LANCEA ȘI HOREA

LANCEA ȘI HOREA

„Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea” (AVRAM IANCU)

Îmi stăruie în minte aceste vorbe rostite profetic cu un an şi ceva înaintea Revoluţiei, când viitorul „Crăişor” – sau Craiul Munţilor – îşi dădea seama de jocul perfid al Dietei din Cluj, care dorea permanentizarea asupririi românilor în propria lor vatră. Cuvintele-sentinţă ţâşneau dintr-un foc mocnit în spuza timpului Ţării Moţilor, şi avea să-l reaprindă cu mare repeziciune, dogoarea Răscoalei aprinzând dorul de libertate şi dreptate naţională şi socială.
În inima Iancului, Horea era mai mult decât un martir pentru cauza neamului său, era simbolul luptei, al neînfricării, al vitejiei pentru un ţel măreţ.
Copilul, studentul şi avocatul Avram Iancu avea să se hrănească mereu din drama răsculaţilor lui Horea, Cloşca şi Crişan, luându-i părtaşi la încrâncenarea urmaşilor şi încercând să ducă mai departe flacăra de izbăvire. Idealurile lor s-au contopit de aşa manieră încât contemporanii vorbind de unul îl numeau şi pe celălalt, ca şi cum ar fi fost de-o seamă, de-o virtute şi de-o mamă! Zice Aron Densuşianu, istoricul ieşean venit în munţi special să-l cunoască pe Iancu, în vara anului 1865: „Nu văzusem, în fine, clasicul pământ unde Horea ridicase încă la 1784 stindardul independenţei naţionale”. Scriind „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului” (1860), Alexandru Sterca Şuluţiu – istoric, memorialist şi colaborator al Iancului – se vrea întâiul cronicar al marii răscoale, dar în acelaşi timp devine unul dintre cei mai atenţi şi obiectivi observatori-reporteri ai revoluţiei paşoptiste; faptele lui Horea şi epoca sa sunt continuate prin ale lui Avram Iancu, care se identifica, în tot ce avea mai bun şi în tot ce credea mai vârtos, cu gândul şi fapta Horii. Îmbrăcând cămaşa luptei şi a sacrificiului de sine, Iancu avea exemplul ţăranului-martir, ştiind la ce se poate aştepta din partea stăpânilor austro-ungari, conştient însă că ei, românii din Transilvania, sunt „oamenii libertăţii” şi că sunt majoritari, adică „mulţi, ca cucuruzul brazilor”… Fără Horea, Iancu n-ar fi existat, cum fără moţi, Apusenii ar fi fost doar piatră şi atât, nu o cetate din cauza căreia s-a zguduit un imperiu! Os din os de morţi, Iancu s-a tras din cel tras pe roată. Lecţia vieţii lui Iancu se rezumă în cuvintele: „Să avem totdeauna inima caldă pentru popor şi să ne ţinem solidar cu el”. Aceasta a învăţat-o de la Horea şi de la moţii lui.
…Moţii. În cele două călătorii pe care le face în Transilvania, în 1773 şi 1783, Iosif al II-lea, monarhul ce se arată doritor de a primeni structurile învechite ale imperiului, avea să constate cu uimire situaţia fără precedent a „săracilor supuşi români, copleşiţi de nedreptăţi, fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai ţării!”. Aşa cum această realitate o recunoscuse, cu două decenii înainte, împărăteasa Maria Tereza, care numea Transilvania „principatul nostru românesc”. Degeaba, cuvintele! „Domnii pământului”, cum se autointitulează grofii şi stăpânii minelor, nu ţin cont de temeiurile istoriei, nu iau în seamă originea, vechimea şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri, numindu-i venetici şi socotindu-i, de drept (!) sclavi. Dubla exploatare e mai mult decât cruntă. Argumentele intelectualilor sunt luate în derâdere, iar plângerile oamenilor de rând către „luminatul împărat” putrezesc în cancelarii precum frunzele căzute toamna.
