în apropiere de Capul Virgenes două pepite de mărimi impresionante, febra aurului cuprinde capitala argentiniană. Apar, peste noapte, societăţi şi companii miniere, sunt puse în mişcare capitaluri uriaşe. Plajele sudului patagonez sunt asaltate de mulţimi de oameni de diferite naţionalităţi, atraşi de mirajul unei îmbogăţiri rapide. Lipsea doar specialistul în mine, şi acesta a fost Julius Popper. Românul impunea prin inteligenţă şi inventivitate şi, în afară de română şi idiş, vorbea fluent germana, engleza, portugheza şi franceza. Bine legat, cu un chip plăcut încadrat de o barbă blondă, cu fruntea lărgită de un început de calviţie şi cu ochi pătrunzători de un albastru metalic, întotdeauna îmbrăcat elegant, Popper era prototipul perfect al gentlemanului sfârşitului de secol XIX. Cu asemenea calităţi, reuşeşte să câştige încrederea elitei politice şi economice a Buenos Airesului şi să obţină susţinere financiară pentru proiectele lui.

În prima jumătate a anului 1886 face o călătorie de recunoaştere în zona Strâmtorii Magellan. Parcurge traseul care leagă Capul Virgenes – invadat de taberele căutătorilor de aur – de Punta Arenas, capitala Patagoniei chiliene. De pe ţărmul de nord al canalului priveşte plajele Ţării de Foc şi realizează că insula are o structură geologică similară cu aceea a întregii regiuni: deci, şi aici nisipul ar trebui să conţină aur. În 1881, Argentina şi Chile puseseră capăt litigiului teritorial, delimitându-şi frontiera patagoneză de-a lungul Anzilor şi împărţind insula mare a Ţării de Foc printr-o linie aproape dreaptă mergând de la nord la sud.
Cu toate acestea, pământul de dincolo de Strâmtoarea Magellan rămânea o terra incognita. Beneficiind de o generoasă sponsorizare, în septembrie 1886 Popper organizează o expediţie de explorare a Ţării de Foc. Pornit din Punta Arenas, debarcă în Golful Porvenir şi traversează insula, ajungând în Golful San Sebastian. Aşa cum anticipase, plajele atlantice ale Ţării de Foc conţin aur, şi chiar într-o cantitate mai mare decât restul Patagoniei. Revenit la Buenos Aires, ţine, în martie 1887, o conferinţă la Institutul Argentinian de Geografie. Însemnările de călătorie şi observaţiile geografice sunt completate de fotografii, hărţi, arme şi unelte ale băştinaşilor, mostre de nisip aurifer.
Cuvintele lui Popper entuziasmează auditoriul. Ca urmare, se pun bazele unei societăţi destinate strângerii fondurilor necesare exploatării metalului preţios – „Compania Anonima Lavaderos de Oro del Sur“ („Compania Anonimă pentru Spălarea Aurului Sudic“) –, care reuneşte elita politică şi financiară a Argentinei.

Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în Golful San Sebastian. În această regiune inospitalieră, bătută de vânturi din toate direcţiile, întemeiază o colonie pe care o botează cu un nume semnificativ: El Paramo (Pustiul). În jurul uzinei propriu-zise, construieşte o clădire administrativă, o
baracă cu 80 de paturi pentru lucrători, depozite, o bucătărie. Instalaţia de separare a aurului include staţia de pompare a apei marine, acţionată de două motoare cu abur, sistemul de jgheaburi şi site, forja şi o linie de decovil pentru transportul vagoneţilor cu nisip. Pentru a economisi munca oamenilor, inventează o instalaţie care valorifica forţa uriaşă a valurilor. În câteva săptămâni reuşeşte să producă aproape un kilogram de aur pe zi. Vestea se răspândeşte cu viteza fulgerului în tot sudul Patagoniei. Spre El Paramo se îndreaptă o mulţime de aventurieri şi oameni de joasă extracţie – marinari dezertori, puşcăriaşi evadaţi.
Pentru a-şi proteja exploatările de asaltul acestor certaţi cu legea, Popper organizează, în 1888, o armată ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace. Afacerea merge tot mai bine şi, la scurt timp, întemeiază noi colonii: Beta, Cullen, Carmen Sylva. Graţie determinării şi ingeniozităţii, reuşeşte să-i alunge pe invadatorii veniţi din zona chiliană a insulei.
Fugarii răspândesc legenda că Popper ar fi un tiran, astfel că, în august 1888, o mulţime înarmată din Punta Arenas atacă una dintre aşezări şi îi dă foc.
Căutătorii de aur din zona chiliană a insulei nu erau însă singurii duşmani ai lui Popper: autorităţile argentiniene îşi simţeau subminată autoritatea, iar cele din Punta Arenas se temeau că el şi-ar putea extinde controlul asupra întregii insule. În urma repetatelor atacuri ale bandelor de aventurieri, la sfârşitul anului 1889 Compania Anonimă Lavaderos de Oro del Sur dă faliment.
Era anul în care românul brevetase „Cosechadora de Oro“ („Maşina de recoltat aur“), o instalaţie capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi, extrăgând peste 99% din aurul conţinut.

