Literatura Română Veche (II) – Grigore Ureche și Ioan Neculce

Literatura Română Veche (II)
Grigore Ureche și Ioan Neculce

Marii cronicari moldoveni au scris „Letopisețul Țării Moldovei” în ordine: Grigore Ureche reface evenimentele din 1359, anul apariției statului feudal pînă la 1594, domnia lui Aron Vodă; Miron Costin continuă „Letopisețul” de la 1595 la 1661 (de la domnia lui Aron-Vodă la cea a lui Dabija-Vodă) și Ioan Neculce îl aduce de la Dabija-Vodă la Nicolae Mavrocordat (1662-1743).
Cronicarul Grigore Ureche s-a născut în familia lui Nistor Ureche, mare boier, care a deținut mari demnități (mare logofăt, guvernator al Moldovei și chiar regent) și care a avut un rol important în Moldova, participând la înscăunarea sau detronarea unor domnii. A avut o avere uriașă: 52 sate întregi, 45 părți de sate, 45 fălci de vie, 17 moșii, prisăci în toată Moldova, precum și bijuterii de aur și argint, blănuri și alte veșminte scumpe.
A ctitorit cu soția sa, Mitrofana, mănăstirea Secul. A locuit alternativ în Moldova și Polonia (unde deținea, de asemenea, moșii întinse, fiind nobil polon). Despre Grigore Ureche știrile sunt mai puține decît cele referitoare la bogatul său tată. Grigore Ureche s-a născut cam în 1590, în generație fiind Varlaam și Istrate Dragoș, tretilogofăt. A învățat la Școala iezuită din Liov „artele liberale” – gramatica, retorica și poetica. Știa poloneză și greacă. A fost tretilogofăt, mare spătar și vornic al Țării de Jos (Moldova de Sud). A murit în 1647.
„Letopisețul Țării Moldovei” a fost scris de Grigore Ureche în ultimii ani ai vieții, fiind o operă neterminată. Cronica lui începe cu anul întemeierii Moldovei, 1359, „când s-au descălecat țara” și se oprește în 1594, „când au venit Lobodă cu oaste căzăcească și au gonit pre Aron Vodă și au ars târgul Iașii V. Leato 7103”.
Pentru a reconstitui istoria celor două sute de ani, Grigore Ureche a folosit câteva izvoare: [Kronika Preska (1597 – Cracovia)], „Cronica poloneză” a lui Ioachim Bielski pe care o numește „letopisețul leșesc”, din care extrage datele referitoare la Moldova. A mai folosit și manualul de istorie și geografie al lui Gerard Mercator (ediția a zecea din 1630), pe care l-a numit „letopisețul latinesc”, din care a luat denumirea Schithia dată Moldovei, s-a inspirat și din „letopisețul moldovenesc” al lui Eustratie Dragoș și, după 1587 până în 1594, inserează mărturiile tatălui său și tradițiile vremii.
Până când Mihail Kogălniceanu a tipărit „Letopisețul Moldovei”, acesta a circulat în copii manuscrise. Cronica lui Ureche a fost copiată și de Simion Dacălul, Misail Călugărul și Axinte Uricariul, care au introdus în original anumite interpolări.
Simion Dascălul (secretar al spătarului Gavril Costache) „a completat” textul lui Ureche cu informații culese de prin letopisețele cu autori neindentificați, precum un „letopiseț unguresc” în care se precizează că moldovenii s-au născut din tâlharii Râmului (LASLAV) trimiși de împăratul Romei ajutor craiului ungur în lupta cu tătarii (Rețineți de când susțin ungurii că ei sunt în Ardeal și de cât amar de timp suntem considerați urmași de hoți? Multe mizerii mai trebuie să îndurăm noi, urmașii celui mai mare și mai nobil neam de la începuturile lumii!).
Această gravă și nedreaptă insultă, ce planează încă asupra noastră, a fost recunoscută cu ușurință în textul cronicii, căci bezmeticul, ce-și jignește neamul, a avut grijă să menționeze „contribuția” lui, prin formulări „eu, Simion Dascălul, …” și scrie ceea ce a rămas până astăzi o infamie, că suntem tâlhari.
