ACASĂ / ARTICOLE / Locuinta tradițională a satului românesc

Locuinta tradițională a satului românesc

„Satele noastre sunt încă puţin cunoscute. Nu sunt cercetate în adâncul lor de viaţă. Despre aceste neajunsuri scris-a în secolul trecut eruditul Hasdeu cel mai autorizat şi mai desăvârşit cunoscător al creaţiei noastre săteşti”.

Condiţiile de mediu şi resursele naturale au exercitat şi exercită o influenţă hotărâtoare asupra amplasării şi dezvoltării unei aşezări umane. Factorii prioritari ai localizării satului: apa, diversitatea reliefului. Satele ţării noastre despre a căror istorie se cunosc prea puţine aspecte au perpetuat în întregul lor însăşi fiinţa neamului românesc în vremurile de restrişte. „Când romanii au cucerit o parte a Daciei, au găsit aici o masivă populaţie dacă, locuind în satele de deal, câmpie sau munte. Procesul dezvoltării ulterioare a civilizaţiei daco-romane şi-a avut prin excelenţă factor de bază satul”. Romanizarea populaţiei dace, formarea structurii daco-romane creau condiţiile favorabile formării unor aşezări rurale noi, deosebite de vechile aşezări daco-romane – vigi sau pagi – aşezări bazate pe o conducere şi formă de organizare proprii, specifică obştii săteşti, din vremea dacilor.

Satul reprezintă cea mai veche formă de locuire şi componentă a peisajului geografic românesc, aşezare umană dominantă de-a lungul timpului. Din punct de vedere etimologic termenul de sat derivă din latinescul fossatum care înseamnă loc îngrădit ori înconjurat cu un şanţ, sau din satum care înseamnă semănătură. Satele din spaţiul românesc cele mai multe s-au dezvoltat pe vechile aşezări daco-romane sau în apropierea acestora cum menţionează unele descoperiri arheologice. Acestea atestă continuitatea de locuire a unor sate pe vechile aşezări dacoromane mai multe secole.

O aşezare rurală prezintă trei componente de bază: vatra (perimetrul intravilan construit), locul de muncă sau moşia satului (cuprinde fondul funciar şi forestier aferent) şi populaţia care locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în perimetrul respectiv, gospodăria familială. Cerinţele asigurării securităţii comunităţii au generat anumite tipuri de aşezări şi de organizare a spaţiului. Vetrele s-au localizat în luncile râurilor şi pe terasele fertile ale văilor. Venirea slavilor (primul trib în 518 în spaţiul de la Dunăre locuit de populaţia romanizată) a adus denumiri noi pentru spaţiul locuit de populaţia existentă. În drumul lor numesc teritoriile romanizate din nordul Dunării – Vlaşca – ţara vlahilor, denumire atribuită unei părţi a teritoriului Câmpiei Române de astăzi care corespunde judeţului Giurgiu şi unei părţi din judeţul Teleorman.

Prisscus din Panion, membru al ambasadei împăratului Teodosie al II-lea (401-450) la Attila (cca. 400-453), căpetenia hunilor aşezată în câmpia Panoniei, Ungaria de astăzi, menţionează aşezări formate din colibe cu o conducere proprie şi răspundere comună faţă de căpetenia hunilor, a întregului sat, a obştii acestuia. La venirea slavilor limba română şi poporul român erau constituite în elementele esenţiale. Arta militară, sau Strategicon, o lucrare a împăratului bizantin Mauricius (582-602) menţionează „aşezările slavilor şi anţilor pe lângă râuri ce se ţin unele de altele fără să fie la mare depărtare între ele, şi au în apropiere păduri, mlaştini, stufării”.

Venirea slavilor a determinat prin organizarea impusă nu numai denumiri de locuri, sau spaţii geografice, dar şi denumiri de conducători ai satelor. Cneaz, jupân, voievod au acelaşi înţeles. Slavii au tradus şi preluat o serie de toponime în limba lor, atribuite satelor sau apelor şi spaţiilor geografice. Constantin C. Giurescu a demonstrat aceste aspecte în Istoria Românilor. Henri H. Stahl considera cuvântul obşte sinonim cu cuvântul sat, obştea formă de organizare, muncă, justiţie pe baza vechilor obiceiuri de locuire în sate indiferent de denumirea acestora. Organizarea de obşte s-a perpetuat până în prezent, fiind foarte cunoscută de tradiţia satelor româneşti.

