LUNA AUGUST (GUSTAR) ȘI TRADIȚIILE EI

LUNA AUGUST (GUSTAR) ȘI TRADIȚIILE EI

Ziua de întâi august este marcată în calendarul creștin ortodox ca Scoaterea Sfintei Cruci, așa cum o cunoaște și poporul, și este prăznuită în toată țara. Tot în această zi mai sunt sărbătoriți și Sfinții 7 Mucenici Macavei despre care, în Viețile Sfinților, scrie că erau 7 frați, ucenicii preotului Eleazar din Ierusalim, care au fost uciși de Antioh. Pornind de la aceste date, poporul, mai cu seamă cei din Bucovina, spun că Macavei ar fi avut 7 capete, cu toate astea păgânii tot l-au ars în cuptor de viu.
Prin aceleași locuri, în această zi, se face aghiasmă în grădini, pentru a le feri de insectele și viermii dăunători pomilor și legumelor.
Pe vremuri, mai cu seamă prin Țara Românească, preotul mergea „cu zi’ntâi”, botezând casele. Pe alocuri, această tradiție se mai păstrează și în zilele noastre.
Prin unele părți din Oltenia, se sărbătorește Macoveiul stupilor, când se face retezarea stupilor (ca de Sf. Ilie). Această operațiune este executată de un bărbat, care se ține curat, se scoală dis-de-dimineață, se primenește și luându-și uneletele necesare pentru retezat și vasele pentru pus fagurii, merge în grădină la stupină și se începe retezatul stupilor, cum a apucat din moși (S. Fl. Marian, Cartea despre insecte).
Sărbătorirea zilei de întâi august se pierde în negura timpului. În Antichitate și Evul Mediu zilele caniculare (de la jumătatea lui iulie la jumătatea lunii august) inspirau o serie de credințe mitice care asociau căldura cu o fatalitate cosmică, putând duce chiar la un cataclism. Canicula era socotită o perioadă a monștrilor devastatori care trebuiau să fie combătuți de sfinții sau de eroii înzestrați cu puteri supranaturale. Schimbarea la față a Domnului (Pobrejenia), din 6 august, cunoscută în popor ca Pobrejenie, Obrejenie (diferind ușor ca pronunție de la o regiune la alta). Oamenii din popor cred că din această zi încep să se probajenească (îngălbenească) frunza codrului. Toată lumea trebuie să se poarte cum se cuvine, mai cu seamă copiii, să nu fie proboziți (mustrați) în această zi, ca să nu fie tratați astfel tot anul. De Pobrejenie se dezleagă, adică se îngăduie să se mănânce poame și struguri (ceea ce până la această dată nu era îngăduit).
Dar în 15 august urmează poate cea mai mare și, oricum, cea mai așteptată sărbătoare din această lună, socotită și iubită la fel ca Paștele și Crăciunul, desigur, este vorba de Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta-Măria Mare cum este cinstită de popor, deși nu prea își serbează ziua de această dată (nu petreci când ai un mort), ci de Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie).
Cultul Maicii Domnului este dovedit nu numai prin numeroasele legende și povești despre minunile făcute de Sfânta Fecioară, care circulă prin toată țara: binecuvântarea broaștei, care a mângâiat-o când își plângea Fiul; sau a racului, care furase pironul ce-i fusese bătut Mântuitorului în inimă, menindu-l să poată merge înapoi (cum mersese când făcuse aceasta), iar carnea lui să poată fi mâncată chiar și în post; sau cum a blestemat păianjenul (care a îndrăznit să o înfrunte, țesând o pânză mai subțire decât ea), ca pânza lui cea subțire s-o țeasă pe unde nu sunt oameni și să n-o poarte nimeni; sau păreri ca aceea care circulă prin Basarabia și Bucovina, că Pământul ar fi al Maicii Domnului /…/ pentru că el ne hrănește; sau că Maica Domnului ar fi o stea care se află lângă Lună, sau că este chiar Luceafărul de dimineață. Ba mai mult, ea este aproape nelipsită în invocarea divinității la nevoie, în formule, folosite de toată lumea din toată țara, cum ar fi: Doamne, Maica Domnului sau să dea Dumnezeu și Maica Domnului să nu apuce ziua de mâine, sau Feri-m-ar Maica Domnului; sau Doamne, Maica Domnului dă o ploaie, nu ne pierde și numeroase alte asemenea formule.
Când e secetă mare, cei de prin Bucovina aruncă o icoană a Maicii Domnului pe apă. Când cei de pe la țară vor să întărească ceva spun: Să nu faci așa ceva că nu-i place Maicii Domnului, sau Fă așa că așa-i place Maicii Domnului. Nu numai că toate acestea sunt menționate de majoritatea etnologilor și a folcloriștilor, dar chiar eu, când eram mică, și mama mea nu era de la țară, îmi spunea că nu trebuie lăsată masa nestrânsă, după ce am mâncat, că Maica Domnului stă în genunchi sub masă cât mâncăm, și dacă rămâne masa nestrânsă ea rămâne acolo până când strângem masa. Și postul de două săptămâni de dinaintea Adormirii Maicii Domnului, când se lasă sec pentru Postul Sântei-Măriei, este socotit la fel de important ca și Postul mare de dinaintea Paștilor.
Acest post trebuie ținut cu strictețe, numai bolnavilor și copiilor prea mici le este îngăduit să mănânce „de frupt”. În dimineața sărbătorii, femeile se duc la biserică și împart struguri și prune de sufletul morților. Cei ce au stupi de albine, duc la biserică și faguri și-i împart. În sâmbăta de dinaintea Sântei-Marii, ca și a doua zi după sărbătoare, se fac praznice pentru morți, dar, oricum, femeile se duc la cimintir să tâmâieze mormintele celor răposați.
Cum luna august este ultima lună de vară, coincizând cu secerișul, sunt practicate o serie de ritualuri, evident păgâne (combătute în Vechiul Testament și cu greu tolerate de biserică), de pildă: paparudele și (s) caloianul practicate pentru invocarea ploii, consemnate pentru prima dată, la noi, de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.
Iată cum descrie, de pildă, paparudele: „oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de zece ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile și copiii de aceeași vârstă o urmează și se duc jucând și cântând; iar oriunde sosesc, babele au obicei de a le turna apă rece în cap”.
Prin 1936, când eram eu copilă, veneau în fiecare an paparudele, erau țigani care-și aduceau fetițele îmbrăcate în rochițe din frunze, ei cântau și ele jucau, iar noi trebuia să le udăm cu apă, asta se întâmpla pe Mătăsari, nu la țară și nici la mahala.
Caloianul era o păpușă din lut, modelată de copii, îmbrăcată în straie țărănești, pe care o așezau într-o cutiuță (simulând o raclă) peste care puneau flori, coji de ouă roșii, plante frumos mirositoare, mai cu seamă busuioc, și-i dădeau drumul pe apă sau o îngropau cu un anumit ritual, cântând o incantație care suna cam așa (existau numeroase asemenea cântecele): „Caloiene-iene/ Caloieneiene/ du-te-n cer la Dumnezeu/ ca să plouă tot mereu,/ zilele/ și nopțile; / să dea drumul roadelor“ ș.a.m.d.
O datină, de la sfârșitul seceratului, era Cununa, ritual practicat fie în familie, fie la claca la care participau toți cei ce luaseră parte la secerat.
Ritualul se credea că asigura rodnicia, fertilitatea pământului. Fetele împleteau o cunună, asemănătoare cu aceea ce se făcea la ceremonia nupțială a nunții. Apoi se forma un alai din flăcăi și fete care se îndrepta spre casa gazdei, oprindu-se pe la răspântii unde purtătoarea, sau purtătoarele de cunună era/erau stropite cu apă, după care intrau în casă unde urma descântecul cununii. Iată începutul unuia redat de Ion Vlăduțiu, Etnografia românească: „Cununa de unde vine/ Multe clăi s-au tocmit bine/ Și cu grâu și cu secară/ Și cu orz de primăvară/ Cununa trebuie udată/ Cu apă de la ciurgău, cu vin ars din făgădău./ Deschideți, oameni, poarta/ Că venim cu cununa“. Și Vlăduțiu continuă spunând ce se petrece după încheierea descântecului, „cununa luată de pe capul fetei era pusă pe masă, participanții mâncau bucatele pregătite și se-ncingea petrecerea”.

