Mănăstirea Cotroceni

Mănăstirea Cotroceni

„Această sfântă și dumnezeiască mănăstire, zidită este din temelia ei până la sfârșit întru proslăvirea și mulțumirea numelui preasfintei de Dumnezeu Născătoare Fecioarei Maria…. de prea luminatul și slăvitul Domn Io Șerban Voievod…. începându-se a se zidi la cursul anilor 7187 (1679) mai 26.” Așadar pisania în Limba Română cu caractere chirilice, așezată deasupra ancadramentului ușii de la intrare ne informează că Domnul Șerban Cantacuzino (ian. 1679-oct. 1688) a început construirea mănăstirii Cotroceni în ziua de 26 mai 1679, la câteva luni de la începutul domniei. Însă aceasta nu era prima biserică ridicată pe aceste locuri.
Numele de Cotroceni are diferite etimologii. O legendă ne povestește că Șerban Cantacuzino a fugit în pădurile de la Cotroceni de frica turcilor sau a tătarilor și acolo s-a „cotrocit/cotrăcit” (ascuns). S-a rugat Născătoarei de Dumnezeu că dacă va fi salvat de pericol, va zidi pe acel loc un locaș închinat Sfintei Fecioare. Reușind să scape, și-a respectat făgăduiala și a ridicat biserica din Cotroceni, pe locul alteia mai vechi. Deci de la verbul a „cotroci” provine substantivul propriu Cotroceni. O versiune a legendei precizează că Domnul galopând cu calul spre Cotroceni de frica turcilor, a pus potcoavele cailor invers spre a-i înșela pe urmăritori că se îndrepta spre București. Adevărul istoric ne dovedește că Șerban Cantacuzino s-a ascuns în octombrie 1978 în pădurile Cotrocenilor de trimișii Domnului Gheorghe Duca (1673-1678). Motivele erau mai multe: pe când era logofăt și supraveghetor al construcțiilor domnești ale lui Duca Vodă ar fi spus: “bune case pentru un Domn tânăr”; Doamna Duca avea o mare simpatie pentru Șerban, (genealogia Cantacuzinească afirma categoric “Șerban Cantacuzino era ibovnicul Doamnei Duca Vodă”); bogăția sa alcătuită din avuțiile moștenite de la tatăl său (postelnicul Constantin Cantacuzino) și din achizițiile multor moșii lângă București și multe prăvălii și locuri în oraș, provocase lăcomia Domnului; dorința sa de domnie afirmată la Constantinopol “va face pod de pungi de la seraiul muntenesc până la vizirul și tot îi va fi pe voie” (Cronică anonimă). Așadar în pădurile seculare ale Cotrocenilor a stat ascuns (cotrăcit) trei zile împreună cu nepotul său. În apropiere era micul schit cu hramul Sfinților Mucenici Serghie și Vach sub a căror protecție s-au pus fugarii. Ajungând la Rusciuk, Șerban s-a întâlnit cu un cunoscut, pașă, care i-a promis: “Dacă vei avea noroc să ajung vizir, te voi face Domn în Țara Românească”. Șerban a avut noroc dar și ghinion. Kara Mustafa ajuns vizir, a trimis scrisoare la București în septembrie 1678 cu un emisar către logofăt. Erau doi logofeți: Șerban Cantacuzino și Hrizea Popescu. Solul a întrebat pe al doilea, acesta a răspuns afirmativ și Hrizea a deschis scrisoarea prin care vizirul îi cerea lui Șerban să se ducă urgent la Istanbul ca să fie numit domn în locul lui Duca. Acesta era cu armata și turcii pe care-i ajutase să obțină victoria în Ucraina. Hrizea l-a înștiințat pe Duca, dar și pe soția sa Anastasia. Aceasta era ibovnica lui Șerban și la un ospăț, seara i-a transmis un bilet. Șerban a pretextat o treabă urgentă, a ieșit și dus a fost. Oștenii lui Duca nu l-au găsit în pădurile dese ale Cotrocenilor.
Legenda este frumoasă, însă neplauzibilă. După calculele istoricilor, se pare că satul exista încă de prin anul 1539, cu mult timp înainte de nașterea lui Șerban. Altă versiune a etimologiei “cotroceniste” este expresia românească: “astrucă-te să te cotrocesc” – culcă-te să te învelesc. Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), considera că trebuie să fi existat un Cotroc sau Cotrocea de unde a venit numele satului, moșiei și bisericuței. De fapt existau două localități cu același nume: Cotrocenii de sus sau Cotrocenii din Deal, colina împădurită pe care era așezată bisericuța (astăzi perimetrul ocupat de Palatul Prezidențial, Biserica și o parte din Grădina Botanică) și Cotrocenii de Jos, sat de cărămidari (astăzi locul ocupat de Institutul Politehnic București, stația de metrou).