În ciuda trecerii fulgurante prin spaţiul sud-american, istoria acestor locuri nu poate fi scrisă fără numele lui Julius Popper. Ziarele din Buenos Aires au publicat articole elogioase la adresa lui, numindu-l „Conchistadorul român al Patagoniei“ şi „Don Quijote al Ţării de Foc“. El însuşi a fost un ziarist redutabil, un condei incisiv, criticând deschis acţiunile oneroase ale guvernanţilor. În mai multe rânduri a fost invitatul Institutului Geografic Argentinian. Dizertaţiile lui au inclus studii erudite de istorie, geografie, etnologie. În 1891 a întocmit harta zonei sudice a Ţării de Foc, pe care, pentru prima dată, apele care scaldă acest ţărm figurează sub numele de Marea Argentinei. A descoperit munţi şi râuri cărora le-a dat nume româneşti: Munţii Lahovary, Manu, Rosetti şi Carmen Sylva, cu vârful Sinaia, râurile Ureche şi Rosetti. Spirit vizionar, a dotat Ţara de Foc cu instrumentele esenţiale funcţionării unei societăţi: a făcut legi şi regulamente, a înfiinţat o poliţie locală, a organizat un serviciu poştal pentru care a tipărit timbre cu iniţiala numelui său, a bătut două monede de aur, denumite Popper.
Mai presus de toate, a revoluţionat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori şi crescători de vite.

A propus guvernului de la Buenos Aires trei proiecte de mari dimensiuni: unul privind reglementarea traficului în strâmtoarea Magellan prin înfiinţarea unei companii de remorchere, altul pentru construirea unei linii telegrafice care să lege capitala argentiniană de coasta atlantică a Ţării de Foc şi, în sfârşit, al treilea privind organizarea unei expediţii la Polul Sud. Nu a mai avut timp să le împlinească. Pe 6 iunie 1893 este găsit fără viaţă în apartamentul lui din Buenos Aires. Avea numai 36 de ani. Verdictul medicului legist a fost atac de cord, dar în epocă s-a vorbit de sinucidere şi de asasinat comandat de mafia aurului sau de puterea politică.
Deşi, din cauza legilor existente în acel timp, nu a putut primi cetăţenia română, Julius Popper nu şi-a uitat niciodată patria: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român“, declara el într-una dintre scrisorile adresate Societăţii Regale de Geografie din Bucureşti, cu care a corespondat întreaga viaţă. „Avea alura eroilor din povestirile extraordinare ale lui Jules Verne, era aproape un personaj de legendă“ – s-a spus în ferparul întocmit la moartea lui, comparându-i-se calităţile literare cu cele ale lui Poe, Wilde sau Twain, iar anvergura de explorator cu cea a lui Livingstone. Trecătorul pe aleile cimitirului „La Recoleta“, locul de veci al protipendadei capitalei argentiniene, are surpriza să întâlnească, printre numele cu rezonanţă spaniolă, pe cel al unui „talentat şi dârz aventurier, înzestrat cu o energie debordantă“, plecat din Bucureşti să cucerească „pământul de la capătul lumii“.

DINU MORARU