Simion Dascălu a fost „om de multă neștiință și minte puțină” (cum l-a caracterizat un adnotator), în timp ce Misail Călugărul și Axinte Uricariul au fost mai onești (povestea cu „prostul fudul!!”).
Cronicarul Grigore Ureche, aidoma predecesorilor săi, scrie nu numai pentru a informa, ci mai ales pentru a educa prin operă pe urmași „să fie de învățătură, despre ceale reale să se ferească și să socotească, iar dupre ceale bune să urmeze și să învețe și să îndirepteze”, expresie a unei îndatoriri patriotice obligatorie pentru orice scriitor care vrea ca poporul său să pășească pe treapta culturii și moralei.
Admirabilă aceasta îndatorire/grijă față de urmașii care trebuie să urmeze exemplul/pilda/sfatul înaintașilor. O altă trăsătură a atitudinii cronicarului față de istorie este aceea a respectului față de adevăr, „Ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deșarte, ce de dreptate!”, respect pe care ar trebui să-l manifeste toți cei ce scriu sau „creează” istoria!
Letopisețul începe cu legenda întemeierii Moldovei și domnia lui Dragoș, apoi, printr-o înșiruire, amintește pe Sas, fiul lui Dragoș (patru ani și jumătate), apoi fiul lui Sas – Lațco (opt ani), Bogdan (șase ani), Pătru (fiul lui Bogdan – 16 ani), Roman-Vodă (trei ani), Ștefan (șapte ani). Mai pe larg este prezentată domnia lui Alexandru cel Bătrân. Insistă cu amănunte asupra sinodului de la Florența (1432) și asupra victoriei moldovenilor asupra cavalerilor teutoni (1422) la Marienburg. Luptele dintre fiii lui Alexandru cel Bătrân, Ștefan, Iliaș, Pătru, sunt sintetizate într-o pagină. Cronicarul acordă cel mai mare spațiu domniei lui Ștefan cel Mare, prezentată diferit de cele ale predecesorilor – ce rămâne primul biograf al marelui domn, căruia i-a făcut succint un portret fizic (nu mare de stat) și unul moral – accentuând marile calități de conducător de țară, mare meșter în arta războiului, harnic, dar și impulsiv, conducător omniprezent, viteaz, care a apărat țara cu vitejie și dragoste față de poporul care l-a plâns ca pe un părinte. Pierderea lui a fost plânsă și de natura țării: „peste vară au fost ploi greale și puvoaie de ape”. Sunt prezentați apoi urmașii direcți – Bogdan, Petru Rareș, apoi Iliaș, Tomșa, Alexandru Lăpușneanu, Despot-Vodă, Ion-Vodă cel Cumplit și ceilalți până la Aron Vodă.
Grigore Ureche are meritul de a schița portretul voievodului, de a-i evoca principalele înfăptuiri ca domn, relațiile cu supușii, reacția acestora la moartea domnitorului sau mazilirea lui, iar în prezentarea lui Ștefan cel Mare, suferința naturii la moartea acestuia.
Din cronica lui Grigore Ureche s-au inspirat Vasile Alecsandri [„Imn lui Ștefan cel Mare”, „Dumbrava Roșie” (poem istoric), „Despot-Vodă – dramă]; Costache Negruzzi („Alexandru Lăpușneanu” – nuvelă istorică); Bogdan Petriceicu Hasdeu („Ion-Vodă cel Cumplit” – monografie istorică); Barbu Ștefănescu Delavrancea ( „Apus de Soare” – dramă istorică); Mihail Sadoveanu („Frații Jderi”, „Nicoară Potcoavă”, „Șoimii” – romane istorice).
