MARIN PREDA (5 AUGUST 1922 – 16 MAI 1980)

MARIN PREDA
5 AUGUST 1922 – 16 MAI 1980

„Fenomenele de dezagregare a familiei ţărăneşti, mitologia rurală, ciclurile biologice, cosmice şi profesionale, obiceiurile şi tradiţiile, tipologia umană ţărănească, rolurile sociale din cadrul organizării satului sunt prezentate în roman cu o expresivitate rar întâlnită, sugerându-se totodată valoarea satului ca izvor şi rezervor al vitalităţii naţionale”. (Marian Popa, „Dicţionar de literatură română contemporană”, 1977, despre „Moromeţii”)

Scriitor realist, Marin Preda consideră că, în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun înţeles. O operă trebuie judecată în funcţie de partea ei de adevăr şi o carte bună este aceea care transmite, într-o modalitate estetică acceptabilă, un adevăr social şi psihologic.
Acesta este în esenţa sa crezul artistic al unuia dintre cei mai valoroşi prozatori români ai literaturii postbelice – Marin Preda – romancier şi creator de proze scurte, schiţe, povestiri. Marin Preda s-a născut la 5 august 1922 în satul Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman, în familia ţăranului Tudor Călăraşu; „…tata nu m-a înfiat. Eu port numele din prima căsătorie a mamei”.
În septembrie 1930, a fost înscris în clasa I la şcoala din comuna natală, „cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar să mă iscălesc”, dar curând familia a renunţat la această idee, astfel că în 1937 îşi continuă învăţătura, urmând cursurile Şcolii Normale din Abrud, apoi ale celei din Cristur-Odorhei.
S-a distins la obiectele Istorie şi Matematică, dar a atras şi atenţia profesorului de literatură cu o compunere despre tatăl său (Tudor Călăraşu va intra în rândul celor mai izbutite şi cunoscute personaje literare cu numele Ilie Moromete).
După închiderea Şcolii de la Cristur-Odorhei în urma Dictatului de la Viena, Marin Preda primeşte repartizare pentru anul al IV-lea la o formă similară de învăţământ în Bucureşti (1940).
În 1941 începe colaborarea cu revista „Albatros” ce apăruse în 10 martie, condusă fiind de poetul Geo Dumitrescu, care îi reţine manuscrisele, dar nu le publică. Într-un volum colectiv de versuri, „Sârmă ghimpată”, îi include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit”. Intervalul temporal dintre septembrie 1941 şi martie 1942 a fost extrem de împovărat de lipsuri. Cu sprijinul lui Geo Dumitrescu a fost angajat corector la ziarul „Timpul”. La mijlocul lunii aprilie (1942) îi apare schiţa „Pârlitu’” în două numere consecutive.
În cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, citeşte schiţa „Calul” apoi publică în „Timpul” schiţele „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.
Din septembrie 1942 devine secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”, angajat de Ion Vinea, la recomandarea lui Eugen Lovinescu. Stagiul militar, efectuat între 1943-1945, îşi găseşte ecourile în schiţele şi nuvelele „Albastra zare a morţii”, „Soldatul cel mititel”, „Îndrăzneala”. Din 1945 este corector la revista „România literară”. Publică alte proze scurte în revistele „Viaţa socială” şi „CFR”. În 1946 colaborează şi la revistele „Studentul român” şi „Lumea”. În 1947 îi apar în „Revista literară” schiţele „Salcâmul” şi „Întâia moarte a lui Anton Tudose”. În 1948 apare la „Cartea Românească” volumul „Întâlnirea din Pământuri”; în 1949 îi apare nuvela „Ana Roşculeţ”, care atrage asupra autorului încadrarea în curentul numit naturalism, de care autorul era complet străin. Nuvela „Desfăşurarea”, publicată în 1952, pe când făcea parte din redacţia revistei „Viaţa românească”, îi aduce „Premiul de stat pentru literatură”. Filmul realizat în urma scenariului scris de autor după această nuvelă a rămas o realizare notabilă a cinematografiei româneşti. Spre