Lupta de la Podul Înalt – 10 ianuarie 1475

Lupta de la Podul Înalt
10 ianuarie 1475

În primăvara anului 1457, Ștefan, cu ajutor de la ruda sa Vlad Țepeș de vreo 6.000 oșteni munteni, a intrat cu Moldova pentru a obține scaunul țării, pe care-l deținuse și tatăl său Bogdan al II-lea (1449-1451). Cu ajutorul moldovenilor devotați din Țara de Jos (Sudul Moldovei), tânărul pretendent a învins la 12 aprilie oastea ucigașului tatălui său, Petru Aron, la Doljești, aproape de vărsarea Șomuzului în Siret. Două zile mai târziu era încoronat ca Domn al țării de mitropolitul Teoctist în tabăra sa de lângă satul Direptate. Așa și-a început domnia Ștefan, al treilea cu acest nume dintre Domnii moldoveni, după Ștefan I (1394-1399), cel care l-a învins în 1395 pe regele Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei care-i invadase țara și Ștefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, care a însângerat Moldova prin luptele sale pentru domnie cu fratele vitreg Iliaș. Ștefan a avut cea mai îndelungată domnie din istoria Moldovei (12 aprilie 1457- 2 iulie 1504), de 47 ani, 3 luni și a două săptămâni. Durata stăpânirii sale nu a fost depășită în Istoria României decât de domnitorul (rege din 1881) Carol I (10 mai 1866-27 septembrie /10 octombrie 1914).
Pentru faptele sale, buna gospodărire a țării, luptele pentru apărarea Moldovei și construirea de lăcașuri religioase, contemporanii și urmașii i-au atribuit cognomenul cel Mare. Din motive obscure sau de imagine, Biserica Ortodoxă Română l-a declarat Sfânt, cu zi de hram /praznic/celebrare la 2 iulie, pe acela pe care contemporanii săi l-au descris: „mic de stat, mare de sfat, lesne vărsătoriu de sânge nevinovat… la ospăț omora fără giudețu’…”.
În primii ani de domnie, Ștefan a inițiat o serie de acțiuni în vederea consolidării tronului câștigat cu sabia: alianțe cu suveranii megieși, riposta la agresiunile externe, încercarea de recuperare a teritoriilor moldovenești înstrăinate etc. În martie 1458 Ștefan a reînnoit tratatul comercial cu brașovenii, tratat valid din timpul lui Alexandru cel Bun. În aprilie 1459 a încheiat un tratat cu trimișii regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea (1447-1492), prin care recunoaștea suveranitatea polonului în schimbul îndepărtării pretendentului la tronul Moldovei, fostul Domn Petru Aron. În 1460 a confirmat privilegiul comercial acordat negustorilor poloni din Liov (Lvov, Lemberg). În iunie 1461, a avut loc prima incursiune a moldovenilor în secuime, ca represalii la adăpostirea (după alungarea din Polonia) a lui Petru Aron. Încercarea de cucerire a Chiliei din iunie 1462 a suferit un eșec. Ștefan cel Mare a fost rănit la picior, rană care, devenită cronică, avea să-l bage în mormânt după o suferință de peste patru decenii. Chilia, apărată de o garnizoană maghiară încă din timpul lui Iancu de Hunedoara, a fost cucerită peste puțin timp de oștenii lui Ștefan, în ianuarie 1465.
Hotinul cedat Poloniei de Ștefan la începutul domniei a reintrat în stâpânirea Moldovei în 1463 sau 1464. Încercarea de invadare a Moldovei de către oștile regelui Ungariei, Matia Corvin (fiul românului Iancu de Hunedoara), a fost pedepsită de moldoveni prin categorica înfrângere a maghiarilor la Baia (decembrie 1467). În septembrie 1469, a fost sfințită Mânăstirea Putna, ctitoria lui Ștefan (locul de veci unde i-au fost înhumate rămășițele în 1504).
În 1470 au fost trei evenimente importante: campania din februarie a lui Ștefan în Țara Românească împotriva lui Radu cel Frumos, supus turcilor; bătălia victorioasă împotriva tătarilor la Lipnic, în august; victoria de la Orbic împotriva lui Petru Aron, venit cu armata secuiască să obțină tronul, dar a dobândit moartea, fiind executat din ordinul lui Ștefan.