Vechimea Cotrocenilor se pierde în negura Istoriei și a Timpului. Cu certitudine exista pe la începutul secolului al XVII-lea și cu posibilitatea, chiar probabilitatea locuirii așezării din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Un hrisov domnesc emis de cancelaria lui Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616) în noiembrie 1614, confirma dania acordată unor boierași: “să le fie lor moșia Cotrocenilor, din câmp, din apă, din pădure și din hotar în hotar…”. Actul mai amintea de vechii (poate primii) proprietari ai moșiei Cotroceni. Aceștia erau sau mici boieri sau țărani moșneni înstăriți. Mihail Viteazul le-a răpit pe nedrept moșia și siliștea (vatra satului) Cotrocenilor. Alte moșii din apropiere au fost cumpărate de același Domn, care pe cei săraci i-a transformat în “rumâni” (țărani aserviți, obligați să stea pe moșie prin legătura lui Mihai). După un timp foștii proprietari au răscumpărat moșia. După ce a fost în posesia mai multor proprietari, marele spătar Șerban Cantacuzino a cumpărat în 1671 moșia și satul Cotroceni. Ulterior prin alte cumpărări de moșii și proprietăți și-a mărit patrimoniul. Ajuns Domn și-a respectat jurământul ridicând mânăstirea Cotroceni.
În mijlocul pădurii seculare a Cotrocenilor pe o înălțime era construit un schit administrat de doi călugări greci: Ignatios și Neofitos. A fost menționat în 1598 într-un act de vânzare a unor terenuri către schitul Cotroceni. Se pare că ctitorele lăcașului au fost jupâneasa Stanca și fiica sa Ilinca. Avea hramul Sfinților Mucenici Serghie și Vach, celebrat la 7 octombrie. Documentele mai amintesc și alți stareți (egumeni), Partenie și Tudosie, fost mitropolit al Țării Românești, exilat de Radu Leon Vodă (1665-1669) la Schitul Cotroceni până în 1679, când Șerban Vodă l-a reînscăunat mitropolit, episcopul Daniel devenind stareț la Cotroceni.
Se pare că Șerban Cantacuzino a dărâmat vechiul schit din lemn și pe locul lui a zidit ctitoria sa. Domnul a ridicat din temelie noua biserică și i-a dat hramul Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare) cu praznicul la 15 august, păstrând și vechiul hram al Sfinților Mucenici Serghie și Vach cu hramul la 7 octombrie.
Mănăstirea Cotroceni a fost edificată între anii 1679 și 1682. Mihai Cantacuzino, al patrulea fiu al postelnicului Constantin (Șerban era al doilea) a fost supraveghetorul lucrărilor. Era constructor și arhitect cu studii la Padova și Ravenna. Planul bisericii era asemănător, la scară mai mică, cu cel al lui Neagoe Basarab (1512-1521) de la Curtea de Argeș. Stilul românesc cu două incinte și biserica în centrul curții interioare. Șerban a dorit ca biserica să fie a unei mănăstiri și a poruncit să se construiască clădiri care vor fi chiliile călugărilor viețuitori, cu viață de obște. Au mai fost edificate case domnești, case boierești, turn, clopotniță, două turnulețe (ruinate la cutremurul din 1802), numeroase dependințe. Și-a construit și un palat în curtea mănăstirii, în care a locuit până la moarte, fiind imitat ulterior și de alți Domni care au folosit palatul lui Șerban ca reședință de vară. După ce a fost construit tot complexul, mănăstirea a fost înzestrată cu vase sacre, cărți religioase, ferecate în argint, vestminte sacerdotale și toate cele necesare săvârșirii ceremonialului religios. Domnul a “dăruit” pentru buna funcționare a serviciului liturgic și a necesităților cotidiene, moșii, case, prăvălii, livezi, păduri, bălți, vii, mori, islazuri, teascuri, stupi, animale (vite, porci, oi), bolovani de sare, rumâni, țigani, scutelnici și numeroase privilegii (dări și în natură, muncă și bani). Toate acestea sunt evidențiate în Marele Hrisov al Cotrocenilor. Biserica avea două hramuri: Fresca interioară fusese realizată de Pârvu Mutu.
