Maria Cella Delavrancea – Lahovary (14 decembrie 1887 – 9 august 1991)

Intervalul unui secol frământat de istorie mai mult decât oricând a fost traversat cu fruntea sus de o ființă firavă ca aspect, frumoasă, inteligentă, cultivată, multiplu talentată, creativă și perseverentă, stăpânind sunetele pianului, concurând cu marile valori ale lumii, și, folosind mirajul cuvintelor, scriind fără a-și revendica vreo apreciere, deși o merita. Va rămâne însă încununată de glorie, chiar dacă multe piedici i-au stat în cale. Este Maria Cella Delavrancea-Lahovary, o creatoare a gesturilor largi, generos distribuite, fiica cea mare a cunoscutului scriitor și avocat Barbu Ștefănescu Delavrancea.

A văzut lumina zilei la București în mijlocul lunii decembrie 1887 și, în ciuda marilor frământări ale Terrei provocate de oameni mici sufletește, a traversat timpul tălmăcind „…în anii cei mai triști și fără speranță – spune Valeriu Râpeanu în prefața volumului ei de <<Scrieri>> apărut în 1982 – lumea pentru noi, pe atunci, plină de neînțelesuri și de misterioase chemări, – lumea muzicii. Și cum numele ei se asocia nu numai o dată cu acela al lui George Enescu – om și zeu, realitate și ficțiune, ființă și plăsmuire, actual și etern – apartenența sa la acest tărâm al frumuseții absolute se amplifica în imaginația noastră adolescentină”.

Cella Delavrancea, o Doamnă a culturii majore românești, a fost sărbătorită de Academia Română, de scriitori și ziariști și, în mod deosebit, de muzicienii noștri de pe oriunde și de talentele excepționale de pretutindeni la împlinirea a o sută de ani de viață. Forțe ale binelui au concurat pentru a înregistra acest eveniment unic și, prin grija Domnului, în 1990, imediat după ruperea zăgazurilor în istoria românilor în 1989, în programul Televiziunii Române a apărut altceva decât ceea ce ni se impusese până atunci. Vedeam că printre noi există valori veritabile. Urărilor de bine și de sănătate adresate sărbătoritei, la împlinirea a o sută de ani, aceasta a răspuns, în afara frazelor convenționale, prin continuarea drumului pe pământ încă patru ani.

A fost unul dintre cei mai longevivi artiști ai României. La 9 august 1991 și-a încheiat parcursul drumului dăruit de ursită. Dacă în timpul cât a trăit s-a uitat a fi înscrisă alături de scriitori despre care se cunoștea foarte mult sau doar câte ceva, când s-a alcătuit „Dicționarul literaturii române” (1979), coordonat de specialiștii criticii și istoriei literare ai momentului, poate, nu va fi uitată postmortem. Oscilările subiective în rău de-a lungul timpului nu sunt benefice nimănui.

Pianista de geniu își cunoștea potențele creative și interpretative și, în mod fin, la adunarea Uniunii Scriitorilor din 14 decembrie 1977, când a fost sărbătorită cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, în cuvântul său de răspuns la omagiul confraților, printre altele, a inserat cu sensibilitate regretul ei aluziv la atitudinea lor față de sine: „La o adunare mare de scriitori și poeți cu care se mândrește țara, eu știu că am destul eclectism ca să-i apreciez, chiar în excesul lor de personalitate. Deseori, însă, am avut sentimentul că eram acceptată în <<staccato>> (adică în pauze, izolat, n.n.), nu în <<legato>> (în termeni muzicali, în mod continuu, n.n.), adică interesul se oprea spre mine numai cât un fum de-o clipă, fără durată în gând… Oare ar fi pentru că sunt bivalentă, mă exprim și la pian, cu degetele răsfirate pe clape, stau și la masa de lucru, cu trei degete strânse pe pixul cu bot de șoricel? Dar să știți că nimic nu dezvoltă suplețea cerebrală mai bine decât o fugă de Bach, și nimic nu trezește emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin <<drept care>> – ca să vorbesc în stil gazetăresc, eu pricep și prețuiesc literatura de azi, și sunt bucuroasă să constat că talentele feminine pot sfida realizările bărbaților.

