Locul lui A. D. Xenopol În istoria gândirii economice românești

Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920) a fost economist, sociolog, pedagog, scriitor, filosof al istoriei, unul din cei mai străluciți istorici români, alături de Nicolae Iorga, elevul său.

În prima parte a prodigioasei sale activități A. D Xenopol a dat prioritate cercetărilor economice care s-au concretizat în publicarea unor importante lucrări și studii: Studii asupra stării noastre actuale, în Convorbiri literare, 1870; Studii economice, Craiova, 1881; Industria berii și impozitul, București, 1893, (cu Vasile C. Butculescu); Industria mătăsii, București, 1896, (cu A. Murărașcu). Nu a abandonat preocupările sale în acest domeniu nici în a doua parte a activității sale când a îmbrățișat domeniul vast al istoriei poporului român, alcătuind marea sa operă „Istoria poporului român din Dacia Traiană”. Prin această operă a sa, A. D. Xenopol s-a impus ca primul istoric român care a înfățișat diversele aspecte ale vieții poporului român: economice, sociale, politice, culturale.

„Gândul care m-a călăuzit în întreaga mea lucrare – scria Xenopol – a fost de a scrie istoria unui popor și nu un șir de biografii ale stăpânilor săi” și a căutat „totdeauna formă și legământ asemenea dezvoltării cu mersul obștesc al poporului” (Istoria ideilor mele, în I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. IV.) Ca filosof al istoriei, a disociat realitatea istorică în două: în fapte de repetiție ca obiect de cercetare a științelor teoretice, și în fapte de succesiune cercetate de științele istorice. Economia este încadrată în științele teoretice iar istoria economică, în științele istorice. Cercetarea întregii opere a lui Xenopol și în mod special a „Istoriei poporului român…” scoate în evidență că în concepția lui între diferitele laturi ale vieții sociale există o strânsă interdependență, în care economicul are un rol determinant. Astfel se explică faptul că istoricul, în marea sa operă și în alte lucrări, a acordat cercetării istoriei economice o mare atenție, nemaiîntâlnită până la el în vreo lucrare de istorie a țării.

După cum singur arăta în lucrarea sa „Istoria ideilor mele”, „În istoria românilor…” introdusesem pretutindeni unde trebuia, cercetări în această îndreptare, fiind cel dintâi care căutasem să pun în legătură dezvoltarea poporului român cu starea lui economică”. Nu există volum din marea sa operă istorică în care să nu apară capitole întregi de istorie economică. În conformitate cu filosofia sa istorică, arăta că niciun fapt, fenomen economic, nu ar fi posibil fără existența unor condiții determinante: „orice îndeletnicire productivă – arăta Xenopol – cere pentru a se putea ivi și menține, niște condiții naturale și economice hotărâte față de care ea nu ar fi cu putință”. Acest model de a face istorie a devenit un exemplu de cercetare istorică, și după apariția operei lui Xenopol au crescut preocupările cercetătorilor de istorie economică.

Cercetarea istorică a lui se întinde pe o mare perioadă de timp pornind din antichitate și venind până în vremea autorului, deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea. Din primul volum, cercetând izvoare ale antichității – Columela, Horatius, Suidas, Platon, Strabon, Ovidiu – autorul se ocupă de viața materială a geto-dacilor, punând în evidență marile bogății ale solului și subsolului, considerând că acestea au avut un rol determinant în trecerea triburilor geto-dace de la viața nomadă la cea stabilă, sedentară, mai curând decât alte populații.

Aceste bogății, după cum arăta Xenopol, ar fi putut asigura o mare dezvoltare economică și socială dacă importanți factori interni și externi nu ar fi fost o piedică în evoluția societății în întreaga ei istorie pe aceste meleaguri strămoșești. Formarea și evoluția proprietății asupra pământului – țărănești, boierești și domnești – au fost atent cercetate în întreaga sa operă iar concluziile formulate au fost unanim recunoscute. Apariția proprietății domnești și boierești este plasată în momentul formării principatelor. Concomitent începea și decăderea obștiilor sătești, a proprietății țărănești și transformarea oamenilor liberi cu proprietăți în oameni neliberi, supuși domnilor și boierilor devenind rumâni și vecini.

Numeroase pagini din marea sa opera istorică scot în evidență faptul că țăranii și-au pierdut pământul în urma unui proces sistematic de constrângere economică și extraeconomică la care au fost supuși de boieri și de domni, lucru concis de autor: „putem încheia că proprietatea actuală (asupra pământului, n.a.) s-a alcătuit din înghițirea treptată și repetată a părticelelor mici stăpânite de răzăși ab antique… că această înghițire, în formulele nesilirii și asupririi ascundea totdeauna o înstrăinare constrânsă, rodul nevoii omului mic (sărac, n.a.) fără milă exploatat de cel mare și puternic, sau adeseori chiar al siluirii mai mult sau mai puțin pe față, când boierii întrebuințau toate mijloacele pentru a se vârî în o moșie răzășască; sau când se ascundeau vânzările sub chipul daniilor pentru a înlătura dreptul de răscumpărare din partea consătenilor; sau când întrebuințau chiar manopere viclene pentru a pune mâna pe moșiile răzășești.