Plânsul nu se aude, lacrimile nu se văd…
Într-o casă ridicată din bârne cioplite, pe dealul Ferecetului, în satul Arada (azi, comuna Horea), se năştea numitul Vasile Nicula Ursu. Şi zic oamenii: când Horea striga din Albac, glasul i se auzea până în Cărpiniş, satul lui Cloşca. Şi, zic eu, acum: născut pe malurile Crişului Alb, între iobagii satului Vaca, Crişan îi va fi auzit şi el glasul. Trei eroi de legendă, trei crai ai mulţimilor, trei moţi se adună şi ajunşi la pragul răbdării dau foc imperiului. Căile împotrivirii sunt întortocheate. Mai cred în dreptul pământului şi-n dreptate! Horea, ţăranul înţelept, un neîntrecut cioplitor-arhitect, om cumpătat şi mereu doritor de bine, ia de patru ori drumul Vienei, vorbeşte chiar cu împăratul şi obţine oarece promisiuni. Crede şi se întoarce în Apuseni… La întoarcere, mai marii peste păduri şi mine râd şi-l batjocoresc. Şi nu mai crede în înscrisuri împărăteşti, cum că iobagilor li se va da dreptate. Nu cuvântul, ci lancea şi securea, furca şi săgeata îi vor izbăvi.
Vasile Nicula Ursu. Cântă din fluier şi Horea din frunză. Ion Oargă din Cărpiniş, numit Cloşca sau Cloşcuţ, „fratele” Horii.
Marcu Giurgiu din Zarand, zis Crişan, soldat imperial.
Trei „crai ai mulţimilor”, cum li s-a mai spus.
Răscoala izbucneşte în noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1784. Fusese o adunare la Mesteacăn. Ţăranii pornesc spre Curechiu, unde are loc întâia ciocnire cu oficialii. Îi spulberă. În cinci zile, întreg Zarandul este cuprins de flăcări. În frunte cu Crişan, care foloseşte întreaga sa experienţă militară, răsculaţii pornesc spre Alba Iulia, pentru a se înscrie voluntari în regimentele grănicereşti, conform promisiunii că-n felul acesta scapă de iobăgie. Horea numeşte peste tot căpitani de oaste şi ajutoare în conducerea obştilor săteşti, numai ţărani aleşi de adunările populare locale.
Documentele vremii arată că în luptă intră şi iobagii maghiari şi saşi; se îndemnau unii pe alţii căci „a sosit vremea curuţilor”, cum glăsuieşte un înscris din Sângeorzu Trascăului, de pe moşia nobililor Torotzkai.
Flăcările aprind comitatele vecine Alba, Turda, Cluj, Arad, Sibiu, Târnava-Mureş, Maramureş – adică întreaga Transilvanie. Ţara Apusenilor e centrul acestei mişcări „revoluţionare”. Începe lungul şi dramaticul marş împotriva Devei, unde se refugiase nobilimea maghiară a comitatului Hunedoara. Armatele imperiale îi primesc cu gloanţe: „puştile au scăpărat împotriva rebelilor”. Promisiunile s-au transformat în sânge: cad mulţi, mulţi sunt prinşi, închişi în cetate apoi executaţi fără judecată. Îndârjirea ţăranilor atinge apogeul. Nobilimii i se dă un ultimatum, în ziua de 21 noiembrie 1784; în numele celor 16.000 de iobagi răsculaţi, Horea cerea: „Nobilii să nu mai fie, ci fiecare nobil dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească din aceea să trăiască. Nobilii stăpâni pe moşii să-şi părăsească odată pentru totdeauna moşiile! Şi ei să plătească dare ca şi poporul de rând. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce o va da înaltul împărat”. Horea mai credea în promisiunea aceluia…
Minciuna nu cunoaşte margini. Ca şi cruzimea.
Începe vânătoarea capilor răscoalei. Se promit mari recompense în galbeni. Munţii Apuseni sunt înconjuraţi de armatele habsburgice şi de lefegii grofilor. Masacrele se ţin lanţ, spulberând credinţa în dreptatea imperială.
Prin trădare, la 27 decembrie 1784 sunt prinşi Horea şi Cloşca, iar la 30 ianuarie 1785, şi Crişan. Cei trei crai ai mulţimilor sunt închişi într-o celulă din cetatea Albei Iulia: „Între aceste ziduri, sună grav inscripţia de la intrare, a zăcut în lanţuri Horea. Aici a suferit dârz, neînduplecat, cu credinţa în destinul neamului românesc”. Celula cu gratii se află sub soclul statuii lui Carol al VI-lea, de pe poarta cetăţii.