Mănăstirea Cotroceni – ca și Mănăstirea Curtea de Argeș – era considerată o minune a Țării Românești, prin bogăție și frumusețe. Eruditul Alexandru Helladius, profesor la Sf. Sava din București, contemporan, o numea “splendidissima” sau “minunata mănăstire Cotroceni”. În 1702 un epigrafist englez o aprecia: “Este socotită cea mai frumoasă din toate cele clădite în acest ținut de Domnii de acum, ori dinainte… Are forma unui dreptunghi alungit, zidit din blocuri de piatră zidită, despărțită în chilii pentru vreo 40 de călugări, cu locuință pentru stareț, sală de masă comună, cuhnie ……..încăperi pentru găzduirea străinilor.” Mai târziu, Constantin (Chesarie) Dapontes (1714-1784) cronicar grec, secretar al Domnului Constantin Mavrocordat o numea “fala Munteniei”.
Șerban Cantacuzino a adus o tiparniță la Mănăstirea Cotroceni, care a realizat opera vieții Domnului: imprimarea monumentalului volum “Biblia de la București” sau “Biblia lui Șerban Cantacuzino” sau “Biblia din 1688”. Este prima traducere românească a Vechiului Testament, după septuaginta, rezultat al unor lungi și laborioase eforturi de traducere ale Scripturii începute cu spătarul Nicolae Milescu (1636-1708) – traducere parțială – până la frații Radu și Șerban Greceanu. Lucrarea pregătită și imprimată în timpul lui Șerban, a apărut sub urmașul său Constantin Brâncoveanu (oct. 1688-aug. 1714). Biblia lui Șerban (de fapt a celor 2 Șerbani: Cantacuzino și Greceanu) constituie un valoros monument al Limbii Române literare.
După terminarea construcțiilor, Șerban Vodă Cantacuzino a hotărât să închine mănăstirea celor douăzeci de mănăstiri de la Muntele Athos. Exista o practică uzitată de Domni prin care aceștia își puneau sub o autoritate superioară ctitoriile, cu scopul asigurării dăinuirii acestora și garanția împotriva restriștei provocate de pedepsele dumnezeiești (cutremure, inundații, molime) și a celor omenești (războaie, jafuri, distrugeri). Mănăstirile ortodoxe erau închinate Patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria, Antiochia, Ierusalim sau marilor mănăstiri (lavre) de la Muntele Athos, din Orientul Creștin sau din Peninsula Balcanică. Acestea trebuiau să aibă în grijă buna gospodărire a lăcașurilor și să respecte obligațiile prevăzute de ctitori: spitale, școli, aziluri, înzestrarea fetelor sărace, ajutarea săracilor etc. În octombrie 1681 a emis hrisovul de inchinare. A primit două scrisori de mulțumire de la monahii atoniști în care Șerban era lăudat: “Alteța voastră este printre ei” (ceilalți Domni) “ca un briliant” și sunt bucuroși de “dărnicia imperială”. Însă în majoritatea situațiilor închinării, pioșii călugări nu respectau condițiile puse de ctitori. Precarele condiții în care-și îndeplineau serviciile religioase lavrele, se îmbunătățeau considerabil prin darurile oferite de Domnii români. Și roiuri de lăcuste flămânde și nesățioase, călugării greci – se revărsau asupra bogatelor Țări Românești. Și ctitorul Șerban, constata că personalul mănăstirii Cotroceni, era formată numai din călugări greci care nu știu nici slavonește, nici românește care vor îndepărta cărțile liturgice în limbile pomenite și le vor înlocui cu cele grecești. Șerban nu a avut timp să înlocuiască pe greci cu pământeni pentru că și-a dat obștescul sfârșit în octombrie 1688, probabil otrăvit de fratele său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cunoscut erudit și nepotul său Constantin Brâncoveanu, renumit intrigant. Încă din timpul vieții, Șerban Vodă, lăsase cu limbă de moarte să fie astrucat la Cotroceni. Voința i-a fost respectată. Cu mare pompă a fost depus în Biserica Cotroceni, sub o lespede de marmură albă cu vulturul bicefal, pe care era săpat textul: “Sub această lespede de marmură odihnesc oasele luminatului bun creștin Io Șerban Vodă Cantacuzino…. de au domnit 10 ani și au chivernisit țeara bine și vrednicește….. apărând-o de toți vrăjmașii………I-au fost viața ani 54 și așa s-a pristăvit”. Este adevărat că în zece ani “nici un dușman nu a pus piciorul în Valachia”. Și printre binefacerile lui au fost: Academia domnească de la Sf. Sava, hanul Șerban Vodă, podul peste Dâmbovița, lucrări de hidroameliorare a râului, construcții, Biserica Doamnei, Casele Coconilor, palat pe Podul Mogoșoaiei etc. Nu i-a fost dat să aibă “liniște veșnică”. În 1984 a fost dat ordinul de demolare al bisericii. N-au reușit cu utilaje și au folosit dinamita. Mormintele (erau și alte personaje istorice îngropate în biserică) au fost jefuite de bijuterii și oasele lui Șerban Vodă au fost îngropate pe ascuns la marginea Bucureștilor, la biserica Fundenii Doamnei. Alți oameni de suflet, au luat fragmente din biserica dărâmată, desenând planul bisericii spre a putea fi reconstruită cândva. Nici până astăzi (2019) nu a fost zidită.