Satul este în acest fel un sistem de conducere socială, o asociaţie de gospodării familiale pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în care colectivitatea are drepturi anterioare şi superioare drepturilor gospodăriilor constituite, drepturi exercitate printr-un organ de conducere numit obşte. „Satele acestea – scria Nicolae Iorga – cuprindeau numai rude, toţi locuitorii unui sat scoborându-se din acelaşi strămoş al cărui pământ se cheamă moşia lui şi al cărui nume se pomenea în numele satului şi în numele fiecărui membru. Pământul era al strămoşului care tăiase codrul, care scosese rădăcinile, înlăturase pietrele şi făcuse ogorul”.

Locuințele numite de Priscus colibe, mai târziu în evul mediu, bordeie, apoi case au constituit și constituie principalul element care asigură viața de zi cu zi a individului, a omului primitiv, medieval, modern sau din societatea contemporană. O definţie simplă a locuinţei este, potrivit dicţionarelor: o construcţie destinată să adăpostească una sau mai multe persoane, o familie. Omul în toate epocile istorice s-a folosit de locuință pentru a se adăposti de intemperii, de a-și asigura familia de animale sălbatice, și un confort pentru sine și copii. În societatea tribală locuința a fost o simplă improvizație în peșteri sau din lemn și frunze, stuf etc. În peșteri au fost organizate și primele locuri de cult, biserici.

Astfel de locuințe și biserici în stâncă și peșteri se află în M-ții Buzăului dar și în alte locuri din România. În funcție de zona geografică locuințele au fost construite din materialele zonei: lemn în Maramureș de exemplu, lemn și piatră în munții României, lut și lemn în zona marilor râuri sau spațiul câmpiilor mănoase, stuf lemn și lut în Delta Dunării, piatră în munții calcaroși. Casele în evoluția construcției lor au fost monocelulare, cu o singură încăpere, cu două încăperi și o tindă, din care una forma odaia pentru păstrarea zestrei fetelor sau pentru primirea oaspeților.

Acestea cele mai multe sunt conservate în muzeele din diferite regiuni ale României, dintre care amintim: Muzeul Satului, Muzeul Țăranului Român din București, Muzeul ASTRA din Sibiu, Muzeul Satului din Golești etc. Despre toate aceste aspecte sunt studii importante sau articole publicate în revista Independența Română. Independența prin cultură. Acest articol se referă la casele tradiționale care au folosit lutul și lemnul în constructiile din Câmpia Română, cu precădere din zona etnografică Vlașca, puțin cercetată. Astăzi locuința din zona Vlașca, în linii mari județul Giurgiu și o parte din județul Teleorman o prezentăm din perspectivă istorică și a cercetărilor noastre pe tren.

În evul mediu românesc bordeiul a constituit locuința tradițională, o stfel de casă tip bordei se mai conservă astăzi în Municipiul Giurgiu sau case din secolul XIX tip bordeie sunt prezentate în fotografiile lui Reiss cu ocazia construcției căii ferate Giurgiu – Zimnicea. Un sat cu case de muzeu din județul Giurgiu este satul Oncești.

Situl arheologic de la Onceşti – Valea Diului. Situl se află la ieşirea din satul Onceşti, în partea de est, pe partea stângă a pârâului Diului, la nord de strada Fântânii. Situl cuprinde niveluri de locuire La Tene și medieval, pe cca. 3 ha, cu riscuri antropice din cauza agriculturii intensive conform Plan Urbanistic General Comuna Stănești, județul Giurgiu.

Pe teritoriul României bordeiul este cea mai veche locuință permanentă, din preistorie, descoperită în urma săpăturilor arheologice. Au existat până la Primul Război Mondial, când locul acestora a fost luatde locuința de suprafață. Bordeie vechi sunt salvate în Muzeul Satului din București, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești precum și în Muzeul Câmpiei Boianului.

Inedit, caracteristic al zonei, bordeiul este reprezentat pe un basorelief de pe Columna Traiană menționat de scriitorii antici: Ovidiu, Strabon, Vitruviu. Bordeiul a impresionat călătorii stăini în aceste zone locuite de români în 1597, pe olandezul Joris van der Does, călugărul jesuit Philip Avril la 1639 care scrie despre casele îngropate în pământ pe care le întâlnește în Muntenia. Stefan Raicevich notează la 1788 în părțile de jos ale Valahiei că: „Satele de la câmp sunt în general foarte proaste și înfățișeză un tablou de desolațiune și miserie.

Casele, cari se pot numi mai cu drept vizuini, sunt construite sub pământ și se chemă bordeie. Din depărtare nu se poate vedea decât fumul ce iese pe coșuri, iar de aproape numai acoperișul, care este prea puțin înălțat de la pământ, astfel că erba cresce pe de-asupra. Pentru secolele X-XI descoperirile de la Gărvan-Dinogeția pun în evidență un tip de bordeie cu pereții de piatră în interior și acoperiș în două ape, pe șarpantă de bârne sprijinită pe stâlpi de lemn. Acoperiți cu materiale din natura înconjurătoare, stuf, nuiele, chiar pământ. La Rogojeni, Republica Moldova a fost descoperit un bordei cu o vechime de cca. 7.000 de ani.

