Liviu Ciulei

Remarcabilul, aș putea spune, fără a mă teme că voi fi acuzată de exagerare, genialul regizor, actor, arhitect, scenarist Liviu Ciulei s-a născut la București (7.07.1923) și a decedat la München (24.10.2011). A urmat cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București (1946); Institutul de Arhitectură, din București (1951). Membru corespondent al Academiei Române. Cunoscut inițial, în țară, ca regizor și scenarist de teatru – recompensat cu diploma de artist emerit. Voi evoca figura inegalabilului realizator de film, din acea epocă, de la noi din țară. Deși, excelența sa cinematografică s-a încheiat cu cel de-al treilea film de lung-metraj, Pădurea spânzuraților, despre care Georges Sadoul, în 1965, scria în Les Lettres françaises: „Liviu Ciulei este cel mai bun regizor român și un cineast de clasă internațională (…) Cu Pădurea Spânzuraților, cinematograful românesc, acest nou venit, dobândește un frumos loc în arena internațională”.

Din păcate, drumul cinematografic al regizorului de film de lung-metraj de ficțiune Liviu Ciulei s-a încheiat tocmai când realizase, probabil, cea mai izbutită ecranizare a cinematografiei românești. (revista Film, nr.4, 2016, pag.33). Ciulei și-a făcut ucenicia, de realizator, ca asistent, al lui Victor Iliu, la filmul Moara cu Noroc. Încă din 1957 filmul său de lung-metraj de debut, Erupția (film de actualitate din viața petroliștilor), fusese comparat de istoricii de film internaționali cu creația lui Antonioni, el reprezentând un real progres comparativ cu producțiile românești ale anilor ’50 (caracterizate prin schematismul și verbiajul lozincard, cu istorii standard despre tinerii activiști din perioada ilegalității). Profesorul George Littera scria că manifestă un „Puternic gust pentru plein-air, spațiul este investit cu o funcție dramatică: ca un veritabil personaj în desfășurarea dramei colective și a istoriilor individuale”. Referindu-se la cel de-al doilea film, Valurile Dunării, recompensat în 1960 cu marele premiu Karlovy Vary (ex- aequo), profesorul George Littera, considera că specificul stilului său consta în: „mișcarea vie a ideilor, simțul povestirii în imagini, fastul invenției vizuale și mai ales neîntrerupta pulsație a concretului, care face ca adevărul vieții să erupă cu putere, înscris în realismul minuțios al ambianței și în exactitatea tipologiei”. V. Iliu, aprecia că este: „Istoria impresionantă a transformării unui om în împrejurările istorice ale luptei pentru eliberarea țării, temă (…), tratată cu mijloace artistice originale și elocvente”; iar Valerian Sava era de părere că: Filmul „aspiră la patetismul lapidar al baladei: un minimum de personaje, o singură ambianță păstrată continuu sub obiectiv, zilele și nopțile blazatului cârmaci care-și conduce șlepul pe Dunărea minată și se va sacrifica eroic pentru o insurecție victorioasă”.

Deși apreciat pe plan internațional, realizatorul a fost considerat de unii delatori „suspect de sabotaj ideologic”, „acționând ca un dușman înrăit, aducând statului pierderi de multe sute de mii de lei”, devenind obiectul unei anchete absurde, menită să stabilească dacă a diminuat conștient sau nu, importanța eroului comunist al filmului în favoarea personajului pe care-l interpreta, (Bujor T. Râpeanu, Cinematografiștii, pag 126). Activitatea sa teatrală este curmată brusc în România fiind îndepărtat, în 1971, de la conducerea Teatrului Bulandra (pe care-l condusese cu succes timp de un deceniu) după scandalul interzicerii spectacolului cu piesa, Revizorul adaptată de regizorul Lucian Pintilie, când directorul Liviu Ciulei s-a solidarizat cu acesta care era de mult suspectat de Securitate ca „element ostil, reacționar și cu manifeste tendințe cosmopolite”. Ciulei desfășoară o carieră strălucită în străinătate (Europa de Vest și Statele Unite) renunțând definitiv la film, dedicându-se în întregime teatrului. Dar, după 1989 revine în țară, unde își continuă activitatea teatrală, și niciunul dintre vechile sale proiecte cinematografice: Baltagul; Visul unei nopți de vară, nici altele mai noi: Furtuna, nu mai prind viață. Un singur film documentar TV, realizat în 2005: (Cu gândiri și cu imagini – premiul UCIN) evocă activitatea de scenograf a artistului, cu același titlu, (volumul autobiografic, 2009). Călin Căliman în articolul Cărți fără filme (revista Film, nr.4/ 2016, pag. 32) consideră că „este cert, că dacă decupajul lui Liviu Ciulei pentru Visul unei nopți de vară despre care afirmă că l-a citit, (a fost publicat într-o revistă studențească) ar fi fost transpus în practică, regizorul ar fi fost plasat, automat, în galeria marilor cineaști shakespearieni ai lumii”.

Beatrice Kiseleff