LUX ŞI FAST ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ. Secolul al XIV-lea

Pe unul din stâlpii Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, a doua capitală a Țării Româneşti, se mai zăreşte încă pictura unui cavaler medieval pământean. Această imagine este considerată ca fiind cea mai veche reprezentare vestimentară din Valahia, provenind de la jumătatea secolului al XIV-lea.

Nu se cunoaşte identitatea acestui personaj, dar se observă uşor veşmântul militar apusean cu care este îmbrăcat: pe deasupra unui constum cu mâneci strâmte, poartă un pieptar de sârmă în „cottes de mailles”, cu bustul acoperit cu plăci de fier („armure à macle”) cu o cuirasă de piele de care sunt prinşi solzi metalici, coapsele fiind protejate de lame din oțel. Cingătoarea este lăsată pe șolduri după moda europeană a timpului. Personajul poartă barbă și plete lungi care îi acoperă umerii. La picioarele sale, pe care se mulează ciorapii-pantalon, încă se mai pot identifica scutul și coiful.

Tot la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, se descifrează alte picturi ale secolului al XIVlea ce înfățișează siluete de soldați costumați, de asemenea, după moda apuseană a vremii: chivăre de metal, cămăşi de zale, cuirase sau pieptare cu plăci metalice, înarmați fiind cu sulițe și scuturi. Pentru că, începând cu secolul al XIII-lea şi terminând cu secolul al XVIII-lea, istoria a fost extrem de zbuciumată pentru locuitorii spațiului Carpato-Danubian (ca dealtfel și pentru cei ai întregii Europe) este clar că îmbrăcămintea dominantă a bărbaților a fost cea militară.

Tot acum trebuie să subliniem faptul că acest spațiu fiind situat la răscrucea unor mari şi puternice civilizații, moda locuitorilor săi a fost influențată când de Apusul european, când de Bizanţ, iar mai târziu, de aceea a imperiilor Otoman, Rusesc şi Austriac. Încă din veacul al XIII-lea, negustorii din vestul Europei au aprovizionat curțile de la Câmpulung sau de la Argeș, dar și pe bogații boieri autohtoni, cu stofe scumpe germane, flamande și cehe, catifele, mătăsuri şi brocarturi italieneşti, franțuzeşti și turceşti, precum și blănuri rusești, tătărești și ungureşti.

Pe piatra tombală a unui mormânt din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, este sculptată (după obiceiul Evului Mediu european) silueta (aşanumitul „gisant”) unui domnitor neidentificat (Negru Vodă? 1230-1241), din neamul Basarabilor (cea mai veche și cea mai importantă familie domnitoare a Tării Româneşti). Voievodul este culcat pe spate şi poartă o mantie lungă, prinsă în găitane, sub care se ghiceşte un fel de rochie de corp cu mâneci strâmte și cu un guler larg, răsfrânt pe umeri şi pe piept și terminat cu ciucuri, aşa cum purtau marii seniori europeni.

De sub coroana înaltă i se revarsă pe umeri plete bogate, iar fața prelungă îi este încadrată de barbă. Spada se odihneşte pe piept fiind ținută cu amândouă mâinile. Într-un alt mormânt voievodal din aceeași biserică au fost găsite resturile unor veşminte (odinioară bogate și pline de fast) ce au acoperit, cu certitudine, un trup princiar. (Radu Negru /1310-1363/ sau Vlaicu Vodă /1364-1372). O tunică de purpură brodată cu găitane de fir, având la gât o pasmanterie fină și ceaprazuri de aur se termina mai sus de genunchi, încheindu-se în față cu bumbi de aur. În picioare, defunctul purta ciorapi-pantalon. Mânecile strâmte ale tunicii erau prinse cu cheutori de perle și galoane de fir, pulpanele sale fiind decorate cu rozete mici din mărgăritare (perle).

