Literatul aviator – Horia Agarici

Dornic să acceadă în sferele înalte ale celebrității și din postura de condeier, maiorul aviator Horia Agarici (n. 6 aprilie 1911, Lausane-Elveția – d. 13 iulie 1982, Constanța) s-a asociat fără complexe elitei literaturii române. Fiind vorba despre un „zburător”, în ambele sensuri, pe Horia Agarici nu-l putem suspecta decât de o constantă cochetărie, când este vorba de tentațiile ori, mai degrabă, tentativele sale literare. Chiar dacă a reușit să publice câteva cărți, printre care volumul de versuri „Acorduri și nuanțe” (252 pagini), apărut la Editura „Bucovina” I.E. Torouțiu din București (ediția I în 1942, ediția a II-a, 1943), scos din circulație de cenzura comunistă după 23 august 1944, culegerea de nuvele „Șoimanu Furtună”, precum și tratatele de specialitate „Aviația de vânătoare” și „Lupta în cer”, celebritatea o datorează exclusiv faptelor sale de arme, extrapolate de versurile lui Păstorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un șlagăr la modă în vara lui 1941: „A plecat la vânătoare Agarici, A plecat ca să vâneze bolșevici …”. Tot Păstorel îi prefațează căpitanului aviator Horia Agarici volumul de debut – care, de altfel, îi este dedicat, „cu statornică simpatie și sinceră prețuire” -, cu catrenul: „L-am urmărit în bătăie/Cu brațul ferm și gândul pur/ Să-l urmărim și pe hârtie,/ Fiindcă vine din azur”.

Aviatorul cu cântecul

Horia Agarici și-a proiectat Opera în cinci volume de poezii, despre care autorul mărturisește la finalul ultimei poezii: „Cincizeci și doi de ani am pătimit/ De însetarea după armonii,/ Grădinărind idei, neobosit./ Așa, trăind în lume sihăstrii,/ Simțirile gândirii mi-au vorbit,/ Învolburând Sonete: Două mii!”. Cum cariera militară și viața de familie i-au fost inspirat evocate de istoricul Florian Bichir în volumul „Horia Agarici, vânătorul de bolșevici. Viața unui aviator în Arhivele Securității”, apărut în 2020 la Editura Militară, vom insista pe câteva din preceptele crezului său literar. Ele ne sunt dezvăluite în câteva „Indicații preliminare”, care prefațează cele două tomuri cu „Opere complecte”, predate în septembrie 1973 Bibliotecii Academiei Române. „În privința fondului – ne lămurește eroul Aerului–, acesta cuprinde trei perioade: Prima din vara lui 1928, când eram elev la liceu la Brașov și până la vara anului 1945, Perioada Zorilor; perioada a doua: de atunci și până în vara anului 1953, Perioada Adâncimilor, ca și a Prea înaltelor adâncuri; perioada a treia: de atunci și până azi, Perioada Cunoașterii”.