Moldova plătea tribut turcilor, din 1456 (Petru Aron), în valoare de 2000 galbeni (Ștefan îl mărise la 3000). În 1473 se pare că Ștefan a refuzat plata tributului. Tot în acel an a început campania împotriva Țării Românești. În noiembrie a asediat Bucureștii și, după fuga lui Radu cel Frumos, a capturat familia acestuia și tezaurul domnesc. Otomanii acceptau unele libertăți vasalilor, dar nicidecum sistarea haraciului și răzvrătirea. Ștefan s-a făcut vinovat de multe fapte ostile: cucerirea Chiliei (1465), neplata tributului, războaiele cu Țara Românească și înlocuirea Domnului pro-otoman Radu. Ștefan a fost chemat la Înalta Poartă, să ceară iertare sultanului pentru ocuparea Chiliei, schimbarea lui Radu, întârzierea haraciului, să aducă personal haraciul, cum făceau „beii” Țării Românești și să cedeze porturile Chilia și Cetatea Albă otomanilor. Sultan era Mehmed al II-lea (1451-1481), supranumit El Fatih (Cuceritorul), deoarece cucerise, în 1453, Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin.
Ștefan, bun strateg, intuise că mai devreme sau mai târziu oștile Aliotmanului (otomanilor) aveau să se reverse asupra Moldovei în scop de cucerire și din timp și-a organizat oastea. Boierii comandau cetele supușilor de câte 100 de oșteni cu cavalerie grea, steag propriu. Mai multe cete formau un pâlc condus de un dregător domnesc. Țăranii liberi, scutiți de bir pentru a îndeplini serviciul militar, veneau la prima chemare. La mobilizarea oștirii, oricine era proprietar de pământ pornea cu ceata sa teritorială (a satului) sau boierească. Nu se admitea refuzul. Cel în culpă era deposedat de pământ, uneori chiar executat, fiind declarat „hiclean”. Dintre țăranii liberi, unii erau pedestrași numiți „feciori”, însă existau și feciori călare: hânsarii. Aceștia formau un corp de oaste separat, mobil și rapid de vreo 3000-4000 de călăreți. Feciorii pedeștri („feciorii tineri și buni” – letopisețul de la Bistrița) formau nucleul principal al oastei lui Ștefan. Țăranii liberi (răzeșii) erau conduși de căpeteniile satelor lor, se adunau sub steagurile pârcălabilor de cetate sau de ținuturi. Și răzeșii erau pedeștri sau călăreți și veneau cu armament propriu. Dacă nu veneau cu arme, puteau fi executați. Târgoveții formau un cap de oaste înarmat cu arme proprii. În caz de pericol extrem era chemată oastea cea mare, când în sate rămâneau numai femeile, copiii și invalizii (de boală, vârstă sau estropiații). Mercenarii străini (sau chiau autohtoni) erau numiți „jolderi” (lefegii). Cereau mult, erau plătiți cu 3 zloți pe lună (un sat se vindea cu 60-100 de zloți).
Armata lui Ștefan număra cam 40.000 de oșteni (dintre care 5000 de secui din Ciuc și Odorhei). După aprecierile lui Mateo Muriano – medicul venețian a lui Ștefan, erau vreo 40.000 călăreți și 20.000 pedeștri. Dlugosz (cronicar polon): „aproape 40.000, cei mai mulți țărani”. După unele izvoare se pare că au participat și 1800 oșteni unguri, care veniseră să-l sprijine pe Țepeluș (Basarab cel Tânăr) în Muntenia. Deși relațiile dintre Ștefan și Matia Corvin al Ungariei nu fuseseră restabilite, regele maghiar încuraja pe secui să-i ajute pe moldoveni. Au mai participat 2000 poloni și cazaci și cete de războinici husiți (cehi), în oastea lui Ștefan.
Oastea otomană era în Albania, pentru a cuceri cetatea Scutari (Skodra). Sultanul, umilit de Ștefan, a cerut comandantului Soleiman Hadâmbul (Eunucul) sa întrerupă asediul și să pornească asupra Moldovei. Obiceiul otoman era ca oastea sa să stea la iernat în tabere, să nu lupte în timpul iernii. Însă Mehmed al II-lea era nerăbdător să-l pedepsească pe Ștefan. Soleiman a ajuns în august 1474 la Sofia, și-a completat efectivele, armamentul și proviziile și a pornit spre Dunăre, într-o campanie neobișnuită de iarnă. Pe la sfârșitul lui decembrie sau începutul lui ianuarie 1475 otomanii au intrat în Moldova. Armata invadatorilor avea vreo 120.000 oșteni, 17.000 de munteni și 20.000 de salahori bulgari. Mulți bei și pașale, amintiți în scrisoarea circulară a lui Ștefan către conducătorii Europei.