Dacă se adaugă pe lângă aceste mijloace piezișe, bătăile și silniciile fățișe, vom avea înmănuncheate mijloacele prin care s-a ajuns la constituirea celei mai mari părți din proprietatea mare” (Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. III, vol. V). Alături de acestea au mai fost și jafurile turcești care au accentuat procesul decăderii proprietății libere țărănești și formarea marii proprietăți boierești. Printr-o bogată documentare, A. D. Xenopol scoate în evidență poziția țăranului aservit față de marea proprietate. Combate ideea că țăranii aserviți au devenit chiriași pe pământurile de care au fost deposedați dar continuau să le muncească, aducând argumentul că în cele mai multe cazuri aceștia nu erau vânduți singuri, ci cu pământurile pe care le-au pierdut dar pe care continuau să le lucreze, de care nu se puteau despărți și asupra cărora, multă vreme, au continuat să se simtă stăpâni. În această privință era de acord cu M. Kogălniceanu care punea în fruntea legii rurale din anul 1864 principiul că „sătenii clăcași sunt și rămân proprietari pe loturile supuse stăpânirii lor” nimicind părerea că țăranii ar fi chiriași pe pământurile pe care le muncesc.

Xenopol considera că „începutul strămutării ideii de proprietate a șerbului asupra petecului său de moșie provine din fărădelegea de a se vinde șerbii fără moșiile lor sau moșiile fără șerbi, rămânând aceștia lipsiți de pământ” (vol. VI) sau când țăranii fugeau din cauza birurilor prea grele, când veneau străinii pe moșie sau când copiii țăranilor nu mai puteau să se hrănească de pe pământul muncit de tații lor și primeau pământ de la boieri pentru a-l munci. În privința marii proprietăți feudale, Xenopol considera în anul 1882 că aceasta trebuia nimicită și reformată pentru a deveni proprietate burgheză. În anul 1906 considera că această proprietate devenită capitalistă ar trebui menținută pentru că ar fi singura „potrivită cu viața”.

Considera apoi că rezolvarea problemei țărănești s-ar putea face prin ajutorul care trebuie dat țăranilor pentru a-și cumpăra pământ, ajungându-se astfel la „desfacerea marilor latifundii și la strângerea clasei proprietarilor mari care într-o țară agricolă este totdeauna o rea întocmire socială” (Istoria ideilor mele). Comerțul este o altă ramură cercetată cu mare atenție de Xenopol. Pe baza unei ample documentări, el expune situația comerțului încă din antichitate, cu unele considerații asupra importanței și rolului acestuia, concluzii și luări de poziții. Își exprima convingerea că munca și bogățiile națiunii ar avea o valoare mult mai mare dacă ar fi schimbate cu produsele altor țări. Arăta că încă din antichitate și în prima parte a evului mediu, locuitorii țării noastre avuseseră schimburi intense de produse cu vecinii, însă cu timpul datorită unor împrejurări interne și externe, acestea se restrânseseră simțitor. Extinderea stăpânirii turcești asupra unor teritorii apropiate a determinat restrângerea simțitoare a desfacerii produselor din Principatele Române.

Comerțul cu grâne cu alte state a stagnat în condițiile în care porturile românești de la Dunăre și mare au fost cucerite de turci iar Marea Neagră a devenit o „mare turcească”. A. D. Xenopol a evidențiat pierderile suferite de Principatele Române încă din timpul fanarioților, decurgând din schimbul neechivalent dintre produsele brute ale românilor și produsele manufacturate ale străinilor. Situația finanțelor pe o perioadă întinsă de timp, începând cu întemeierea Principatelor Române și terminând cu sfârșitul secolului al XIX-lea a fost atent cercetată de Xenopol și expusă atât în marea sa operă de istorie, cât și în alte studii ale sale.

Cercetarea sa a avut ca bază o amplă documentare internă: condici fiscale, lucrări tipărite autohtone și străine – lucrările călătorilor străini pe teritoriul Principatelor. Sunt evidențiate veniturile și cheltuielile țării, veniturile domnitorilor din numeroasele dări în natură și în bani: venitul ocnelor, vămilor, zeciuieli de la ceară, de la vin, albinărit, oierit, darea pe porci (gorștina), dar și cai de olac (pentru transportul domnitorului), boi de podveadă (transportul mărfurilor) iar toate acestea erau impuse țăranilor. Înăsprirea regimului turcesc după anul 15oo, începutul obligativității cumpărării domniilor au determinat agravarea stării economice a țării. Pretențiile financiare tot mai apăsătoare ale turcilor determinau înmulțirea și mărirea dărilor fiscale pentru țară care ajunseseră de la una pe an la una pe lună în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Instaurarea regimului turco-fanariot aduce după sine înăsprirea fiscalității.

Astfel darea văcăritului era cerută de trei ori pe an, birul de patru ori, de șase ori sau de douăzeci de ori pe an către sfârșitul domniei lui Brâncoveanu. Din analiza pe care Xenopol a făcut-o finanțelor, a scos în evidență numărul mare al dărilor și creșterea necontenită a lor, inegalitatea în fața dărilor, țăranii fiind singurii care suportau greutatea fiscalității, în timp ce boierii erau scutiți. Cercetările lui Xenopol s-au extins și asupra finanțelor țării în timpurile moderne, în special după Unirea Principatelor. Considerând Unirea un act de mare importanță pentru dezvoltarea țării și dorind ca acest lucru să se întâmple, nu a putut să nu evidențieze marile greșeli făcute în administrarea finanțelor începând chiar din anul următor al Unirii.

Bugetul pe anul 1860 a fost considerat ca punct de pornire a cheltuitelor peste puterile țării, inaugurându-se seria bugetelor deficitare sau a bugetelor al căror echilibru era numai pe hârtie și nu în realitate, seria marilor cheltuieli administrative, necesare acoperirii salariilor ridicate ale unei funcționărimi apărute în număr tot mai mare în cadrul „dezvoltării curentului către dregătoriile statului ca mijloc de existență individuală și părăsirea paralelă a îndeletnicirilor în adevăr producătoare de avuții, ale industriei, comerțului și agriculturii”.

Mă întreb: este o asemănare cu ceea ce se întâmplă în vremea noastră? Xenopol nu poate trece cu vederea și alte racile care îngreunau o dezvoltare mai rapidă a țării după actul Unirii: „nepriceperea cârmuitorilor în cele economice” sau „nici un principiu nu călăuzea pentru purtarea elementelor cârmuitoare în conducerea afacerilor economice”. Încă din perioada studenției A. D. Xenopol se angajase în lupta de idei declanșată de problema orientării economiei românești, economie „eminamente agrară” sau economie agrară cu o industrie mare națională. Din studenție a cunoscut ideile economice ale burgheziei germane prin lucrarea lui Frederich List „Sistemul național de economie politică” și a îmbrățișat ideile operei economice ale americanului Carey, partizan al protecționismului economic pentru dezvoltarea industriei naționale.

Lucrările acestor doi mari economiști, Xenopol le-a cercetat „cu mare osârdie” după cum arăta în „Mersul ideilor mele”, și-a însușit ideile din aceste opere și s-a încadrat de la început în curentul protecționist, alături de mari nume P. S. Aurelian, B. P. Hasdeu, M. Eminescu. După ce în Principatele Unite, a fost adoptat în politica economică principiul liberului schimb, susținut de economiștii Nicolae Suțu, Ion Strat, Alexandru Moruzi, Ion Ghica, statisticianul D. P. Marțian pusese întrebarea „noi nu avem nimic de apărat?” exprimând poziția lui la protecționism. Deși a trăit în atmosfera aplicării principiului liberalismului adoptat ca politică de stat, Xenopol a supus unei aspre critici acest principiu, care a dus la căderea unor întreprinderi industriale care funcționau în țară și la imposibilitatea înființării imediate ale altor întreprinderi naționale.

Considera că menținerea în țară a unei economii „eminamente agrare” constituia o mare piedică în dezvoltarea generală a țării. Pentru crearea și dezvoltarea unei industrii naționale preconiza să se acționeze cu discernământ, „cu înțelepciune”, iar aplicarea protecționismului să se facă până când întreprinderile industriale vor putea să susțină concurența. Xenopol nu a criticat principiul liberului schimb aplicat în Franța și Anglia atunci, ci aplicarea lui în România.

Țările care aplică principiul liberal, la începutul dezvoltării lor au aplicat tot protecționismul. Astfel ar trebui să procedeze și România. Din marea operă a lui A. D. Xenopol se desprind cauzele care au determinat dezvoltarea lentă a Principatelor Române, rămânerea lor în urma altor țări europene: lipsa de unitate politică, jafurile seculare asupra veniturilor țării, provocate de războaie, de cererile crescânde ale Porții otomane, desele schimbări de domni și marile cheltuieli legate de acestea. Pornind de la realități istorice, Xenopol a căutat să întrevadă și mijloacele pentru anumite schimbări necesare unei mai bune dezvoltări a țării. A considerat că suportul acestor schimbări trebuie căutat tot în istorie care constituie o „trainică temelie a înțelegerii timpilor care ne răpesc în vârtejul lor”. Iar mesajul întregii opere a lui A. D. Xenopol este că „înălțarea prezentului trebuie să caute în trecut rădăcinile pe care crescuse”.

Cornel Sârbu