Filosofia zborului

Volumul 2, „Avânt și armonie”, este dedicat „Maestrului poet și sonetist Mihai Codreanu, cu admirație și respectoasă dragoste”. „Găsindu-l pe Maestrul Mihai Codreanu – explică autorul -, în București, pe când locuia fiind în vizită la familia Bogza, fiind de față și Maestrul întru cele vesele Păstorel Teodoreanu, care m-a condus acolo, am prezentat Maestrului Mihai Codreanu unele Poezii deale mele și l-am rugat să-mi dea un autograf pe volumul său cel mare «Statui», din edițiile definitive editate de Fundație. La acestea, Maestrul Codreanu i-a dictat lui Păstorel, care mi-a scris pe volumul pe care îl mai am și acum, următorul catren: «Ai cutreierat văzduhul…/ Și pe ploaie și pe vânt,/ Ș-ai lăsat să-ți umble Duhul/ Pe pământ!»”. Volumul 3, „Vers de dor și zvon de zare” este dedicat „Aceluia care a cântat cel mai bine sufletul nemuritor al României – Maestrului George Enescu! Cu cea mai nețărmurită încântare și cu românească recunoștință”. Iată și argumentele autorului: „Într-o zi, soția Maestrului Enescu m-a găsit admirând o tapițerie reprezentând, pentru unii, Carul Soarelui, pentru alții, Carul Vieții. Surprinsă de adâncimea explicației mele pentru simbolismul acestui covor de perete, doamna Maria Cantacuzino-Enescu mi-a acordat atunci titlul neoficial de fiu al casei, ca și fiul ei, și, ca urmare, am ajuns să aflu că Opera (de fapt, drama muzicală) «Oedip» era, ca și «Lohengrin», «Inelul Nibelungilor» și «Parsifal», un mister! Mai apoi Maestrul, cu blândețea lui, mi-a trimis cam ce înțelegea prin asta, cu care prilej am descoperit și teribilul mister al lui Mefisto din integrala «Faust» a lui Goethe. Și din niște convorbiri cu Maestrul Enescu am ajuns să încropesc într-un catren care va fi banderola și ideea lui pentru această carte: Geo-orgos: Un «Grădinar» pământului, de ești,/ Din pilda lui AREPO ia poruncă: În cântec din trudit să odihnești,/ Din munca-n trup, în duh cu muncă”. În deschiderea volumului 4 „Penumbre și izvor de Soare”, Horia Agarici proclamă: „Închin această carte Copilului nemuririi zorilor divine, căruia în Egiptul antic de sute de mii de ani în urmă i se spunea Hor, fiul Soarelui înaripat, Fiul solar, Creatorul, prin ființarea Lui a îndeplinirii Omului dintru toată omenirea. Deci Aum-Ain sau Amin! […] Închei această închinare, cerând voie ca și cartea aceasta să-și primească viața ei”. Banderola cărții este dedicată Inspiratorului: „Din miez de vis în trupuri de Cuvânt,/ Am urmărit Ființa din Izvor,/ Din fără-fund de fost și viitor,/ Cu fruntea-n cer și pașii pe pământ!”. Horia Agarici se simte dator să mai adauge: „Aceasta este o carte de bună credință, care spune mai puțin din cele ce știu mai mult și nu se poate reuși a spune. Această carte nu l-ar plictisi nici pe Dante nici pe Goethe și un adevărat «Suff» persan de azi, sau un Radu Theodoru de-al nostru (în forma când a scris «Brazdă și paloș» și «Strămoșii»)”.

