LITERATURA ROMÂNĂ VECHE – MIRON COSTIN

LITERATURA ROMÂNĂ VECHE
– MIRON COSTIN –

Marii cronicari moldoveni au scris „Letopisețul Țării Moldovei” în ordine: Grigore Ureche reface evenimentele din 1359, anul apariției statului feudal pînă la 1594, domnia lui Aron Vodă; Miron Costin continuă „Letopisețul” de la 1595 la 1661 (de la domnia lui Aron-Vodă la cea a lui Dabija-Vodă) și Ioan Neculce îl aduce de la Dabija-Vodă la Nicolae Mavrocordat (1662-1743).
Miron Costin, continuatorul lui Grigore Ureche, a fost, fără îndoială, cea mai puternică personalitate a secolului al XVII-lea, personalitate literară și științifică și eminent om politic de stat. S-a născut în 1633 în casa hatmanului Ion (Iancu) Costin, fiind al doilea copil din cei unsprezece ai familiei Iancu și Safta Scoarțeș, nepoată a domnitorului Barnovschi. Ion Costin și trei fii ai săi au primit indigenat polon.
Între 1647-1652 a studiat la colegiul iezuit din Bar, unde își însușește bogate cunoștințe din literatura și istoria antică, de geografie, logică, teologie și limbi stăine: polonă, latină, rusă, maghiară, turcă. Averea și cultura îi asigură lui Miron Costin un loc de frunte printre marii boieri ai țării, deținând funcții de prim rang. În cei 38 de ani petrecuți în Moldova a fost martor la succedarea pe tronul țării a 12 domnitori, pe care a încercat să-i convertească spre o alianță cu Polonia. Ca oștean a luat parte la diferite expediții militare: luptele contingentelor moldovenești din oastea turcească împotriva lui Gheorghe Rakoczi II (1663), ia parte la luptele interne pentru tron. A fost un bun diplomat, fiind trimis de Vasile Lupu, Eustratie Dabija, Dumitrașcu Cantacuzino cu solii în Polonia sau Constantinopol pentru ajutor militar.