Femeia, inferioară din punct de vedere fizic, își apleacă gândul mai adânc asupra nuanțelor sensibilității și, fiind mai șovăitoare, are mai multă răbdare pentru sondajele interioare”. Personal, sunt mândră că pot aduce public interesul, fie el și târziu, față de bătrâna Doamnă care n-a rămas datoare confraților implicați diferit în luminarea poporului prin cultură în deceniul al optulea al secolului al XX-lea. Sărbătorita, cu tot gustul amărui simțit în acele momente, n-a uitat sau, poate, tocmai de aceea, să insereze în alocuțiunea ei o frază foarte cuprinzătoare prin nuanțele ce-i aparțin sieși și tatălui acesteia, în egală măsură”. „Vreau să termin scurta mea mărturisire citindu-vă câteva rânduri dintr-un discurs al tatălui meu, rostit în Camera deputaților în 1904 – minunat sfat pentru timpul nostru: <<Debitor prin tot ce moștenește, direct sau indirect, din marele depozit de valori al poporului său, orice artist este dator față de sine și față de întreaga colectivitate să prelucreze artistic orice strop de energie națională și să sporească, prin valori noi, create de el, Tezaurul colectiv>> ”. La o vârstă când alții apun devreme, Cella Delavrancea, cu mult tact îi atenționează chiar și atunci când le mulțumește celor care-și amintiseră de ea „în staccato”. Și nu erau vinovați numai aceștia. Istoria este amplă și contorsionată în toată desfășurarea ei. Fiica cea mare a unuia din aleșii scriitori ai beletristicii românești, care poate fi încadrat la confluența a două secole, primise o educație potrivită cu marea ei capacitate de asimilare: „Am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă și muzică”. Sunt chiar cuvintele marii pianiste. Maria și Barbu Ștefănescu Delavrancea și-au crescut în spirit elevat cele patru fiice: Maria Cella, pe care tatăl o numea „copilul meu ideal” și „ciocănelul”, pentru toate calitățile ei, Margareta (Bebs), licențiată în litere și filosofie, profesoară și membră marcantă a cenaclului „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, Niculina (Pica), pictoriță, și Henrietta (Riri), arhitectă. Tatăl o vedea scriitoare pe fiica înzestrată cu toate darurile și chiar a devenit, dar, prin dorința ei, ca o anexă a pianistei fără egal. Încă din copilărie, Cella Delavrancea citea din Shakespeare, Tolstoi, Alphons Daudet etc. La vârsta de numai opt ani, copila a cunoscut primele succese.