sfârşitul anului 1955 apare în librării volumul I al romanului „Moromeţii”, care fusese publicat în foileton în „Viaţa românească”. Pentru această capodoperă a romanului postbelic românesc şi a autorului, Marin Preda a primit „Premiul de Stat” în 1956, an în care îi apare şi nuvela „Ferestre întunecate”. În urma unei călătorii în Vietnam scrie nuvela „Friguri”, care este urmată de o altă nuvelă valoroasă, „Îndrăzneala”. În 1962 apare romanul „Risipitorii”, prima sa carte de „scriitor profesionist”, construită pe fuziunea dintre tema sacrificării premeditate a sentimentului de prietenie şi atitudinea omului în faţa suferinţei. În 1963 semnează în ziarul „Scânteia tineretului” rubrica „Să discutăm despre tinereţe, educaţie,
răspundere”. În 1965 traduce romanul „Ciuma” de A. Camus. În 1966 apare volumul „Întâlnirea din Pământuri” în care sunt retipărite „Colina”, „Calul”, „La câmp” şi „Desfăşurarea”, în „Biblioteca pentru toţi”. În 1967 apare al doilea volum al romanului „Moromeţii”, urmat de „Intrusul” (1968), „Marele singuratic” (1971) şi „Imposibila întoarcere” (1971). În colaborare cu N. Gane traduce „Demonii” de Dostoievski. Din 1970 era directorul editurii „Cartea Românească”, iar din 1974 era membru corespondent al Academiei Române.
În 1975 publică primul volum din „Delirul”, apoi în 1977 „Viaţa ca o pradă” şi al doilea volum din „Delirul”. Între 1978-1980 a creat „Cel mai iubit dintre pământeni”, ultimul său roman, căci a murit în 16 mai 1980 în camera sa de creaţie de la palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia. Atinsese cel mai înalt nivel artistic, astfel că a fost considerat „clasic” al literaturii contemporane încă din timpul vieţii.
Primele schiţe şi nuvele ale lui M. Preda se caracterizează printr-o extremă obiectivare a viziunii. Lumea satului românesc din partea de nord a Bărăganului, univers propriu scriitorului, este privită din afară şi de la mare distanţă sufletească, fiind instantanee de un relief halucinant ale unor momente de erupţie instinctuală.
Întâia mare realizare românească, „Moromeţii” relevă lumea satului cu dimensiunea ei afectivă şi spirituală profundă, văzută din interior. Satul este un spaţiu unde se simte şi se gândeşte într-un mod specific, ţăranii au o viaţă morală adâncă şi existenţa lor se desfăşoară în cadrele unei spiritualităţi constituite. Acest univers este caracterizat prin stabilitate, echilibru şi încredere în raţiune. Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul mai multor decenii, începând cu câţiva ani înaintea celei de-a doua conflagraţie mondială, când timpul avea răbdare cu oamenii, continuă şi după Al Doilea Război Mondial şi se încheie când timpul nu mai are răbdare. Pe fondul vieţii satului, cu toate manifestările ei ancestrale, se desfăşoară viaţa familiei Moromete, urmărită din momentul stabilităţii până la completa destrămare, fenomen social cu amplă semnificaţie: dispariţia satului şi a ţăranului, temelia de milenii a existenţei ţării. Privit din perspectiva dezastrului de astăzi al patriei, romanul lui Marin Preda devine expresia unui strigăt de revoltă, indignare şi condamnare a acelui nefast proces distructiv. Simbolic, este sugerat de două imagini sugestive: la începutul romanului Moromete se întoarce de la câmp cu căruţa trasă de doi cai falnici, are alături întreaga familie. Imaginea finală îl arată pe Moromete bătrân şi bolnav, dus la dispensar într-o roabă împinsă de un copil. Curând se va stinge având lângă el doar una dintre fete. Îi va fi păstrată amintirea, căci pe poliţa fierăriei lui Iocan mulţi ani va fi văzut chipul lui modelat în lut de Din Vasilescu. Ilie Moromete, supranumit ţăran filosof, ultimul ţăran adevărat din literatura noastră, ca personaj realist, este realizat din lumini şi umbre.

