MAGIA ÎNTRE SUPRANATURAL ŞI NATURAL (III) – Spațiul românesc – tărâm al miraculosului magic

MAGIA ÎNTRE SUPRANATURAL ŞI NATURAL (III)
Spațiul românesc – tărâm al miraculosului magic

Nouă ni se pare totalmente nerealistă teoria unor istorici conform căreia civilizaţiile neolitice Cucuteni Hamangia şi Gumelniţa (pe lângă altele mai puţin importante) ar fi dispărut brusc din spaţiile geografice unde au supravieţuit mii de ani. Desigur, nu cunoaştem adevărul istoric incontestabil cu privire la soarta istorică a acelor civilizaţii primitive, dar putem presupune, în logica unor fireşti mecanisme de gândire, că ele, mai degrabă, au continuat să existe sub alte forme sau în amestec cu alte populaţii. Dincolo de multele dovezi care ar susţine teoria noastră, ne-am opri totuşi la una pe care o socotim pe cât de stranie pe atât de nerespins: cum am explica asemănarea până la identitate între locuințele cucuteniene, cu tot inventarul imobil gospodăresc, inclusiv războiul de țesut vertical, și casele țărănești tradiționale, cele care se mai construiau încă până acum mai puțin de un secol și care mai supraviețuiesc și astăzi prin satele moldovenești și muntenești?
Lăsând la o parte aceste teorii controversate, astăzi, un cercetător atent va descoperi că poporul român păstrează, îndeosebi în zonele mai izolate, tradiții misterioase legate de vrăji, de cultul morților, al demonilor, de leacuri băbești unde se folosesc plante medicinale și tratamente empirice care vin din vremuri străvechi și s-au transmis din generație în generație, timp de milenii.
Pentru început, trebuie să facem o distincție clară între magicienii elevați, oameni de autentică spiritualitate, cum au fost, de exemplu, Paracelsus sau Giordano Bruno, inițiați nu numai în magie, ci și în știință, în interpretarea canonică sau ezoterică a textelor sacre, în sistemele filozofice importante ale lumii cunoscute de ei și vrăjitoarele din tradițiile populare. Acestea sunt, de regulă, unele dintre bătrânele satului, femei simple, fără cultură și care deprind învățăturile vrăjitorești prin tradiție orală, de la mame, bunici sau de la alte vrăjitoare.
Ar mai fi necesar să menționăm că spațiul românesc a fost privit întotdeauna ca un tărâm aparte, exotic, ce nu aparținea cu adevărat nici Occidentului și nici Orientului, unde se petreceau întâmplări, dacă nu supranaturale, cel puțin ciudate, ieșite din comun. Această viziune distorsionată s-a accentuat și mai mult în veacul al XIX-lea, când Bram Stoker a scris romanul „Dracula” despre celebrul conte-vampir transilvănean, o fabulație literară a genului gotic (horror) ce a cunoscut succesul mondial. Și în zilele noastre, Transilvania este percepută ca una dintre cele mai misterioase zone ale lunii, bântuită de vampiri și strigoi, sălaș al magicienilor și vrăjitoarelor.
Vrăjitoarele satelor românești practicau un spectru foarte larg de vrăjitorii, de la ritualuri benefice sau malefice legate de cultul morților și al demonilor, până la medicina populară. Zona maleficului era acoperită de invocarea diavolului, farmece de îmbolnăvire sau de moarte și abaterea unor nenorociri, iar cea a beneficului de descântece pentru legături de dragoste și leacuri medicale. Demonii, acei îngeri decăzuți ce populează Iadul situat în străfundurile pământului, sunt invocați (chemați) de vrăjitoarele malefice, cu ajutorul unor ritualuri specifice, să le îndeplinească anumite dorințe lumești, pentru a face rău. Strigoii, ce bântuie unele locuri din lumea reală, sunt sufletele neliniștite ale oamenilor care au murit în condiții violente, respectiv crime sau accidente.