Vorbea fluent franceza și germana și arăta drept un copil minune interpretând la pian din marii compozitori ai lumii. Când adolescenta avea 15 ani, tatăl dorea să o vadă „o virtuoză a pianului și un muzician desăvârșit”. Într-o scrisoare adresată soției sale, profesoara Maria Delavrancea, care-și însoțea fiica la Paris în marea încercare a examenului de admitere la Conservatorul din Capitala Franței, tatăl, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, printre alte recomandări, sugera prin următoarea frază: „Când va fi rânduită într-un fel Ciocul meu adorat (apelativ pentru Cella n.n.) să-mi scrie o lungă scrisoare. Eu prevăz în acest mic drăcușor un scriitor admirabil, deși nu ne-am preocupat de această înclinare a ei”. (Scrisoare, în Barbu Delavrancea, „Opere”, vol. IX, ed. Emilia St. Milicescu, Editura Minerva, 1974, p. 239-240). Aceste rânduri sunt expresia entuziasmului patern în fața unui copil neobișnuit dotat, căruia îi prevedea un viitor ce depășea făgașul unei singure profesiuni artistice. Deși talentul de pianistă al Cellei Delavrancea a fost precoce, părintele a dat fiicelor sale și o educație literară, primei născute, cu atât mai mult. Întrebată fiind în 1936 dacă Cella Delavrancea scrie, consacrată deja în muzică, a răspuns: „Cum? Să scriu? Nu, n-am încercat niciodată. (…) În schimb, păstrez cu sfințenie toate scrisorile interesante ale unor prietene care, desigur, ar fi realizat lucruri frumoase în literatură dacă n-ar fi luate de preocupările mărunte ale vieții și n-ar fi renunțat aproape la o perspectivă artistică”. Ca și pe tărâm muzical Cella Delavrancea s-a impus prin calitatea scrisului său rezultată dintr-o îndelungată meditație și elaborare. De aici și impresia deosebită produsă la apariția primei sale cărți, „Vraja”, un volum de nuvele, în 1946, de care s-a ocupat Editura „Cultura Națională” și l-a și premiat în manuscris. El reprezintă debutul literar al scriitoarei ce s-a impus mai întâi în muzică, în cronica muzicală, în desăvârșirea unor concerte pianistice naționale și internaționale. De aceea, cronicarii muzicali au subliniat în primul rând exigența artistică a uneia din personalitățile culturii noastre ce se bucura de o reală notorietate europeană în alt domeniu. Cei care au comentat în scris imediat după apariția prozei Cellei Delavrancea au evidențiat corespondențele între personalitatea muzicală a autoarei și paginile sale literare, caracterul dominant intelectual al narațiunii. Vladimir Streinu observa: „Literatura Cellei Delavrancea păstrează numeroase urme ale preocupării muzicale. Personajele, îndeosebi cele feminine, sunt ipostaze obiective ale personalității autoarei. În această privință, absența stilului liric și aspirația la obiectivitate nu ne poate înșela. Eroinele sunt fie interprete la pian ale lui Chopin, fie interprete critice ale muzicii în genere, și au toate o nedezmințită preocupare de ideea de personalitate”. Perpessicius așază câteva din prozele volumului „Vraja” pornind de la „exotismul” lor în descendența literaturii lui Barbu Delavrancea, dar că „în realitate, apropierile sunt cu totul exterioare”, subliniind că a căutat doar o filiație în cazul unui debut „excepțional”. „Esențele și tehnica diferă. Delavrancea a fost înainte de toate un povestitor și un colorist. (…) El substituie monologului interior sau confesiunii psihologice pagina de somptuoasă descriere și de lămuritoare considerații morale”. Despre fiică, același critic apreciază: „D-na Cella Delavrancea este și rămâne tot timpul o cerebrală”. Constată „predilecția d-sale pentru subiectele dificile, pentru situațiile psihologice amenințate în echilibrul lor”. Șerban Cioculescu aprecia personajele Cellei Delavrancea pentru luciditatea lor „doritoare de precizie, în gesturi, în acte și în idei. Senzațiile lor sunt bogate, iar percepțiile lor sunt sinestezice, cu corespondențe subtile între sunete, culori și miresme”. Vladimir Streinu constată stilul „liniștit, de multe ori aforistic, cum stă bine unui instrument de expresie al inteligenței, iar construcția fiecărei nuvele tinde la