Ca demnitar a fost sulger (1657), paharnic (1659), pârcălab de Hotin (1660-1664), mare comis (1664), mare vornic de Țara de Sus (1667) și mare vornic de Țara de Jos (1669), logofăt (1675-1683). În 1683 ia parte în oastea moldovenească aliată cu turcii la asediul Vienei. Este prins, dar pentru că era în foarte bune relații cu regele Ioan Sobieski, este găzduit în Polonia. Revine în Moldova chemat de Constantin Cantemir, domnitorul analfabet (tatăl lui Dimitrie Cantemir), care este stânjenit de marea cultură a lui Miron Costin. Velicico Costin, fratele lui Miron, ia parte la un complot împotriva lui Constantin Cantemir, prilej folosit de domnitor pentru a-l ucide și pe Miron Costin, chiar dacă era nevinovat. Miron Costin se afla la moșia sa de la Barboși, unde își înmormânta soția (Ileana Movilă, nepoată a domnitorului Simion Movilă și rudă cu mitropolitul Petru Movilă). N-a ajuns la Iași, la domnitor, să se disculpe, deoarece călăul l-a decapitat la Roman (avea 58 de ani). Mai târziu, Constantin Cantemir va plânge amarnic nesăbuința de a-l ucide pe cel ce a fost cea mai luminată minte a vremii. Și-l va blestema pe cel ce l-a îndemnat să-l ucidă (Antonie-Vodă).
Miron Costin a creat opere care dovedesc râvna compunerii și o indiscutabilă vocație. A început prin a scrie versuri, într-un moment când poezia era la noi o îndeletnicire vag încercată. Poemul filosofic „Viața lumii” (scris între 1671-1673) are ca temă „deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte”, formulare așezată ca moto și preluată din Ecleziast pentru a dezbate tema sorții schimbătoare (alunecoase), „fortuna labilis”, foarte răspândită în literatura universală a Evului Mediu. Poemul începe cu comparația vieții cu o ață subțire, evocatoare a afirmației lui Ovidiu: „Toate ale omnului sunt trecătoare”. Ideea trecerii necontenite a timpului a apărut și în „Psalmii” lui David și în „Georgică” a lui Vergiliu, dovadă că Miron Costin deținea o importantă cultură pentru vremea sa. Urmează detalierea instabilității norocului într-o impresionantă enumerare a momentelor de înălțare și tragică prăbușire a lui Alexandru Macedon, Cyrus, Cezar și altor mari nume ale timpurilor trecute.
Poemul continuă cu sfaturi menite să atragă atenția asupra tuturor faptelor omului și rezultatelor lor. Recomandă răbdare, pricepere, putere de a duce la bun sfârșit un lucru început, înțelepciune, cumpătare, cunoaștere de sine. Acest poem este de inspirație religioasă, dar de esență didactică, după cum reiese din finalul său: existența fiind scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune, căci binele este țelul suprem al vieții. Miron Costin continuă cronica lui Grigore Ureche: „Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureache vornicul din Țara de Gios” și cuprinde istoria Moldovei din perioada 1595-1661, cu aluzii la istoria mai veche sau la evenimente de după 1661. Cuprinsul cronicii se poate grupa în trei mari părți, egale ca întindere: epoca de până la Vasile Lupu (39 de ani), domnia lui Vasile Lupu (19 ani) și cea de după Vasile Lupu (8 ani), cea din urmă înscriindu-se /încadrându-se memoralisticii. Letopisețul începe cu prezentarea Movileștilor, veche familie autohtonă care a dat trei domnitori (se referă la domnia din Țara Românească a lui Mihai Viteazul). Urmașii Movileștilor se distrug între ei printr-un război civil condus de Elisabeta Movilă, ce sfârșește tragic. Urmează Ștefan Tomșa, cu cele două domnii ale sale, Radu Mihnea (considerat domnitorul ideal) și Miron Barnovschi, a cărui domnie s-a caracterizat printr-o alternare a prosperității cu decăderea. Vasile Lupu a avut și el o domnie compusă din perioade cu repercusiuni fericite asupra țării, urmate de cele nefaste, bântuite de războaie. Urmează scurta domnie a lui Gheorghe Ștefan, apoi cea a lui Gheorghe Ghica și în final Letopisețului îi este narată domnia lui Ștefăniță Lupu, zis Papură-Vodă (în vremea lui a fost o secetă cumplită, astfel că oamenii s-au hrănit cu papură). Cea mai importantă calitate literară a scrierilor lui Miron Costin este arta narativă. „Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureache vornicul din Țara de Gios” conține în mare parte pagini memorialistice în relatarea marilor evenimente istorice, fiind întreținute amănunte din viața domnitorilor și a boierilor, din biografia autorului și a familiei sale, scene de la curtea domnească. Pasiunea pentru amănuntul pitoresc, vesel sau tragic, este admirabilă în episoadele de sine stătătoare: moartea lui Constantin Movilă, uciderea lui Vasile Stroici, surpatul și trădarea lui Vasile Lupu de către logofătul Gh. Ștefan. O altă trăsătură a operei lui este descrierea ce poate fi considerată exemplară, dacă se ia în considerare că în literatura noastră cronicarul nu avea modele. Descrierea invaziei lăcustelor, care au produs imense pagube, demonstrează talentul acestui mare artsit al vremii lui, prin folosirea figurilor de stil precum: epitetul (chiar dublu), comparația amplă, repetiția cu caracter retoric, anafora, exclamația și interogația retorică, metafora. De asemenea, alternează cu pricepere stilul direct cu indirect liber, folosește ironia.
Remarcabilă este capacitatea de a crea formulări memorabile, de tipul maximelor sau cugetărilor: „Banii răscolesc împărățiile și mari cetăți surpă”. De la el ne-a rămas și constatarea „Că nu este alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decâtu cetitul cărților”. Miron Costin este și un scriitor de atitudine: el realizează atât portrete luminoase (Movilești, Radu Mihnea, Miron Barnoschi), cât și altele tăioase, cu trăsături violente – Mihnea cel Rău, Ștefan Tomșa, Timuș Hmenițki.
Lucrarea istorică „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, precum și cele scrise în limba polonă, „Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” (1677) sau „Cronica polonă”, și „Istorie în versuri despre Moldova și Țara Românească” (1684) sau „Poema polonă” schițează ideile de bază despre începuturile neamului, pornind de la anticii Titus Livius, Dio Cassius, Quintus Curtius, Plutarh, de la umaniștii Piccolomini, A. Bonfini și alții și cronicele polone. Mândru de asemănarea noastră cu italienii și mai ales a celor două limbi (chiar alcătuiește un dicționar latin-român de 84 de cuvinte), Miron Costin este convins de latinitatea noastră. Ideea aceasta fusese susținută și de Grigore Ureche („Toți de la Râm ne tragem”, afirmase el cu fermitate) și ea a persistat în timp pînă astăzi.