Cingătoarea lucrată în sârmă de aur merită o atenție deosebită. Este ornamentată cu romburi de mărgăritare și se închide în față cu ajutorul unei catarame, modelată în aur, ce reprezintă miniatura unui castel medieval în stil gotic. Se presupune că a fost lucrată în atelierul de sculptură și orfevrerie al celebrilor artiști Martin și Gheorghe din Cluj, ce aparținea secolului al XIV-lea. Probabil, voievodul purta pe cap o bonetă de tradiție împărătească din Bizanț, pentru că din ea nu s-a găsit decât un șnur de aur împodobit cu mărgăritare. În acest context este interesant de subliniat faptul că domnitorul Alexandru Basarab (1310-1363), în vechile cronici italiene este numit REGE al Valahiei. Acest titlu va fi purtat și de urmaşii săi, chiar şi de Mircea cel Mare (1386-1418), după cum ne informează şi alte cronici străine. Alexandru Basarab a fost cel care, în anul 1330 1-a învins pe regele ungar Carol-Robert de Anjou în vestita bătălie de la Posada (1330), încercând să se elibereze de sub suzeranitatea Ungariei, consolidând astfel independența tânărului stat Țara Românească (întemeiat oficial în 1310).

Dealtfel, pretențiile de suzeranitate ale Ungariei au persistat până sub domnia lui Mircea cel Mare. Mai târziu, însuşi celebrul Mihai Viteazul (1593- 1601) era numit de către contemporani „Crai” sau „Rege”. Tot în pictura murală a bisericii mai putem identifica veşmântul unei doamne a Țării Româneşti compus dintr-o mantie şi o haină de factură bizatină, brodată cu fir de aur şi argint, purtând pe cap coroana princiară. Urechile îi sunt împodobite cu cercei de aur mari şi rotunzi (anneaux-uri). O scufie de dantelă străvezie îi cade de pe cap pe umeri, fiind un accesoriu vestimentar la modă în Europa din vremea aceea. Soțul său, voievodul, este îmbrăcat cu o tunică scurtă, ajustată pe talie, împodobită cu benzi cusute cu fir de aur, mărgăritare şi pietre scumpe. Picioarele îi sunt îmbrăcate cu ciorapi-pantalon cu benzi brodate cu fir la genunchi şi este încălțat cu papuci orientali.

Creştetul este împodobit cu o coroană de aur la fel de mare şi de ornamentată ca şi cea a soției sale. Mantia are şi ea o bordură brodată cu fir. Este evident că moda secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, din acest spațiu geografic a fost influențată atât de stilul gotic european – tunici scurte şi strânse pe trup, pantofi ascuțiți, ciorapi-pantalon, armuri şi costume militare lucrate în ateliere vestice, dar şi de cel bizantin – mantii lungi şi largi, brodate pe margini cu chenare în fir de aur şi argint, prinse la baza gâtului sau pe umăr cu broşe sau agrafe (fibule) de aur încrustate cu pietre prețioase, care acopereau mătăsuri fine decorate cu motive geometrice simetrice cusute cu fir de aur şi „stropite” cu perle şi pietre prețioase.

Mai cunoscute sunt însă portretele originale ale unuia dintre cei mai importanți domnitori ai Țării Româneşti, Mircea cel Mare (sau cel Bătrân) (1386- 1418) pictate în ultimul deceniu al secolului al XIVlea în biserica cea mare şi în paraclisul mănăstirii Cozia (ctitoria sa), dar şi aceea din secolul al XVI-lea din biserica episcopală din Curtea de Argeş. Aici influențele bizantine sunt mai evidente, cu tot caracterul apusean al veşmintelor, al căror fast evident trădează nu numai statutul său de principe, dar chiar şi înrudirea sa prin mamă (doamna Calinichia) cu împărații Bizanțului.