Destinul copiilor – băieţilor lui Moromete este urmărit în romanele „Delirul” şi „Marele singuratic”, astfel că această trilogie se constituie într-o adevărată epopee a Moromeţilor. Acestui fir narativ i se adaugă marile evenimente istorice, precum reprimarea mişcării legionare în „Delirul”. „Marele singuratic” relatează viaţa celui mai mic băiat – Niculae Moromete, care devine inginer horticol la Parcul Mogoşoaia. În „Intrusul” (1968) universul tematic este acela al lumii industriale privite printr-o optică aparte. Personajul principal, electricianul Călin Surupăceanu, se confesează, retrăindu-şi principalele momente ale vieţii până la un punct care marchează închiderea unui ciclu existenţial. Pe şantierul unei construcţii industriale, viaţa sa se confundă cu aceea a şantierului, căruia i se dăruise cu o generozitate şi o candoare ce nu cunosc limitele şi măsurile de precauţie, urmând exemplul inginerului Dan care îl fascinase prin capacitatea sa imaginativ-constructivă.
După satisfacerea stagiului militar se întoarce în oraşul la a cărui edificare contribuise cu atâta entuziasm, dar, spre nefericirea lui, aspiraţiile sale de perfecţionare se năruiesc brutal. Acest om de mare puritate morală salvează de la moarte un muncitor iresponsabil căzut într-o cisternă. Actul lui de curaj are urmări cumplite: este desfigurat fizic şi treptat se degradează şi moral, căci familia i se destramă, iar oraşul îl respinge. Cel mai citit şi apreciat roman al lui M. Preda, după „Moromeţii”, este „Cel mai iubit dintre pământeni”, la care a trudit trei ani.
Acad. Eugen Simion apreciază că această ultimă creaţie este „roman total: roman de dragoste, politic, intelectual, social, de moravuri, senzaţional şi despre mitul fericirii”. Personajul principal, un intelectual, filosoful Victor Petrini, este închis pentru o faptă dezvăluită de personajul-narator la sfârşit, după ce îşi povesteşte întregul traseu existenţial. Retrăind, prin rememorare, toate evenimentele şi întâmplările, dar într-o altă durată, Victor Petrini le analizează cu maximă luciditate, astfel încât analiza se adânceşte spre zonele incontrolabile ale sufletului tuturor celor cu ale căror drumuri existenţiale se intersectează calea sa.
Astfel înţelege că Matilda este misteriosul suflet abisal, care oscilează într-o afecţiune sufocantă şi reacţia viscerală imprevizibilă terorizantă.
Este confuză şi demenţială, dar îşi cunoaşte şi-şi urmăreşte tenace toate interesele, ceea ce explică relaţiile ei amoroase şi căsătoriile cu un evreu, cu un poet, cu un mare demnitar din judeţ, apoi de la Bucureşti. Cealaltă poveste de dragoste trăită cu Suzy Culala îi dezvăluie femeia „buimacă”, blândă, trecută prin multe, a cărei feminitate se bazează pe o continuă fugă de identitate. Avusese o viaţă grea, este real îndrăgostită de Victor, dar îi ascunde faptul că este căsătorită cu un inginer dipsoman pe care îl înfruntă în cabina unui teleferic şi, fără să vrea, îl împinge în adâncul văii. Din această cauză este închis şi, în aşteptarea procesului, îşi deapănă amintirile, încercând să-şi înţeleagă erorile. Aceste două poveşti de iubire detaliate în toate meandrele lor îndreptăţesc încadrarea romanului în categoria celor de dragoste, întărită de concluzia la care ajunge Petrini: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Crima involuntară, precum şi faptul că Victor Petrini omorâse în detenţie un torţionar care îşi pusese în gând să-l extermine încadrează opera în senzaţional.
Deoarece multe dintre evenimentele surprinse de Victor Petrini se petrec în întunecatul deceniu al VI-lea (al sec. al XX-lea), „deceniu obsedant” în care individul este sacrificat în favoarea unei false raţiuni istorice, romanul are o pronunţată tentă politică. Personajul principal este închis, trimis la canal, apoi într-o mină de plumb timp de trei ani. Aici torţionarul îşi pune în gând să-l ucidă, dar Petrini reuşeşte să-l omoare. Toate aceste scene şi multe altele fac din roman unul de moravuri. Memorabile sunt şi alte confesiuni, din care menţionăm scoaterea de la catedra universitară a unui mare poet şi filosof (evident, Lucian Blaga) la care asistă Petrini, el însuşi fiind profesor la Universitate.
Acest roman este, după cum susţine Eugen Simion, „romanul unei mari conştiinţe”, conştiinţa „unui mare prozator”, care, prin personajul principal, a demonstrat că spiritul dă omului forţa să depăşească toate vicisitudinile vieţii. Citiţi şi recitiţi opera celui care, din bătătura unui ţăran din Teleorman, a făcut, prin talent şi trudă, saltul în „bătătura” marii proze naţionale.
Amintim că nume de prestigiu i-au apreciat creaţia: M. Ungheanu, N. Zacin, N. Popa, E. Simion, M. Iorgulescu, L. Raicu, C. Regman, V. Ardeleanu, I. Bălu, G. Dimisianu, Florin Mugur.

FLOAREA NECŞOIU