Din păcate, va fi foarte greu să schimbăm această aberație, deși astăzi se rescrie istoria noastră, care demonstrează că nu suntem urmașii Romei, ci ai traco-geto-dacilor și am locuit neîntrerupt în acest spațiu.
Asemănările dintre cele două limbi au ca explicație originea lor comună, căci se trag din latina populară, prisca sau geta, ce a fost întâia limbă în spațiul european. Latina și româna sunt limbi surori. Multele cuvinte din vocabularul/lexicul nostru au reintrat în limba noastră sub forma latină, când această limbă s-a studiat în școlile noastre, adică de prin secolul al XVIII-lea, al XIX-lea. Faptul că eruditul cronicar găsește la sfârșitul secolului al XVII-lea doar 84 de cuvinte ce se asemănau demonstrează/susține afirmația de mai sus. Latina nu este mama limbii române, căci amândouă vin din daco- geta vorbită în întreaga Europă, înainte ca Imperiul Roman să devină marele cuceritor. Istoricii de astăzi susțin că dintre toate imperiile care au existat, cel roman a fost cel mai feroce (Asta nu înseamnă că toți ceilalți cuceritori din lume au fost mai blânzi! Vezi ce au făcut spaniolii în America de Sud, ce au făcut turcii, mongolii și, mai nou, Imperiul American în toate țările lumii)!
Miron Costin n-a apucat să scrie această operă, dar a rămas „îndosariat” (adică „înfața” sau „Cuvânt înainte”) în care mărturisește că a stat mult în cumpănă, deoarece a scris istoria de peste un mileniu și câteva sute de ani, înseamnă trudă și „se sparie gândul”. Își propusese să pună în lumină faptele istorice după „cucerirea” Daciei de către romani (Dacia NU a fost cucerită NICIODATĂ! Romanii au stat puțin peste 150 de ani pe a zecea parte a Daciei, soldații romani fiind din imperiu, deci tot din spații în care trăiau popoare de origine tracică sau
geto-dacă!). Spre lauda cronicarului, nici el nu crede că, o dată cu retragerea românilor, spațiul a rămas gol! ACUM ȘTIM că la începutul secolului al IV-lea (331) s-a interzis numele de dac și Dacia, așa explicîndu-se puținătatea datelor despre noi. DAR! … DAR pietrele, munții, aurul nostru (cel din tezaure) vorbesc și vor spune lumii marele adevăr despre noi, ca urmași ai marelui popor dac în spațiul sfânt al Daciei în care au trăit zeii, titanii, atlanții, hiperboreenii, tracii, geții, dacii, sciții și… cele peste 200 de triburi care au dat naștere atâtor popoare înainte de sumerieni, greci, români… Cei care vor de peste două mii de ani pământul nostru știu asta și de aceea au venit aici și ne vor pieirea. Dar NOI știm că suntem NEMURITORI și Iisus – fiul Daciei e cu noi și Maica Sfânta-Maria veghează
„Grădina” în care chiar ea s-a născut! Miron Costin a fost un narator, descriptiv și portretist înzestrat și poet sensibil, preocupat de soarta omului. A lăsat în opera lui multă înțelepciune culeasă de la înaintași. A luat atitudine fermă împotriva lui Simion Dascălu care inserase în cronica lui Grigore Ureche enormitățile lui de om cu „puțână minte”. „Basnele” și „Ocările” scrise de Simion Dascălu apasă greu asupra neamului: „Cându ocăresc într-o zi pe cineva, ieste greu a răbda. Dară în veci?”, „Scrisoarea (opera, scrierea) este un lucru vecinicu. Eu voi da socoteală de ale mele, câte scriu!” – afirmă cu adevărată conștiință de artist
cărturarul Miron Costin.

FLOAREA NECȘOIU