echilibru, la rotunjime, la finisaj. (…) Prin umanitatea cultivată pe care o propune și totodată prin stilul și tehnica echilibrului nuvelistic, literatura sa o asociază, mai cu seamă pe latura de fantastic (Semnul) și de percepție turbure a secretului personalității omenești (Geamăna), cu nume ca Prosper Merimee și Villiers de L`Isle-Adam, iar pe latura de estetism, cu d`Annunzio”. Perpessicius consideră nuvela intitulată <<Geamăna>> drept o „capodoperă a nuvelisticii noastre și-n care d-na Cella Delavrancea, scriitoarea și muziciana, a încadrat, în preafrumoasa ateniană Aliki, însuși geniul muzicii și al purității plastice din Elada”. Când a apărut ediția a treia a cărții (Editura Minerva, 1973), trecuseră trei ani de la tipărirea volumului de cronici și articole muzicale „Arpegii în ton major” (Editura muzicală, 1970). Prefațatorul noii ediții a nuvelelor, Dumitru Micu, va afla în paginile „Arpegiilor” Cellei Delavrancea fragmente care atestă o adevărată vocație epică. „Nuvelele reunite în <<Vraja>> sunt niște compuneri muzicale având ca temă aspirația la fericire și deznodământuri dramatice produse, obișnuit, în chiar momentul când eroii au sentimentul de a întrezări foarte de aproape pasărea albastră”. În 1975, Cella Delavrancea revine pe tărâmul beletristicii cu „O vară ciudată”, roman în colecția „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu, cu o copertă de Henriette Delavrancea. Îl va revizui pentru ediția „Scrieri”, 1982, tot la Editura Eminescu. Între timp scriitoarea fusese îndeobște cunoscută în calitate de memorialist, de cronicar al fenomenului muzical curent. În ultimii cinci ani îi apăruseră două volume structurate pe aceste dimensiuni ale activității sale. Ele, poate, au estompat valoarea romanului. Șerban Cioculescu face unele considerații de ansamblu asupra creației beletristice a Cellei Delavrancea, numind-o pe scriitoare drept „o scrutătoare atentă a sufletului feminin, în fața dragostei (…), marea și statornica preocupare gravitează în jurul iubirii-pasiune, care arde și se consumă când este dusă până la capăt și nu-și pune frână. Această soluție finală o adoptă eroina din roman, Alek (Alexandra), care se întoarce la soțul ei iubitor, Mihai, cu toată pasiunea de la prima vedere, pentru arheologul Pandele. La antipodul ei, eroina din nuvela <<Bal în strada Eldorado – 1890>>, Irina, nu poate asculta sfatul rațiunii și alunecă în brațele frumosului Anton, cunoscut în acea seară, hotărâtă să-l urmeze oriunde. Literatura pasională a Cellei Delavrancea pendulează între doi poli: al slăbiciunii și al voinței. Eroinele ei sunt niște mari senzitive, atât la senzațiile de artă, cât și la acelea ale pasiunii iubirii. Într-o cronică intitulată expresiv <<Viața ca o capodoperă>>”. Mircea Iorgulescu se oprește asupra volumului „Scrieri” care cuprinde „o largă selecție din scrierile sale memorialiste, din publicistica, din cronicile și eseurile muzicale”. Volumul reprezintă „o surprinzătoare restituire literară”. Criticul sesizează „plasticitatea expresivă, simțul de o rară intuiție și sensibilitate al nuanțelor, înclinația spre verbul colorat. (…) Personajele din nuvelele și romanul Cellei Delavrancea conturează o tipologie care nu are prea mulți reprezentanți în proza românească…”. În 1973 va apărea la Editura Eminescu un nou titlu al Cellei Delavrancea, „Mozaic în timp. Impresii, Călătorii, Portrete, Amintiri”, cuprinzând pagini memorialistice. Precocitatea sa intelectuală (nu numai muzicală), atmosfera de vibrație artistică pe care au întreținut-o tatăl și mama sa, personalitățile cunoscute sau cu care a colaborat de-a lungul unei vieți trăită sub semnul frumosului și în numele împlinirii unui ideal de armonie morală – toate acestea fac din mărturiile Cellei Delavrancea unul din documentele cele mai prețioase pentru istoria culturii românești. Evocarea lui George Enescu este mereu reînnoită în memorialistica acestei Doamne a muzicii românești și universale. Opera Cellei Delavrancea trebuie citită în integralitatea ei ca să cunoaștem o parte dintr-un secol de viață, și ce viață!

Cleopatra Luca