Aeste corpuri spirituale (duhuri) supărate, prinse în lumea intermediară dintre lumea noastră pământească și cea de dincolo, nu-și pot găsi liniștea în lumea de apoi, bântuind locurile unde s-au petrecut morțile violente, urmărind să se răzbune și să facă rău celor rămași în viață.
În tradițiile românești se menționează și oamenii-lupi (lykantropii), cățelul pământului ce păzește Iadul, tricolicii, precum și alte ființa fantastice. În povestirea „Schimnicul” de Vasile Voiculescu este vorba chiar de un caz de lykantropie în care un călugăr pustnic se transformă, în unele nopți, într-un lup care dă iama în animalele țăranilor din vecinătate.
Am amintit în prima parte de incubii și sucubii vestului european. În mitologia populară românească Dragobetele sau Sburătorul (a se vedea „Luceafărul” de Mihai Eminescu) se implică erotismul oamenilor, dar fără a fi nici pe departe atât de malefic precum incubii și sucubii, el părând mai degrabă un fel de zeu păgân al iubirii specific spațiului românesc.
Zânele bune și rele precum și ielele (de pildă Ileana Cosânzeana) sunt alte ființe miraculoase ce-i vrăjesc pe bărbați, populează o lume paralelă și își fac apariția numai în anumite condiții și în anumite nopți speciale, cum ar fi Noaptea de Sânziene sau Drăgaica, în poienile magice ale pădurii (a se vedea „Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade).
Astrofizicianul american de origine franceză Jaques Vallée a încercat să demonstreze, în cartea sa „Alte dimensiuni” (Editura Sava Pess, București, 1993), prin prisma argumentelor științifice, că toate aceste ființe fantastice menționate de folclorul popoarelor lumii: spiridușii, elfii, zânele, gnomii, trollii, djinii etc nu sunt nici pe departe plăsmuiri ale imaginației oamenilor, ci, dimportivă, ființe cât se poate de adevărate ce trăiesc într-o lume paralelă, tangentă cu lumea noastră. În curând, fizica subatomică va dovedi acest adevăr al dimensiunilor multiple. De altfel, teoria lumilor paralele, existentă nu numai în tradițiile românești, își găsește o exemplificare extrem de sugestivă și stranie în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” cules și publicat de Petre Ispirescu, unde autorul anonim din trecut părea a fi avut cunoștințe despre teoria relativității a lui Einstein. Sau poate că acest basm, mai mult decât ciudat, este reminiscența, amintirea mult diluată a unui mit.
Alături de ființele supranaturale menționate până acum, bogatul folclor mitologic românesc mai pomenește de Pasărea Măiastră, Oaia Năzdrăvană, Muma Pădurii (prototipul popular al vrăjitoarei europene, oglindit inclusiv în basmele fraților Grimm), balauri, zmei, căpcăuni, Făt Frumos, Sfânta Vineri, Uriași etc. Foarte interesant este că mitologia Uriașilor (a Giganților, a Jidovilor sau a Novacilor) se bazează pe un adevăr negat și astăzi cu vehemență atât de oamenii de știință (a se vedea, de pildă, „Arheologia între adevăr și impostură” de Jean-Pierre Adam, Editura Meridiane, București, 1978, pag. 143) cât, mai ales, de oficiali. În urma unor săpături arheologice întreprinse la Polovragi (Gorj), la Cetățeni (Argeș), în Munții Buzăului, la Popești (presupusa fostă capitală a lui Burebista de lângă București), sau chiar în cartierul Pantelimon al capitalei (dar și în multe alte locuri ale lumii), au fost descoperite schelete de hominizi cu dimensiuni gigantice, între 3 și 10 metri, a căror realitate incontestabilă a fost ascunsă și ținută în cel mai adânc secret. De ce? Vrăjitorii folclorului mitologic românesc folosesc obiecte magice (fermecate) pentru a-i ajuta în lucrările lor: căciula, oglinda, pieptenii, fluierul, straie, opinci, căruțe, toate fermecate, care au darul de a te face invizibil, de a se transforma în diferite