Integrarea în cotidian

Un alt doilea tom, înaintat Bibliotecii Academiei Române în aprilie 1975, include alte patru volume, respectiv „Pe puntea Curcubeului”, cu perioada dintre ianuarie 1948 și septembrie 1949; „De mai Presus și din Adânc” (septembrie 1949 – august 1956); „La margine de Nesfârșit” (august 1956 – noiembrie 1960) și „Din Taină și pe Înțeles” (august 1956 – noiembrie 1960) – ultimele două volume fiind rezultatul divizării volumului original „Din Taină și pe Înțeles”, care însuma aproape 370 de poezii. În „Indicații preliminare”, Horia Agarici explică: „În acest volum al doilea de Manuscris (dactilografiat – n.n.), aproape toate poeziile sunt numai Sonete, dar încep să apară și poeziile de altă formă (!), iar printre acestea apar și unele descriptiv-istorice sau epice, foarte lungi. De asemenea, Sonete și diferite poezii în franceză, engleză și germană. […] Am avut prilejul să cunosc bine nu atât erudiția Literii, adică haina, cât mai degrabă partea vie realizată în adevărul viu al Naturii, adică cum se obișnuiește a se spune spiritul acestor învățături; și aceasta, vorba lui Caragiale, «Pe ici, pe colo, în părțile esențiale…». Cunosc bine omenescul și ceea ce se mai numește și magicul din această cultură care, cu alte nume decât prin filiațiunea centimilenară sanscrită, redă părți minunate din cultura tainelor naturii.[…] Pe această cale vin eu, de la știința absolutului, către suferința relativului, acolo unde mulțimea este amărâtă și care fugărește dorințe mărginite, sprijină stâlpii podului nemuririi”. Volumul 5, „Pe puntea Curcubeului”, este dedicat „Vârfului de munte al poeziei românești. Lui Mihai Eminescu” (sic!) și are pe banderola cărții catrenul lui Ruben ibn Akiba: „De vrei să treci pe bolta vie/Către IZVOR, din lumi de greu,/ Înaripează poezie/ Științei: peste curcubeu!”. „Acestea sunt «Dedicația» și «Banderola» acestui volum – explică Agarici -, în care am făcut operă de Marco Polo, revenind de pe tărâmuri de mai presus de închipuire, pe plaiurile frumuseții trecătoare, dar care poate fi cuprinsă în brațe cu toată deznădejdea nemuririi bucuriei”. Aferent acestui volum, autorul mai adaugă „Câteva lămuriri”: „Iar în acele timpuri în care aveam, viu, în mine și în fața mea, comportarea unor militari zburători minunați, folosind avioane minunate, și cu motoare și armament desăvârșit, care au reușit, cu zece piloți și zece avioane, să doboare (era Aviație de vânătoare), oficial recunoscute, 85 și, în realitate, peste 130 de avioane ale adversarului, într-un sector în care când apăreau, aproape băgau groaza în ceilalți, șase săptămâni de doborâri de avioane inamice, în care, zi de zi, Raportul Escadrilei consemna: «Toate avioanele noastre s-au întors cu bine», m-am gândit să-mi consemnez într-un mănunchi de poezii, politicos cenzurate, pe toți oamenii adevărați oameni, care au făcut asta, cum au făcut-o și cum trăiau și conviețuiau, ca suflete ale Șoimarului Furtună… Celelalte poezii sunt ale unui șoim cu inimă de ciocârlie, constrâns să poarte strai cernit de privighetoare… dar cu ce cântece… Astfel am trecut, viu, puntea curcubeului!”. Volumul 6, „De mai presus și din adânc” este dedicat „Eternei Mona Lisa del Giocondo și zâmbetului său! Și, bineînțeles, că și lui Leonardo da Vinci!”. Catrenul pentru baderola cărții îi aparține: „De prin adâncul pildei din făptură,/ Propun ispita vrăjilor iubirii!/ Și mai presus de visul din Natură,/ Zâmbesc cu drag Ființei nemuririi…”. „Cântărețului poeziei adevărate din nenumirea sufletului românesc. Lui George Coșbuc, cu admirație și închinată recunoștință” este elogiul pe care Horia Agarici îl aduce poetului în deschiderea volumului 7, „La margine de nesfârșit”, care are drept banderolă textul „Subt duhul lui Coșbuc”: „Poet de ești! … și adăpat/ Din miezul zorilor, curat,/ Cu tine vrea să năzuim/ A ciocârliei bucurie/ Pe draga noastră Românie!/ Și s-o trăim!”. Referindu-se la semnificația acestui volum, Horia Agarici afirmă: „În răstimpul august 1956 – aprilie 1964 am coborât (din 1954 la vale) de la Kailderea la Constanța, adică la Eforie Sud unde, și cu sculele, cu lucrul de fruntaș în câmpul muncii și cu motocicleta, și cu tocul și cerneala, am coborât foarte pe pământ și am început și un drum filosofic pentru găsirea adevărului…”. În sfârșit, volumul 8 „Din taină și pe înțeles”, care cuprinde, în general, „partea oarecum mai abstractă a poeziilor dintre august 1956 și septembrie 1964”, este închinat lui Francis Bacon – William Shakespeare, „Cu nemărginită dragoste, recunoștință și respectuoasă înțelegere, pentru mărturie; întovărășindu-mă fără să fi știut asta, cu Mihail Eminescu, după cum se va vedea din micul prolog al volumului”. În privința crezului și, mai ales, a harului și „misiunii” sale literare, Horia Agarici nu ezită să-și clarifice singur mandatul: „Am convingerea că, din acest loc de sihăstrie confidențială față de public, care este Secția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, se poate consulta numai de cei cu multă cultură și înțelepciune și simț politic luminat (sln.ns). De aici se va vedea ce valoare reală și cât de mare aduc eu, din lămurirea și buna mea vrere, în serviciul Țării… Sunt un continuator, la nivelul Lor, după specificul meu și al timpurilor de azi, a constelației Eminescu – Coșbuc – Alecsandri – Topârceanu – Mihai Codreanu – Arghezi! Am nivelul meu, bine stabilit de Mihai Codreanu, Mihail Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu și George Enescu! (sic!). Și, în cadrul acestor perspective văzute de ei, nu am nevoie să mă milogesc pentru autodefiniri, de aci înainte, ci numai Opera mea mă definește”. Recuperarea, reevaluarea și valorificarea postumă a operei poetice a maiorului aviator Horia Agarici poate constitui un proiect salutar pentru Muzeul Național al Aviației Române, Muzeul Național al Literaturii Române și nu numai. După cum preluarea selectivă, în paginile unor reviste literare sau de specialitate, dar și într-o „Antologie a scriitorilor militari” interziși de cenzura comunistă după 23 august 1944, ar constitui un act reparatoriu dar și o inventariere avizată a formelor creației literare și manierei originale de reflectare a mentalităților, în perpetuă dinamică și profundă schimbare, din perioada postbelică în literatura română.

Comandor (r).Marian Moșneagu