Locul și timpul confruntării au fost alese cu grijă de Ștefan. Probabil, Ștefan cunoștea împrejurimile din tinerețea sa, când, în 1450, în septembrie, tatăl său, Domnul Moldovei Bogdan al II-lea (1449-1451), a înfrânt în codrii Vasluiului, la Crasna, armatele polone care invadaseră Moldova, să-l pună Domn pe Alexandrel.
Locul preferat a fost terenul mlăștinos de la confluența râurilor Rahova cu Bârladul. Orașul Vaslui, aflat la Nord, în apropiere, prevăzut cu întărituri de lemn, era situat pe o terasă înaltă de 20-25 m lângă dealul Bârladului (Dealul Morii). Vărsarea Racovățului în Bârlad, în vremea înghețului devenea lunecos și nu permitea accesul unor trupe numeroase. La sfârșitul lui noiembrie Ștefan și-a concentrat aici forțele. Cinci săptămâni până la bătălie, locurile au fost întărite iar localnicii s-au retras, lăsând loc oștirii. Ștefan a poruncit câteva lucrări de geniu: oștenii au săpat șanțuri perpendiculare pe Bârlad, care au fost umplute cu apă.
Lunca mlăștinoasă a înghețat și a devenit un obstacol serios. În spatele șanțurilor au fost ridicate valuri de pământ întărite cu bușteni. Artileria moldovenească formată din 20 de tunuri a fost așezată pe flancuri. Muniția nu era prea multă, fiecare tun avea șapte obuze. Arme de foc nu existau (pușca apăruse prima oară în 1428, în Italia, însă nu era folosită în spațiul românesc). Prima linie de apărare era formată din 5000 de secui cu arcuri, topoare, sulițe lungi. În centru și aripa stângă, răzeșii moldoveni cu coase și sulițe. Rezerva era alcătuită din cavaleria descălecată. Tunurile, câte zece pe flanc. În fața apărătorilor, în sălcii, toboșarii și trâmbițașii trebuiau să facă zgomot cât mai mare, să-i amăgească pe turci asupra poziției apărătorilor cu sunetele buciumelor.
Lupta s-a desfășurat la 10 ianuarie 1475, într-o zi de marți, în apropierea orașului Vaslui, după cronicile vremii: Letopisețul de la Bistrița, Analele putnene, Letopisețul lui Azarie. Turcii au sosit puhoi, hămesiți, obosiți, înghețați, demoralizați, neobișnuiți să se războiască iarna, dar porunca sultanului trebuia respectată. Erau grăbiți să dea bătălia decisivă.

Ștefan le întârziase mult marșul. Mulțimea otomană nu se putea desfășura. Carele cu merinde, convoaiele cu vite și câțiva prizonieri erau păzite cu mulți oșteni de atacurile rapide și distrugătoare ale cavaleriei moldovene. În dimineața acelei zile, o ceață groasă nu permitea o vizibilitate bună. Turcii erau campați lângă satul Cănțălărești. După rugăciunea de dimineață (namaz) s-au încolonat în direcția Vaslui, pe valea Bârladului. La vărsarea Racovei în Bârlad, s-au auzit trâmbițe, buciume, dărăbane și s-au deslușit cete. Soliman a dat ordinul de atac. Ienicerii (armata pedestră de elită) erau în centru, spahii (cavaleria), pe flancuri.
Turcii s-au avântat la atac cu strigătele de „Allah Ekber” (Allah e cel mai mare), moldovenii au răspuns cu „Iisus și Fecioara Maria”, secuii, polonii și ungurii cu „Jesus Maria”. Turcii avântați sunt loviți de mulțimea de săgeți și orbecăie spre podul de pe pârâul Racovăț. Unii cad în smârcuri. Se reped spre oștenii lui Ștefan, însă din flancuri, tunurile moldovenilor fac găuri în frontul otoman de asalt. Primele rânduri ale atacanților se prăbușesc. Rândurile din spate împing pe cei dinainte, coloanele se învălmășesc și se dezorganizează, iar turcii cad în mlaștină.