obstacole în calea urmăritorilor (apă, munți, păduri), de a fermeca dușmanii, sau de a te transporta instantaneu la distanțe uriașe (teleportare?). Toate aceste ființe fantastice mai pot sălășlui și în păduri neumblate de om, în scorburi, în peșteri, smârcuri și mlaștini, lacuri, râuri și fântâni, sau cel puțin în aceste locuri singuratice își fac apariția din adevărata lor lume. Dar și apele planetare adăpostesc o faună misterioasă și incredibilă: naiade, tritoni, sirene și nimfe alături de monștri mitologici între care cei mai cunoscuți sunt șerpii uriași, caracatițe gigantice și saurieni sub formă de fosile vii, precum monstrul din Loch Ness. În legătură cu sirenele mărilor, cele care i-au „vrăjit” pe argonauti cu cântecele lor, se pare că știința ultimului deceniu confirmă realitatea acestor ființe umanoide amfibiene (alături de tritoni), jumătate om-jumătate pește, care seamănă în mod bizar cu zeii amfibieni Oannes al sumerienilor, cu Orejona a incașilor și cu Nommos al dogonilor din Mali, cei sosiți din cer și care le-au împărtășit pământenilor cunoștințe astronomice identice. Simplă coincidență? Și încă ceva: sunetele sirenelor înregistrate acum câțiva ani de o echipă de cercetători (geologi și biologi marini, antropologi, hominologi și criptozoologi) și prezentate în cadrul unui reportaj TV sunt realmente tulburătoare, ceea ce ar oferi credibilitate informațiilor mitologice. Miturile lumii nu sunt simple povești inventate de oameni! Vrăjitoarele spațiului românesc apelau și ele, ca și suratele lor din Europa medievală și renascentistă, la tot felul de rețete pentru prepararea unor ingrediente folosite în ritualurile magice, ale căror componente frizează de multe ori absurdul: broaște râioase, organe, animale sau pești, excremente, urină, sânge menstrual și spermă, cărbuni, pietre prețioase și minerale, viermi, mercur, ceară, fragmente de îmbrăcăminte, secreții provenite din bube, ulcerații și răni, precum și multe altele care oripilează bunul simț al oricărui om normal. Pe lângă activitățile malefice ale vrăjitoarelor satelor românești, ca de altfel din întreaga Europă, o preocupare importantă o constituia și tratarea bolilor cu ajutorul medicinei vrăjitorești, bazată pe medicina populară tradițională, ale cărei rădăcini ajung în preistoria civilizațiilor neolitice care au viețiuit pe aceste plaiuri acum multe mii de ani în urmă. Leacurile băbești și vrăjile folosite în medicina vrăjitorească, de cele mai multe ori însoțite de incantații și descântece specifice (formule magice încărcate de energiile benefice ale unor cuvinte), au traversat timpul, regăsindu-se în tradițiile populare ale unor colectivități mai izolate ale lumii, ca de altfel și în spațiul românesc, păstrătoare ale unor bogate reminiscențe magice din preistoria omenirii. Originea leacurilor își are obârșia în mitul cosmologic, așa cum a afirmat și Mircea Eliade în „Sacrul și profanul” (Editura Humanitas, București, 1992, pg. 78): „Important de subliniat în legătură cu aceste cântece magice cu scopuri medicale este faptul că mitul originii leacurilor este întotdeauna cuprins în mitul cosmogonic. În terapeuticile primitive și tradiționale, un leac nu devine eficace decât atunci când se reamintește, ritual, în fața bolnavului, originea lui. Un mare număr de incantații din Orientul Apropiat și din Europa includ istoria bolii sau a demonului care a provocat-o și evocă momentul mitic în care o divinitate sau un sfânt au reușit să supună răul. Eficacitatea terapeutică a incantației rezidă în faptul că, rostită ritual, ea reactualizează Timpul mitic al originii, atât originea Lumii, cât și originea bolii și a tratamentului”. În ceea ce privește tămăduirea magică a bolilor, se spune că Dumnezeu a avut infinita bunătate și iubire de oameni de a le oferi leacuri naturale (plante, produse apicole și minerale) pentru fiecare maladie în parte. O simplă coincidență? Astăzi, medicina naturistă redescoperă adevărul uitat, ignorat și contestat de medicina alopată, dar, îndeosebi de mafia internațională a industriei farmaceutice bazată pe procesarea chimică a medicamentelor, adevăr care confirmă virtuțile terapeutice ale plantelor (fitoterapia) ce configurează o realitate din ce în ce mai greu de negat. Astfel, o gamă foarte largă de produse naturale (siropuri, ceaiuri, decocturi, pulberi, creme, tincturi etc), alături de sucuri naturale (neîndulcite cu zahăr) obținute din fructe și legume proaspete, nechimizate, susținute de perioade de post riguros controlat, alcătuiesc metode eficace de tratament în cazul unor boli deosebit de grave, dar și în prevenirea lor. Pentru detoxifierea organismului se recomandă hrana vie (netrecută prin foc) și postul cu apă distilată care ajută la eliminarea toxinelor și rezidurilor provenite din proteină animală, extrem de dăunătoare sănătății. Toate aceste tratamente devin și mai eficace dacă vor fi susținute de sacroterapie, în care meditația și rugăciunile acționează benefic pe plan mental, dar și la nivel subatomic, întrucât ele reechilibrează frecvențele energetice ale microcosmosului cu cele ale macrocosmosului. Unul dintre cele mai cunoscute remedii din plante este așa numitul „bitter suedez”, cu formule și distilații diferite, în a cărui componență intră zeci de plante macerate în alcool sau în apă demineralizată, un adevărat elixir-minune despre care se crede că a fost inventat în laboratorul secret al celui mai celebru medic și magicianalchimist al Evului Mediu european, Paracelsus (Theophrastus Bombastus von Hohenheim). Cristaloterapia readuce în actualitate practici medicale străvechi, foarte probabil din preantichitate, care pun în acord posibilitatea de vindecare cu ajutorul cristalelor cu noile terapii medicale bazate pe fizica cuantică: cristalele de diferite tipuri (în special cele de cuarț), despre care se știe că posedă bioelectromagnetism, înmagazinează în anumite condiții informații energetice care acționează asupra structurii atomice ale organelor afectate, modificând benefic (sau malefic) vibrațiile emise pe anumite lungimi de undă. Acupunctura reprezintă astăzi o realitate reînviată din trecutul foarte îndepărtat (acum câteva mii de ani a fost oferită de zei chinezilor) și se folosește în medicina alternativă cu rezultate notabile în tratarea unei game largi de afecțiuni, tot așa cum homeopatia contestată de mulți medici alopați, propune remedii pentru combaterea unor maladii rezistente la tratamentele clasice, mai puțin cele deosebit de grave. Virtuțile mierii și ale derivatelor sale (apiterapia), produse de albine și matcă în stup, sunt binecunoscute și nu mai au nevoie de reclamă. Urinoterapia și mai puțin cunoscuta fecaloterapia (practicată de unii medici chinezi chiar și în România de astăzi, cu rezultate spectaculoase în tratarea unor boli deosebit de grave), se bazează pe binecunoscutul principiu al reciclării universale care spune că în natură nimic nu se pierde ci totul se transformă, făcând astfel posibilă refolosirea unor substanțe vitale care se elimină prin dejecții. În antichitate, urina era folosită în diferite tratamente medicale din Imperiul Roman până în Extremul Orient. În India, aflăm despre urinoterapie din textele doctrinei yoga, mai precis din Ayurveda. Și în Biblie se fac referiri la astfel de remedii: „Domnul a zidit din pământ leacurile și omul înțelept nu se va scârbi de ele”. (Înțelepciunea lui Iisus Sinah, 38, 4) sau „Bea apă din puțul tău și din pâraiele care curg din izvorul tău”. (Pilde, 5,15).