…Spusese Horea, după ciocnirea de la Câmpeni, din 24 mai 1782, între moţi şi arendaşi, în urma căreia au fost prinşi 23 de ţărani răzvrătiţi, cinci dintre ei fiind condamnaţi la moarte: „Bucuros schimbăm cu moartea o viaţă nesuferită ca aceasta; astfel, cel puţin copiii noştri se vor preface din sclavi apăsaţi de ruşine şi supuşi mulţumiţi şi vor intra iarăşi în rândul oamenilor”. Îşi va fi amintit aceste cuvinte aşteptându-şi sentinţa. Ea a fost pronunţată în ziua de 25 februarie 1785 – cea mai barbară pedeapsă din codul penal terezian: frângerea pe roată!
Şase mii de ţărani au fost aduşi cu forţa la Alba Iuia, pe platoul numit „La furci”, pentru a asista la cumplitul supliciu din 28 februarie. Întâi a fost frânt Cloşca, sub privirile lui Horea, şi la urmă trupul neînsufleţit al lui Crişan, care-şi luase viaţa în captivitate. Scena martiriului, prin cruzimea ei, a făcut înconjurul Europei, prin numeroasele stampe ale timpului. O găsim zugrăvită şi pe unul din pereţii bisericii din comuna Tisa, judeţul Hunedoara, conferind acestui lăcaş valoarea unui sanctuar, cu drept de intrare în marele templu al eroilor neamului, precum cei trei moţi au pătruns în conştiinţa naţională. Nu se ştie numele zugravului, cum nu se ştie numele celor ce plănuiau continuarea răscoalei. Se ştie, însă, datorită unui document aflat în biblioteca Bathyaneum, din Alba Iulia, cât de mare era spaima nemeşilor unguri în faţa unei noi revolte: „De nu s-ar mai ivi în primăvara aceasta (n.n. 1785) mai mulţi Horea!”. Şi ca o dovadă a fricii perpetue în reizbucnirea focului, stă obligaţia ca iobagii din comitatele răsculate să poarte ţesut pe spatele ţundrelor semnul „furcilor” (spânzurătoarea) tăiat din pănură albă…
N-a fost chip să se pună capăt războiului împotriva palatelor, pentru pacea colibelor. Transilvania nu se putea acoperi cu „furci”, vremelnicii ocupanţi având de… furcă mereu cu năzuinţa şi crezul în dreptate socială şi libertate naţională, românii urmându-şi neabătuţi idealurile.
Bălcescu socotea răscoala de la 1784 ca un fapt esenţial în deschiderea porţilor pentru istoria modernă a României, ca un moment dramatic, când poporul ştie exact care-i este viitorul. Pe Horea, spun documentele timpului, nu l-a îngropat nimeni! El, totuşi, are odihnă în inima poporului român. Şi ce-i mai elocvent decât catrenul popular zămislit din „Testamentul” lui Iancu:
„Şi când va veni duşmanul,
Să vă ia pământ şi drept
Români, scuturaţi Gorunul,
Din mormânt să mă deştept”.
Iancu şi fluierul său se odihnesc întru vecie la rădăcina Gorunului din Ţebea, sub crengile căruia cei trei crai ai mulţimilor au jurat în faţa moţilor să lupte pentru limbă şi naţionalitate mai mult decât pentru viaţă. Spunea un contemporan al Iancului: „Românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei au dat probe de curaj şi iubire de libertate deja în anul 1784, când s-au ridicat sub Horea, Cloşca şi Crişanul, ca să scuture jugul iobăgiei. Putem zice, fără să greşim, că aceşti trei martiri ai naţiunii române au fost promotorii marei mişcări de la 1848” (I. Ciurileanu, „Fragmente istorice din anii 1848-49”, Bucureşti, 1887, pag.3).
Despre aceşti munţi şi eroii lor s-au publicat nenumărate cărţi, studii, tratate, poeme, romane, piese de teatru, volume de memorialistică şi culegeri etnofolclorice, s-au ridicat numeroase monumente în Ţara de Piatră, precum cel din oraşul Brad, în amintirea răzvrătiţilor de la 1784, pe soclul căruia scrie: „Să nu uităm români că pe trupurile lor frânte stă aşezată temelia patriei întregite”. Eroii neamului se întâlnesc în sufletele noastre, cu fiecare respiraţie…

VALENTIN HOSSU LONGIN
Din volumul „Clipe de eternitate”, Editura Eminescu, 1995