Schița de portret creată de Grigore Ureche este valabilă și astăzi, mai ales în capacitatea de a surprinde esențialul ce definește o personalitate. Un alt merit incontestabil al scriiturii cronicarului este acela al descrierii fenomenelor naturale și mai ales a celor sociale, încleștările dintre boieri, domni și boieri, boieri și sărăcime. Pagini memorabile sunt cele în care povestește cum s-au desfășurat luptele duse de moldoveni cu atacatorii turci. De asemenea, paginile morții lui Ion-Vodă cel Cumplit, al cărui trup a fost sfâșiat de două cămile, precum și uciderea lui Lăpușneanu, prin otrăvire de către doamna Ruxandra, împinsă de mitropolit, sunt zguduitoare prin dramatismul lor ce înfioară și astăzi. Toate aceste elemente îndreptățesc afirmația că Grigore Ureche a scris o istorie a Moldovei în pagini de literatură, trăsătură comună a tuturor cronicarilor moldoveni.
Opera a fost continuată de Miron Costin și de Ion Neculce, care s-a născut în 1672 în casa vistiernicului Neculce (originar din Hios) și a Catrinei, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc, în Prigoreni. După incendierea conacului de la Prigoreni, Catrina se retrage cu cei trei copii (mai avea două fete) în Muntenia, în casa stolnicului Constantin Cantacuzino, timp în care Ion Neculce primește educație și învățătură. Revine în Moldova și capătă slujba de postelnic. În 1700 este vătaf de aprozi, apoi vel-agă. Cam în acest timp se căsătorește cu Maria, fiica biv-hatmanului Lupu Bogdan, nepoată de soră a lui Antioh Cantemir. În 1705 Antioh se instalează în a doua domnie și-l ridică pe Ion Neculce la rangul de vel-spătar. Antioh este mazilit și vine pe tron Mihai Racoviță, ceea ce are ca urmare o pribegie de câteva luni, împăcându-se cu domnitorul. Revine la rangul său de spătar și devine hatman sub domnia lui Dimitrie Cantemir. După înfrângerea de la Stănilești îl urmează pe Dimitrie Cantemir în Rusia. În acest răstimp (9 ani) averea i-a fost confiscată de vornicul Lupu Caimacam, după plecarea lui Cantemir cu aprobarea lui Nicolae Mavrocordat. După multe peripeții trăite de el și soția sa, în 1719 i se redau averile, iar în 1731 Grigore al II-lea Ghica îi dă marea dregătorie de vornic al Țării de Sus, pe care o pierde pentru doi ani și o recâștigă pentru alți doi ani (1735).
Ultima slujbă deținută a fost cea de judecător de divan, învestitură oferită de Constantin Mavrocordat. Dupe multe peripeții trăite de el și soția sa, în 1719 i se redau averile, iar în 1731 Grigore al II-lea Ghica îi dă marea dregătorie de vornic al Țării de Sus, pe care o pierde pentru doi ani și o recâștigă pentru alți doi ani (1735).
Ultima slujbă deținută a fost cea de judecător de divan, învestitură oferită de Constantin Mavrocordat. Vorbea limbile: polonă, rusă și, se pare, știa greaca. A murit în 1745. El continuă „Letopisețul Țării Moldovei” de unde l-a lăsat Miron Costin, inspirându-se din izvoare exclusiv românești. Și-a scris cronica după 1733, când era biv-vel vornic de Țara de Sus (Moldova de Nord), între 60 și 70 de ani. Cunoștea cronica lui Gr. Ureche, „Letopisețul”, și „De neamul moldovenilor” de Miron Costin, precum și cronicele lui Axinte Uricariul și Nicolae Costin, cronica racovițeană și cronica ghiculeasă sau letopisețul Bălenilor și cronica lui Radu Popescu. Din cei 82 de ani, câți sânt cuprinși în letopisețul său, 50 de ani cuprind evenimente trăite de cronicar, astfel că opera sa capătă un accentuat caracter memorialistic, la care se adaugă și relatările orale ale rudelor și prietenilor.