Unele datini funerare consacrate moșilor au fost dublate cu urcări pe munte cum este cea de pe Muntele Ceahlău, de la Teiuș, oraș de pe dreapta Mureșului, de Sfânta Maria Mare, asemănătoare cu Târgul de pe Muntele Găina, inițial la Moșii de Sântilie, sau Târgul de fete, ce se ține la Bobotează, la Recea (Țara Făgărașului), sau cel de la Ispas, din Blaj. Aceste Târguri au avut un rol important în efectuarea și menținerea legăturilor dintre populația din zone diferite. Unele manifestări de acest gen se țineau chiar săptămânal, altele anual în locuri bine stabilite cum sunt cele amintite mai sus. Pe lângă valoarea lor economicoculturală, aceste Târguri contribuiau la cunoașterea unor oameni care, altfel, nu aveau cum să se întâlnească. Aici se cunoșteau fetele cu feciorii care uneori le deveneau soți.
Pitorescul acestor Târguri, mai cu seamă cel de fete de pe Muntele Găina, unul dintre cele mai vestite, este descris adesea în diverse documente. Iată, de pildă, cum îl descrie Ion Vlăduțiu în Etnografia romănească: „Pe muntele Găina se aduna anual populația unor zone cu sate dispersate. Veneau de obicei locuitori din satele din Alba, Arad, Bihor, Hunedoara, Turda, Câmpeni, adică din satele învecinate cu muntele unde se ținea târgul. Aici se vindeau obiecte din lemn, de lut, cojoace, piei, mărunțișuri, băuturi, mâncare. O notă aparte o dau acestui târg jocurile, petrecerile cu caracter popular ce au loc cu acest prilej. Grupuri, grupuri, locuitorii din diverse zone, își joacă jocurile lor favorite, caracteristice zonei respective. Astfel, apare ca într-un tablou feeric, varietatea jocului, bogăția costumului și frumusețea cântecului popular”.
Toți marii etnologi și folcloriști, de la S.Fl.Marian la Tudor Pamfile, Elena Niculiță-Voronca, precum și Romulus Vulcănescu sau Dimitrie Cantemir au remarcat aceste frumoase tradiții și au încercat să le popu larizeze și explice, ca pe un adevărat tezaur al unui popor.

BEATRICE KISELEFF