Tunica scurtă și strânsă pe talie, brodată cu fir, se opreşte deasupra genunchilor, lăsând să se vadă vulturii bicefali cusuți cu fir de aur pe ciorapiipantalon, pe care-i poartă în picioare. De cingătoarea de aur cu paftale bătute în pietre scumpe atârnă o sabie scurtă şi elegantă. Pantofii, dintr-un postav mai gros, sunt brodați, la rândul lor, cu fir. Mantia de purpură, având şi ea brodate cu fir de aur alte acvile bicefale, este tivită pe margini cu o bordură de aur şi se prinde pe umărul drept cu o agrafă (fibulă) rotundă din acelaşi metal, bătută cu nestemate. Coroana de aur, încrustată cu pietre prețioase, îi acoperă cu demnitate şi mândrie creştetul capului de pe care se revarsă plete bogate şi scurte, de o parte şi de alta unei fețe prelungi încadrate de o barbă bine îngrijită. Din păcate, în ceea ce priveşte arhitectura, neau rămas puține mărturii ale locuințelor în care au trăit cnejii şi voievozii primelor formațiuni statale ale sfârşitului primului mileniu şi începutul celui următor.

Aceste țărișoare, în actele oficiale ale timpului emise de cancelariile unor state europene, erau numite ducate. Se cunosc astăzi numele câtorva conducători ale acestor microstate: Litovoi, Ioan şi Farcaş în Oltenia, şi Seneslau în Muntenia. Litovoi, conducătorul (ducele) unui teritoriu (ducat) mai puternic, şi-a sacrificat chiar viața, în anul 1277, prin refuzul său de a mai plăti tribut regatului Ungariei. În „Cântecul Nibelungilor” se povesteşte de „Herzog Ramung aus der Walachen Land” cel care a participat în anul 450 la nunta lui Attila. Toți aceştia mai erau numiți şi „majores terrae” (mai mari ai pământului). Cronica lui Raşid-ed-Din confirmă existența în stânga Oltului, în anul 1241, a unui conducător cuman numit Kara-Ulag. La fel și Diploma Ioaniților din 1247 aminteşte de un stat feudal organizat în Țara Românească la începutul secolului al XIII-lea. Este adevărat că târgul Cîmpulung (“Campolong”) a fost pomenit în documentele vremii încă din anul 1114.

Nu ar fi imposibil ca târgurile Câmpulung şi Curtea de Argeş să fi fost între veacurile al XI-lea şi al XIII-lea cetățile de Scaun ale acestor cneji şi voievozi. În satul Slon (comuna Ceraşu din jud. Prahova) s-au descoperit câteva urme de ziduri din piatră și cărămidă, ce aparțineau unor cetăți din sec. IX-X. Către mijlocul secolului al XIV-lea, Voievodul Basarab I (1310-1352) cu fiul său Nicolae Alexandru au construit la Câmpulung prima curte domnească a tânărului principat Țara Românească, transformată mai târziu în mănăstire. Ea avea forma unui patrulater apărat de turnuri în mijlocul căruia se afla o biserică. Tot cam în aceeaşi perioadă a fost zidită o altă curte domnească la Curtea de Argeş. Astăzi se poate vizita ceea ce a mai rămas din vechea reşedință a domnitorilor Valahiei: biserica şi ruinele a două case înconjurate cu o urmă de zid. Folosim termenul de „case” pentru că ele nu au fost nicidecum palate sau castele. Modestia lor se poate descifra cu uşurință din zidurile ruinate, făcute din bolovani mari de râu, cu puțină cărămidă: pivnițe și un parter mai înălțat, alcătuit din câteva camere la care accesul se făcea printr-un cerdac larg. Într-o casă era locuința principelui, în cealaltă era găzduită cancelaria.

Clădirile se aflau într-o „curte” întărită cu un zid, tot din bolovani de râu, incinta având o suprafață de aproximativ 10.000 mp şi unde pătrundeai prin turnul porții păzit de soldați. Unii istorici consideră că aici a existat reşedința voievozilor Seneslau şi Tihomir, antemergători ai principelui Basarab I, cel care nu a făcut altceva decât să continue în mod firesc tradiția. Urmele de ziduri dovedesc două epoci distincte de construcție, unele fiind mai vechi de anul 1300.

Cu ocazia cercetărilor întreprinse în anul 1967 în perimetrul Curții domneşti din Bucureşti (Curtea Veche) s-au descoperit în pivnițele fostului Palat Voievodal, urmele unei mici fortărețe pe care specialiştii au datat-o ca fiind din secolul al XIV-lea. Aceasta avea forma unui patrulater cu o suprafață de 160 mp, zidurile nu depăşeau în grosime 0,75 m şi erau făcute din cărămizi arse. Turnul (donjonul) era înconjurat de un şanț lat de doi metri. Locul ales pentru construirea acestei modeste fortărețe se afla pe o ridicătură de pământ în apropierea râului Dâmbovița și era înconjurată pe celelalte laturi de văioage adânci şi smârcuri. Dar tot în secolul al XIV-lea apare menționată pentru prima oară (1394) şi localitatea Târgovişte (Târgul Oviştei… adică „loc de târg”), unde exista deja o reşedință domnească întărită, mai precis o cetate.

În anul 1396, Mircea cel Mare a mutat capitala de la Curtea de Argeş la Târgoviște. Iată că în decursul secolului al XIV-lea, Țara Românească a beneficiat de trei capitale: Câmpulung, Curtea de Argeş şi Târgovişte unde voievozii au ridicat cetăți modeste, Bucureştii (în epoca aceea un conglomerat de sate), nebucurându-se încă de acest statut, cu toată existența micii sale curți domneşti. Sigur că cetatea de la Poenari (Argeş), atribuită lui Basarab I, a fost un castel-cetate mult mai aproape stilistic de construcțiile similare din vestul Europei.

Documentele vorbesc şi de o altă cetate folosită pe vremea lui Mircea cel Mare ca punct vamal. Este vorba de cetatea de la Podu-Dâmboviței aşezată pe un vârf de deal în pasul Rucăr-Bran, ce lega Țara Românească de Transilvania. Este foarte posibil ca şi această fortificație să fi fost zidită înainte de constituirea Valahiei, deci înainte de anul 1300. Nici despre casele boiereşti din vremea aceea nu avem date precise. Reşedințele boiereşti de la țară, din cauza deselor năvăliri străine, a luptelor şi războaielor purtate pe aceste locuri, ar fi fost normal să fie fortificate.

Este sigur însă că acele fortificații erau destul de rudimentare. Ultimul descendent al uneia dintre cele mai nobile şi vechi familii româneşti, acad. prof. Constantin Bălăceanu-Stolnici, în foarte interesanta sa carte „Cele trei săgeți. Saga Bălăcenilor”, aminteşte de „primul membru cunoscut al familiei”, un cneaz de la Balaci „care apare imediat după iureşul năvălirii tătarilor, din 124”. Balaci era un sat în Teleorman (care ființează și azi), locul de baştină al familiei de boieri Bălăceanu, a cărei istorie este mai veche decât aceea a Țării Româneşti. Ar fi fost deci firesc să se dezvolte la Balaci, în veacurile al XIII-lea și al XIV-lea, o curte boierească asemănătoare cu cele întocmite de domnitorii Valahiei, formată din locuința seniorului şi acareturi fortificate cu un zid (posibil din lemn) întărit cu turnuri de pază și înconjurat cu un şanț umplut cu apă.

Dealtfel, castelele seniorilor occidentali din veacul al XII-lea nu erau foarte departe de ceea ce însemna o reşedință feudală a boierului valah din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Medievalistul francez Georges Duby, în cartea sa „Arta şi societatea 980-1420” citează un cronicar din veacul al XII-lea: “ca să se apere de duşmani, să-i învingă pe cei egali cu ei și să-i asuprească pe cei slabi, obişnuiesc să ridice un val de pământ cât mai înalt şi să sape de jur împrejur o groapă largă și adâncă; iar pe creastă, un meterez din trunchiuri de copaci cioplite, bine legate între ele”. Aşa arăta un castel în Europa Occidentală a acelor vremuri.

Petru Vintilă Jr.