După moartea lui Șerban mulți Domni au locuit în reședința de vară a acestuia. Mănăstirea a fost folosită drept “catafighion” (adăpost, azil, refugiu) în timpul războaielor, molimelor, incendiilor, năvălirilor, cutremurelor dar și loc de petrecere la sărbători, nunți, ceremonii.

Marele gospodar fanariot care a fost Alexandru Ipsilanti, a amenajat marele parc și a construit un foișor în grădină înalt de cca 20 de metri din care “se vedea întregul oraș și împrejurimile”. Acesta a fost dărâmat împreună cu vechile case domnești pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Mănăstirea a devenit necropola Cantacuzinilor. Al șaselea frate Iordache-Coconul (Georgio Cantacuzéno) a fost înmormântat în iunie 1692, alături de fratele său. În februarie 1715 a fost depus aici Radu, fratele mai tânăr al Domnului Ștefan Cantacuzino.
La începutul secolului al XIX-lea bandele de tâlhari otomani din sudul Dunării ale lui Pazvan Oglu, au făcut periodic incursiuni de pradă. În primăvara lui 1801 au invadat Bucureștii două bande de cârjalii. Una s-a instalat la Văcărești, cealaltă condusă de locotenentul lui Pazvan, beșleaga, Ibrahim Manaf s-a instalat în palatul Cotroceni, iar trupa prin chilii. Bineînțeles mănăstirea a fost jefuită copios. De abia au scăpat de turci și s-a produs marele cutremur din 14/26 octombrie 1802 în care s-a prăbușit jumătate din Turnul Colței și mănăstirea Cotroceni ruinată “până în temelie”. În octombrie 1803 a început dărâmarea ruinelor pentru a se reclădi biserica (mai mică ca înainte). Noua mănăstire avea acum trei pisanii: cea veche, a lui Șerban și una în grecește scrisă după terminarea bisericii în 1806. Dar în 1806, Țara Românească suferea o calamitate mult mai mare: începutul războiului dintre ruși și turci (terminat prin pacea de la București din mai 1812 prin care Basarabia era încorporată Imperiului țarist) și ocuparea Bucureștiului de cele două armate. Pravoslavnicii creștini au jefuit cu metodă Cotroceniul. În 1821, Tudor Vladimirescu intra în martie în București și bivuaca la Cotroceni. A întărit mănăstirea cu tabie (redută) și metereze împrejur. Tudor era însoțit de secretarul său, episcopul de Argeș Ilarion Gherghiadis. În 1848, armatele țariste și otomane au ocupat Bucureștii și la Cotroceni au fost închiși membrii guvernului provizoriu. Biserica Cotroceni a fost transformată în “ierbărie” (depozit de praf de pușcă). Domnitorul, și apoi regele Carol I (1866-1914) împreună cu soția sa Elisabeta de Wied (poeta Carmen Silva) și-au petrecut verile la Cotroceni. În timpul Războiului de Independență, regina Elisabeta organizase la ansamblul Cotroceni un spital de campanie. În 1903 a fost restaurată biserica. Între 1924-1927, Regele Ferdinand și Regina Maria au locuit la Cotroceni. În timpul războiului din 1914-1918, după intrarea României în conflict în 1916, Cotroceni a devenit spital pentru răniți, acum organizat de Regina Maria. Ansamblul a mai trecut printr-un război. După cutremurul din 1941 biserica a fost încă o dată reparată. După război a fost închisă. Ulterior a fost închis și palatul Cotroceni (decembrie 1947-martie 1950) la 1 iulie 1950 aici a fost înființat Palatul Pionierilor. Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat serios biserica. În 1984, biserica a fost demolată. După evenimentele din decembrie 1989, familia Cantacuzino a insistat pentru reconstruirea bisericii. În iulie 2003 au debutat lucrările de reconstrucție pe vechile temelii. Zidite pridvorul și pronaosul. Din mai 2008 au fost reconstruite naosul și altarul. În octombrie 2009 a fost sfințită noua biserică ridicată pe locul cel vechi.
Ar mai fi multe de spus: despre palat, grădină, azilul Elena Doamna, Grădina și Institutul Botanic însă spațiul afectat nu-mi permite.

Viorel Gh. SPETEANU