LITOTECA NAȚIONALĂ – „BIBLIOTECA DE PIATRĂ“

LITOTECA NAȚIONALĂ – „BIBLIOTECA DE PIATRĂ“

Alături de Muzeul Literaturii Române, iată că un alt reper al identităţii naţionale este pe cale să fie distrus, din neglijenţă, din nepăsare, fără a incrimina pe cineva anume că şi doreşte acest lucru. Litoteca Naţională, locul unde sunt ţinute toate mărturiile ştiinţifice realizate de geologii României în ultimii 120 de ani, riscă să intre în neant, să dispară pentru totdeauna.
Că terenurile respective, unde sunt depozitate relicvele teritoriului românesc, au fost „cucerite” în instanţă de familia Tender nu este un subiect asupra căruia să ne pronunţăm, deoarece lipsa unei legislaţii coerente a valorilor noastre pe care orice ţară are obligaţia să şi le apere reprezintă o zonă de meditaţie, nu a relativismului uman, ci a acţiunilor concrete, nu a sinecurilor zilnice postate ca fiind aducătoare de voturi, ci acelea în care suntem obligaţi, indiferent de opţiunile politice, de a asigura perenitatea naţională.

În noiembrie 2000, Guvernul României de atunci, condus temporar de Mugur Isărescu, a emis un act normativ 574 prin care reconfirma şi dezvolta H. G. 1302/1996 privind subiectul acestor valori naţionale intrinseci României. Litoteca Naţională număra 55.840 de sertare de 1 m lungime conţinând peste 1000 de foraje săpate pe tot teritoriul țării noastre. Această gigantică lucrare a fost dispusă de Ceauşescu spre a identifica toate resursele minerale ale României, spre a nu mai depinde, în concepţia lui, de eventualele importuri. Au fost făcute foraje la adâncimi de până la 5000 de metri cu costuri uriaşe, care nu mai pot fi finanţate nicicând, realizându-se cu acel prilej o cartografiere totală a resurselor minerale de pe teritoriul românesc.
În afara faptului că avem o țară bogată, îndeosebi în resurse minerale de toate felurile, mai trebuie să știm a le valorifica. Scriitorul Tudor Arghezi ne-a dat o superbă pildă, în acest sens, prin poezia „Cel ce gândește singur“:
Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina
A dat o viaţă nouă şi-um om de fier, maşina,
Fiinţă zămislită cu gândul şi visareea,
Neînchipuit mai tare ca braţul şi spinarea.
Cu ea brăzdezi pământul în lung şi lat şi sameni,
Şi una ţine locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,
O sârmă de lumină, o ţeavă vâlvătaie,
O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti
Că omul zămisleşte puterea din poveşti
Se face depărtarea mai scurtă decât pasul
La mii de poşti s-aude şi cunoaşte glasul.
Vorbeşti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă
Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă.
Se-nalţă slabul, omul, pe aripi în tării
Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii.
Iată-l, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund
Şi râcâie oceanele pe fund,
El trece prin vâlvoare, prin cremene şi gheaţă,
Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă,
Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici greul,
E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul.
Şi-aprinde de lângă Argeş, luleaua, şi văpaia
Din pipă încă-i arde, ajung pe Himalaia,
Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,
I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la Pol,
Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,
A prins şi taina mare, a tainelor, atonul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde.
E timpul, slugă veche şi robul celui rău,
Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău.

Valoarea ştiinţifică a forajelor realizate în România este inestimabilă, dar, economic, în preţurile actuale, s-au cheltuit aproximativ 36 de miliarde de euro pentru obţinerea lor. Forajele pot fi şi sunt valorificate, prin studiile pe care le solicită companiile private, studii care se bazează pe conţinutul carotelor şi documentaţia aferentă.
Muzeul Naţional de Geologie alături de Litoteca Naţională alcătuiesc un tot, care reprezintă „Roca”, de fapt bogăţiile naţionale ale subsolului României. Potrivit Constituţiei României, actul apărut în M. Of. nr. 574/17.11.2000 reitera H. G. 1302/1996, detaliind întreaga infrastructură legislativă, economică şi de organizare la nivel de ţară a Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în domeniul geologiei, geochimiei şi teledetecţiei – IGR – Bucureşti.
Acest subiect, acela al resurselor minerale, amplu dezbătut pe media online, din motive nu neapărat patriotice, ci mai degrabă de a apăra o multitudine de interese străine României, poate conduce la ideea că distrugerea acestui tezaur slujeşte altor zone de putere, nu cele naţionale. Că un individ, cu eventuale probleme penale, a acaparat baza materială a acestei uriaşe stocări de date, la care nu a contribuit în niciun fel, este o problemă, dar ca Statul Român să rămână impasibil la acest dezastru reprezintă un alt subiect, pentru care cel dintâi nu are nicio vină.

Pentru că „Statul”, în ansamblul său, nu-şi apără valorile, pretinzând că nu are mijloacele necesare (case de avocatură, expertize etc), acesta fiind de fapt reprezentantul nostru pe care îl susţinem prin taxe şi impozite, corelativ salarii din ce în ce mai grase pe care suntem nevoiţi a le plăti celor care hălăduiesc prin birouri. Ei bine, pentru apărarea valorilor naţionale sugerăm, măcar în acest caz, o implicare naţională spre a salva acest patrimoniu unic în Europa, şi anume „LITOTECA Naţională”.
Am susţinut, printr-un demers la fel de energic, Muzeul Naţional al Literaturii Române, lăsat de izbelişte, pentru care am dat soluţii. Susţinem acum ca „Biblioteca de Piatră” a României să fie preluată de Academia Română. Litoteca Naţională poate fi încorporată ca subiect distinct (cu finanţare bugetară aferentă) în cadrul Academiei Române.
De pildă, în Comuna Căciulaţi, pe malul lacului Snagov, Academia Română deţine un sediu şi terenuri aferente care pot găzdui acest uriaş depozit de cercetare românească şi, de ce nu (dacă nu cumva părţi din el au fost devoalate), să nu constituie şi un nucleu de câştig, după modelul unor institute de proiectare (puţine la număr) care îşi valorifică resursa ştiinţifică de acum privatizată (în ce mod?) pe bani grei.
Pot fi gândite şi alte locaţii, astfel încât uriaşele sume investite în cercetarea românească să fie protejate şi, eventual, valorificate; iar pentru marile proiecte de investiţii să nu se mai apeleze la faimoasele „studii de fezabilitate”, un fel de puşculiţă permanentă a clasei conducătoare.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA