MAI ARE BALTA PEȘTE?

MAI ARE BALTA PEȘTE?

„Apa limpede de la munte, ieşită din izvor, se rostogoleşte mereu, murmurând, la vale. Vreme de adăstat nu este; clina repede a văii nu-i permite să curgă mai lin. Cel mult la un cot mai adânc, sub rădăcina unui tufan, o mică genune se formează. Acolo e apa în vârtej; clocoteşte, dar se mai opreşte în loc. Încolo sare din bolovan în bolovan, alunecă peste prundiş, alege nisipul ce-l ia înainte, atinge petala unei campanule albastre, aplecată până ia stropii valurilor, şi se grăbeşte tot mai mult. Apa e curată; n-are ce-o tulbura, decât când vin ploi mari ori zăpada se topeşte”. Această descriere idilică e reală, doar că împlineşte curând un secol. Îi aparţine lui Ion Simionescu, om de ştiinţă şi preşedinte al Academiei Române, care publica în 1921 studiul „Peştii apelor noastre”. Peşti au mai rămas, dar sunt asediaţi din toate părţile de constructori de microhidrocentrale, braconieri, pasionaţi de rafting şi turişti.
Conceptul european de energie verde include şi hidrocentralele mici, cu o capacitate de sub 10 MW. Nu e problemă cu desface rea, căci statul e obligat să cumpere energia, ba şi să dea certificate verzi. Nu e problemă nici cu autorizarea distrugerii unui râu, căci Ministerul Mediului e obligat să fie complice la această ofensivă împotriva peisajului şi a vieţuitoarelor. Pe drumul forestier urcă materiale de construcţie şi poieniţele se betonează, dar cel mai grav e că cineva are sub mână robinetul cu care se opreşte apa. E impus un debit de servitute, care ar trebui să fie suficient pentru floră şi faună, dar controalele sunt rare şi ineficiente. Certificatele verzi au culoarea banilor americani şi pot acoperi vocea ecologiştilor şi tăcerea peştilor. Cu toţii le susţinem, plătind vamă la achiziţionarea celui mai banal consumator electric.
La sfârşitul anului trecut, guvernul s-a jucat cu apa, adoptând Ordonanţa de urgenţă nr. 22 în septembrie şi nr. 78 în noiembrie, ambele modificând şi completând Legea 107 din 1996. Ultima ordonanţă ne interesează, pentru că la articolul 53, alineatul 4, are următorul cuprins: „Noile lucrări de barare sau de captare a apei amplasate pe cursurile de apă trebuie să fie prevăzute cu instalații care să asigure în aval debitul de servitute… precum și, după caz, cu construcții care să asigure migrarea faunei acvatice, în special a ihtiofaunei, în vederea atingerii obiectivelor de mediu… Aceste prevederi se aplică și lucrărilor de barare sau de captare a apei existente amplasate pe cursurile de apă, în condițiile unor soluții fezabile din punct de vedere tehnic și dacă realizarea acestora nu implică costuri disproporționate”.
Rândurile acestea ar trebui să ne liniştească. Iată că forurile europene şi naţionale au rezolvat problema, iar campanulele şi peştii sunt în siguranţă!

Doar Ion Simionescu revine cu o problemă veche: „În asemenea ape, păstrăvul e stăpânul… Lăcomia lor după mâncare le aduce pieirea, căci duşmanul tuturora, omul, nu-i cruţă. Are şi de ce. Nu e mâncare mai delicioasă decât păstrăvii proaspeţi, fripţi în spuză, pe malul pârâului unde i-ai prins. Dar şi afumaţi, păstraţi în cetini, nu sunt de lepădat. Ţăranii din părţile muntoase îşi fac un venit bun din păstrăvii afumaţi, în chip primitiv, fie în podul caselor, fie în nişte poloboace acoperite, dedesubtul cărora pun rumegătura de fierăstrău, care arde pe înfundate. Tot din cauza cărnii gustoase, păstrăvii au dat în minte oamenilor că se poate face cultura de peşti, cum se cresc şi vitele.
Cultura păstrăvilor aiurea a luat o mare dezvoltare; mai ales că pâraiele începură a nu mai avea păstrăvi în ele”.
Veşti alarmante vin din toate părţile, căci peştele nu e prins doar cu undiţa şi cu plasele, ci şi cu ajutorul curentului electric. O baterie de maşină şi un invertor de tensiune pot paraliza peştii de pe câteva zeci de metri pătraţi. Dacă braconierii acţionează pe ape întinse sau pe Dunăre, pot folosi un dispozitiv care transformă telefonul mobil în sonar şi le semnalează bancurile de peşte. Oricum, în acest plan restrâns, ei nu fac decât să acţioneze în spiritul pescuitului intensiv care consideră inepuizabile resursele oceanului planetar.

DACIAN BRADEA