Vrăjitoarele țigănci ocupă un loc cu totul special în panteonul magic românesc și întotdeauna au fost privite cu multă curiozitate, uneori cu teamă sau cel puțin cu neliniște, dar, de cele mai multe ori, cu neîncredere, fiind considerate impostoare. Ce-i drept, unele dintre ele (multe) s-au ocupat într-adevăr cu șarlatania, pe când altele au dovedit talent, har și chiar profesionalism în „arta” vrăjitoriei. De unde vine acest har? Din filonul unei moșteniri genetice din vremuri foarte vechi, de dinaintea plecării lor din India. Se știe că țiganii se trag dintr-un popor arian din nordul Indiei care a părăsit locurile de baștină acum un mileniu și jumătate, transformându-se în nomazi. Se mai cunoaște că, în general, populațiile din India au o apetenență ieșită din comun pentru ezoterismul magic reflectat de cultura specifică diferitelor doctrine filozofico-religioase. De exemplu, povestirea „Nopți la Serampore” a lui Mircea Eliade, cel care a cunoscut direct și indirect cultura indiană, este inspirată de lumea stranie a mitologiei magice caracteristice spațiului indotibetan, unde realitatea se fracturează adesea, intersectându-se cu fantasticul, iar timpul o ia razna, scurgându-se invers, sau rememorând momente din trecut, fenomene bizare condiționate de anumite evenimente misterioase. Exact așa s-a petrecut și în povestirea „La țigănci”, cu Gavrilescu, personajul principal, care, după o vizită în casa unor țigănci (un tărâm magic în mijlocul Bucureștiului interbelic toropit de arșița verii, unde se petreceau întâmplări de neînțeles), a devenit victima unor modificări temporale paradoxale cum numai în vis se pot trăi. Vrăjitoarele țigănci s-au ocupat întotdeauna cu ghicitul viitorului în palmă, în bobi, în cărțile de tarot, în zațul de cafea, mai puțin în luciul oglinzii sau al apei, dar și cu legăturile de dragoste sau cu magia neagră în cadrul căreia atrăgeau răul sau chiar moartea asupra cuiva.
În acest context, nu trebuie să uităm de importanța plantelor și ciupercilor halucinogene în magia din toate timpurile și din toate colțurile Pământului, inclusiv în spațiul românesc. Studiul lui Andrei Oișteanu, „Narcotice în cultura română” (Editura Polirom, București, 2010) este cât se poate de relevant pentru subiectul nostru, îndeosebi capitolul „Plante magice și halucinogene” (pag. 45).
În încheiere, se pune întrebarea dacă magia poate fi socotită o minciună sau un adevăr. Pe parcursul acestui material am încercat să explicăm, din perspectivă științifică, unele aspecte ale magiei, altele vor fi lămurite în viitor. În general, magia se poate explica științific, exceptând magia de divertisment care are legătură cu trucurile iluzionismului de spectacol.
Desigur, se vor găsi mulți cititori sceptici în ceea ce privește realitatea magiei, dar, revenind la cartea „Călătorii în lumea de dincolo” a lui Ioan Petru Culianu vom recurge la o afirmație făcută de Charles Howard Hinton, autorul unor lucrări despre cea de-a patra dimensiune, între care se detașează „The Fourth Dimension”, apărută în 1904, personaj des pomenit de Culianu în capitolul 1 numit „Trusa istoricului pentru a patra dimensiune”: „Imaginată inițial în secolul al XIX-lea, dimensiunea a patra a fost o ipoteză nouă, care a sugerat pentru prima dată o explicație simplă, atractivă și probabil chiar convingătoare din punct de vedere științific a multor fenomene misterioase, asociate de regulă cu religia sau magia” (pag. 51) și mai departe: „Hinton credea cu tărie că dimensiunea a patra era explicația concludentă a misticismului și, de aceea, considera doctrinele mistice drept adevărate, iar stările și realizările mistice ca reale” (pag. 52).

PETRU VINTILĂ Jr.