LUCIDITATEA – CALITATEA ESENŢIALĂ A ZIARISTICII EMINESCIENE

De aceea, imaginile pe care ni le oferă asupra României din timpul său n-au un caracter întâmplător, ci unul peren, atât în ceea ce priveşte reproşurile pe care le aduce cât și soluțiile propuse: pentru că Eminescu nu a văzut situația din momentul în care scria articolul, ci a înscris fenomenele asupra cărora cădea privirea sa scrutătoare în dimensiunea lor istorică. Nu faptul izolat, ci faptul social, nu faptul închistat în clipă, ci văzut în timp și spațiu: „Plângerea noastră constantă de până acum este că românii, în loc a se deda la studii practice şi pozitive, care să-i poată susţinea prin ele înşile, […] s-aruncă din contra asupra ramurilor de ştiinţă speculativă, din care dreptul ocupă linia primă. Urmarea acestei direcțiuni nesănătoase a culturii române este înmulțirea cu asupra de măsură a clasei advocaților și a postulanților de toate treptele şi categoriile, partizé. Doi, trei avocați, adunați sub o căciulă, sunt de ajuns pentru a forma un nou partid politic sau o nouă nuanță de partid politic. Pe când în fond lupta e pentru funcțiile şi beneficiile de care dispune statul, lucrul ia în formă aspectul unei lupte pentru interesele publice, care sunt pretextul nu cauza turnirelor necavalereşti din parlament şi presă„.

De aceea, aplecându-ne asupra operei sale publicistice se cuvine să vedem perspectiva sa globală asupra fenomenelor și mentalităților care reapar şi după o sută și mai bine de ani de când paginile sale au fost scrise.

Să nu uităm că Eminescu a spus: „Popoarele condamnate la nefericire, precum pare a fi al nostru, ajung a renunța la individualitatea lor, ajung la dorința de a scăpa de ele însele”. Și că, în continuare, el afirmă un adevăr asupra căruia se cuvine să medităm deoarece îl vedem, îl trăim, îl simțim: „Scrieri cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naţionalitate sunt mofturi„.

EL ESTE DUH-LUMINĂ

Abia când nu mai este, în lipsă,

Reuşim, şi atunci, nu lesne, să aflăm

Tăcerea, cât de vinovată-i de eclipsă-

Umbra-n care, molatic, paşii ne purtăm

Rareori ajunge, până la noi, lumina-

Iar dacă, vreodată, ne-ngenunche vina-

Le-o reproșăm întreagă, acelora din jur.

„Veniti, veniți, măcar acum! Deşi este departe-

El este duh-lumină, uitându-se la noi.

Să-l căutăm cu grijă-n pagină de carte,

Trecut esență-n al binelui altoi!

Rămâne să trăiască-n amintire viaţă

Iertându-ne, ca-ntotdeauna, şi-n viața de apoi.

P.S.

Un gând târziu și, poate vinovat,

În memoria aceluia ce-n bine a triumfat-

Eminescu, cel chemat la cer să-i fie

Lui Dumnezeu, consilier de taină-n veşnicie.

AȘTEPTAND POETUL

Niciodată n-a trădat

Cuvântul inmugurind în al inimii iatac,

Candelă, închinare la Prea Sfântul-

A început de mileniu şi veac.

Îmi trag sufletul o clipă

Aşteptând poetul să ivească,

Răsărit de lună nouă, pe-o aripă-

Inimii poruncă dându-i să iubească-

Un Dumnezeu al ei, Cuvântul

Stăpânind şi Cerul şi Pământul.

SUB BLÂNDA-TI RAZĂ

Lui Eminescu

La tine nici gândul nu cutează

De-a pururi viu ca-n ziua cea dintâi,

Menit pe boltă, Luceafăr să rămâi

Și-n somnul celei care te visează.

Încărunţim între cuvinte şi nu ştim

Niciun drum la steaua vie încă,

Străfulgerând în noaptea cea adâncă

Doar înspre ziuă, iubind să năzuim.

Şi îngenunchem sub blânda-ți rază;

Limbii române cât te ştim de pază,

Noi credem în sfânta-i nemurire.

Nemuritor, tu ne vii în pridvoare-

Purificându-ne cu-ntâia iubire

Păstrată-n suflet, eternă sărbătoare.

IUBIRE DE ŢARĂ

Nu dau un colţ de cer din țara mea

Pe cerul cât de-nalt al orişicui,

Din câte ştiu cu limpezimi de stea,

Doar ea e-n lume țara dorului.

De fiecare loc mă simt iubit;

Apele-mi aştern sub paşi răcoare,

Pădurile-mi îngână gândul nerostit

De pe Carpați, cu mâna dau de soare.

Asemenea ei, voi trece demn prin vreme

Şi-o voi cânta cu inima-mi fierbinte,

Ca, risipit într-o ninsoare de poeme,

De ţară să v-aduc, necontenit aminte.

Geo Călugăru