Arcurile și tunurile apărătorilor lovesc în grămada viermuitoare. Iernicerii lui Piri beg ajung la prima linie de moldoveni și secui. Luptă înverșunată corp la corp. Călăreții Asiei pe care arabi cad în mocirlă, alunecă pe gheață, picioarele animalelor și gâturile călăreților sunt retezate la iuțeală de moldoveni și aliații lor. Aripa dreaptă otomană este lovită și zdruncinată de pedestrimea moldoveană coborâtă de pe dealul Micenilor, unde fuseseră retrași. Din flanc și spate artileria otomană și carele cu poveri sunt atacate de cavaleria grea a boierilor moldoveni. Turcii, înverșunați, atacă frontal centrul moldo-secuiesc care se retrage. Ștefan cu garda și cavalerii poloni coboară dealul dintre râurile Bârlad și Vaslui și șarjează coloana otomană care distrusese linia întâi a oștirii sale. Turcii, atacați și din flanc, și din spate sunt dezorientați și încep să dea înapoi. Mulțimea de săgeți îi culcă la pământ și retragerea otomană devine degringoladă și apoi fugă. Urmează măcelul învadatorilor, care se refugiază pe văile Bârladului, Siretului și pe dealurile din împrejurimi, încercând o slabă rezistență. La amiază, Ștefan cu circa 2000 de poloni îi urmărește și multe cete sunt distruse complet. Urmărirea învinșilor a durat 4 zile, de marți până vineri noaptea. Unii au murit înecați în apa Siretului, alții în Dunăre. Puțini au reușit să treacă fluviul în Bulgaria, urmăriți de caii iuți ai moldovenilor. Aproape toți prizonierii au fost trași în țeapă (afară de pașale, emiri, begi). Se pare că în retragere turcii au fost atacați de proprii aliați, oștenii munteni ai lui Laiotă (Basarab cel Bătrân) care voiau și ei o dobândă din război, dacă nu de la învingătorii dușmani, cel puțin de la aliații învinși. Pentru prizonieri, sultanul oferea 80.000 de galbeni (amintesc că tributul Moldovei era de 3000 de galbeni) însă Ștefan a refuzat. Din 100.000, numai 20.000 de turci au reușit să ajungă acasă. Multe zile în Stambul s-au auzit jalea, țipetele, plânsul mamelor, soțiilor, copiilor celor care nu s-au mai întors. Mara, mama vitregă a sultanului (văduva lui Murad II-lea, fiica despotului sârb Gheorghe Brâncovici) plângea: „Niciodată armatele turcești nu au suferit un dezastru atât de mare.”
Piederile moldovenilor n-au fost prea mari. Se crede că printre morți s-a aflat și Ioachim fratele lui Ștefan. Prada a fost imensă, toate carele, tunurile, peste 100 de steaguri, prizonieri care voiau să-și răscumpere viața cu bani grei, primesc răspuns de Ștefan: Dacă aveți atâția bani, ce-ați căutat în țara mea? Nu vreau banii voștri, vreau stârvurile voastre! Leșurile celor uciși și ale prizonierilor executați au fost arse și mult timp se vedeau la locul bătăliei mari grămezi de oase ale turcilor răposați între Allah.
După bătălie, Ștefan a boierit mulți tărani, chiar pe câmpul de bătălie. Apoi, a ctitorit două biserici la Vaslui, (care se pare că nu mai există sau este în ruine, dacă n-a fost restaurată) și la Iași biserica Sfântul Nicolae. A ridicat și curți domnești în acele orașe. La 25 ianuarie 1475, la două săptămâni de la victorie, Ștefan a trimis o scrisoare-circulară la curțile potentaților vremii ai Europei, în care descrie evenimentul. Papa Sixtus al IV-lea (din familia della Rovere 1471-1484) i-a scris Domnului Moldovei și l-a numit Atletul lui Hristos. Însă nici unul dintre destinatari, nu a trimis vreun taler, galben, florin și nici un ostaș, care să-l apere pe Ștefan în marea încercare din 1476: invazia otomană condusă de Cuceritor supra Moldovei, cu toate că Ștefan îi trimisese o scrisoare prin care-l inștiințase că cete prădalnice turcești au intrat în țară și au fost izgonite, minimalizând grava înfrângere a Înaltei Porți.
Bătălia de la Vaslui este în Istoria României o remarcabilă pagină de glorie militară românească.

Viorel Gh. Speteanu