În fruntea „Letopisețului”, Neculce așează 42 de legende sub titlul „O samă de cuvinte”, care conțin tradiții populare auzite „din om în om” (sau poate citite în alte letopisețe). Farmecul legendelor constă în conținutul educativ fără ostentație sau cumpănit anecdotic, epicul cuminte, narațiunea simplă, fluentă, evocatoare a modului de a povesti al poporului nostru. Ion Neculce este astfel întâiul culegător de folclor care, prin felul în care povestește, a oferit literaturii culte subiecte, evenimente, personaje, scriitorii inspirându-se din legendele sale. Vasile Alecsandri a versificat legenda întemeierii mânăstirii Putna: „Altarul mânăstirii Putna”; „Movila lui Burcel”, „Dumbrava Roșie”, „Visul lui Petru Rareș” au fost, de asemenea, inspirate din „Cuvintele” lui Neculce.
Dimitrie Bolintineanu a scris „Cupa lui Ștefan”, „Muma lui Ștefan cel Mare”, „Daniel Sihastru” (legendele lui istorice). Costache Negruzzi a scris poemul „Aprodul Purice” având ca punct de plecare aceeași scriere. George Coșbuc a scris poezia „Ștefăniță-Vodă”. Sunt, în această colecție de legendă, pagini de admirabilă literatură, adevărate schițe sau nuvele precum cele referitoare la Vasile Lupu, Nicolae Milescu-Spătarul.
Se poate afirma că Ion Neculce se manifestă ca un adevărat scriitor, a fost considerat, pe bună dreptate, primul mare povestitor al literaturii, model pentru mulți dintre scriitorii care au mărturisit că învățătorul în arta narării le-a fost Ion Neculce.
Letopisețul său este o altă dovadă a originalității scriiturii lui Neculce, conferită de faptul că a fost martorul istoriei contemporane lui. Deși era grec de origine, Ion Neculce îi urăște pe fanarioții care, prin lăcomia lor proverbială, exploatau fără milă țările române: „Oh! Oh! Oh! Săraca țară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni ca aceștia cei avut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, cu atâtea spurcăciuni… Oh! Oh! Oh! Vai de țară!”. Ce vremuri cumplite (cum se potrivesc strigătele de durere ale cronicarului astăzi, când trăim tot vremi cumplite, din cauza altor „fanarioți”)!
Și atunci (ca și acum) speranța este la Dumnezeu. Sensibil la nevoile țării, n-a ascuns expolatarea nemiloasă a oamenilor. Condamnă rapacitatea turcilor și blestemă pe domnii care instituie impozite excesive („nimic nou sub soare!”). Cu spiritul său acut de observație și cu filosofia vârstei la care scrie, Neculce alege din noianul datelor aspctele esențiale pe care le înfățișează corect, ca un adevărat scriitor realist, cu atașament sau sarcasm, comprehesiune sau revoltă, cu duioșie sau ironie, dând iluzia maximă a realității. Are atitudine nuanțată față de domnitori, în funcție de fire, caracter, fapte, relații cu boierii și poporul. Există în cronică pagini dramatice sau pline de haz sau tragicomice care fac din opera lui Neculce o lectură plăcută și după aproape trei sute de ani! Darul de povestitor este completat fericit de acela al portretizării figurilor evocate, însușire de romancier.
Autorul creionează fizionomia, sugerează caracterul printr-un gest sau tic. Când personajul este complex, Neculce îi relevă personalitatea sub toate laturile, fizic, moral, comentând fiecare trăsătură (a zugrăvit chipul a 14 domnitori, dar și al altor fețe, precum cea a lui Dosoftei mitropolitul). Multe pagini de un pictoresc fermecător i-au servit izvor lui Sadoveanu în „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”. De-a dreptul încântătoare sunt paginile dedicate lui Dimitrie Cantemir. Apar în creația lui Neculce comaparațiile, care contribuie la pontențarea ideii, chiar dacă nu ne surprind prin inedit („pica ca perile turcii”, „intrau tătarii în țară ca lupii într-o turmă de oi”). Apar și epitete (bogat blăstăm), metafore (se îmbracă cu cămeșe de ghiață) și mai ales vorbirea în pilde, unele preluate din Biblie, altele din vorbirea populară: „paza bună trece primejdia rea”, „capul plecat nu-l prinde sabia”. Limba în care a scris, perfect citibilă și astăzi, este graiul Moldovei de nord, unde s-a născut și a trăit cea mai mare parte a vieții sale.

Floarea Necșoiu