Bordeiul era o groapă în pământ, pereții fiind arși cu paie sau consolidați cu bârne de lemn cu acoperișul din stuf sau pământ, peste care creștea iarba. Bordeiul avea o singură încăpere, era format din gârlici, un fel de rampă, uneori cu trepte, o tindă, și o odaie încăpătoare care adăpostea pe toţi membrii familiei: bătrâni, tineri şi copii. „Sistematizarea satelor”, pusă în aplicare de regulamentele organice, „aşezarea lor în linie” (probabil de aici vine termenul de „linie” utilizat şi astăzi în sensul de uliţă) a dus treptat la înlocuirea bordeielor cu locuințele de suprafață. Prin regulamentul din 1894 pentru construirea locuințelor țărănești se hotăra desființarea tuturor bordeielor și înlocuirea lor prin case construite după regulamentul respectiv în termen de cinci ani. În funcție de materialele de construcție din arealul geografic casele erau construite din lemn, piatră, paiantă ori tulă învelite cu stuf, iar mai târziu cu ţiglă sau tablă.

Lemnăria acestor case, tocuri, cercevele, căpriori, se încheia cu ajutorul cuielor din lemn. Lutul și lemnul au fost materialele de construcție al caselor, șindrila, stuful, țigla și mai târziu tinicheaua, tabla ca învelitoare. În zonele de câmpie casele au fost construite din paiantă, pari în pământ îngrădiți cu nuiele umpluți cu pământ, din albia râurilor din apropiere, pereții tencuiți cu pământ spoiți cu var adus de căruțele de la munte. Casa era alcătuită din 3 camere, cu un pridvor, numit prispă, cu stâlpi de lemn, frumos ornamentaţi, și motive florale, un fel de arabescuri realizate prin traforaj, care împodobeau fronturile prispelor și porțiunile dintre stâlpi de susținere ai acestor pridvoruri. În prima cameră, pe care țăranul o numea „tindă”, se afla „vatra”, unde se pregătea mâncarea în vase de lut sau în ceaun.

A doua cameră era pentru dormit, aici trăiau toţi membrii familiei – iarna în această cameră erau găzduiţi şi viţelul, mielul sau purceii nou-născuţi, iar cloştile îşi aveau cuibul sub pat. Podeaua era din pământ, lipit de sărbători cu pământ galben numit slatină, adus din argila unor padine. Patul construit din scânduri, era acoperit cu o rogojină, o împletitură din papură, mai târziu cu cergi sau velințe din lână. A treia cameră numită „odaie” sau „camera de curat”, se afla printre alte lucruri şi lada în care erau ţinute hainele de sărbătoare şi lada de zestre a fetei de măritat. Odaia era deschisă la momente deosebite: nuntă, botez, înmormântare sau când venea preotul de Crăciun, Bobotează şi Paşti. Până la folosirea curentului electric după anii 1950, iluminatul se făcea cu lumânări de ceară sau seu de oaie. Camera de dormit era iarna încălzită de o sobă realizată din cărămidă cu gura în hornul din tinda casei. Focul se realiza cu paiele de cereale, dar şi cocenii de porumb, după ce mai întâi erau folosiți pentru hrana animalelor.

Pereţii interiori ai caselor de sfârșit de secol XIX și prima jumătate a secolului XX erau acoperiţi cu marame, ştergare, macate, ţesute în casă, cu frumoase alesături, în războiul de țesut nelipsit în fiecare familie. La exterior, fronturile caselor și prispei și uneori și pereţii casei erau căptuşiţi cu scândură de brad, în care erau dăltuite motive populare: rozete, siluete de animale, flori. Istoria și turismul au determinat replici ale locuințelor tradiționale din satele românești. Pe lângă locuințele conservate de muzeele amintite mai înainte s-au realizat și replici ale unor astfel de locuințe. În localitatea Țaga, județul Cluj, la circa 20 km de Gherla, Muzeul de Istorie din Gherla, a realizat replici de locuințe tradiționale din acestă zonă cu bordei dacic și case din zonă, din diferite epoci istorice.

 

Prof. univ. dr. Ștefan Păun

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

Iulia Hasdeu

2 noiembrie 1869 București-17 septembrie 1888 București Ne bucurăm atunci când citim sau scriem despre …

Biserica şi rolul ei în societatea românească contemporană

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: