Marin Preda – ultimele clipe de viață

Acest volum, “Marin Preda necunoscut”, editat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de pretutindeni și Editura Semne, mărturisește regretatul istoric și critic literar, academicianul Victor Crăciun – trebuia să poarte și semnătura lui Cornel Popescu, mâna dreaptă a lui Marin Preda (era redactorul șef al editurii “Cartea Românească”), director fiind Marin Preda. Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut astfel, încât lui Victor Crăciun i-a fost dat “să rămână singur cu povara dureroasă, dar minunată de a descifra o parte din manuscrisele lui Marin Preda care i-au parvenit de la acesta și de la familia sa, de la edituri, prieteni apropiați, redactori” și din alte surse, uneori chiar cu greu achitate financiar.

Prin 1983-1984, ajutat de soția sa, doamna Cristiana Crăciun s-au apucat, pentru completarea scrisului lui Marin Preda, de elaborarea volumului de publicistică. În mod inexplicabil, conducerea editurii de la vremea aceea a tergiversat cu un cincinal (că tot erau la modă) apariția cărții; paradoxal chiar editura (Cartea Românească) creată de Marin Preda, care a făcut din aceasta o veritabilă rampă de lansare a confraților săi. Volumul a apărut după intervențiile celor angrenați în alcătuirea lui la mai toate forurile, decizia unor conducători de la secția de propagandă (aceeași care, cum s-a lansat grosolan, ar fi condamnat Delirul), forțând editura să-l respecte pe Marin Preda. Victor Crăciun, cunoscându-l îndeaproape pe scriitor, pe care l-a însoțit în diferite localități, unde și-a lansat cărțile, la momentele agreabile de după lansări, l-a avut invitat la emisiunea “Scriitori la microfon” al cărui coordonator era, a fost îndreptățit să-și exprime și aici, convingerea că el, Marin Preda care a apărat profesia de scriitor, i-a publicat pe confrații săi și i-a ajutat cât a putut, a fost marginalizat tocmai de unii dintre ei, oropsit uneori până la tragicul sfârșit. Măcar aici în lumea cultivatorilor de frumos și adevăr, de valori etice și estetice, să nu fi existat ca manifestare comportamentală proverbul “pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”. Îndată după apariția cărții “Creație și morală”, în care descoperim un rafinat cugetător asupra fundamentelor umaniste ale operelor literare, autentice, volum analizat în profunzime de academicianul Eugen Simion și după ce s-a publicat și “Timpul n-a mai avut răbdare”, cu o fotografie antologică, atât ca realizare artistică, dar și prin plina de tâlc, exprimat inspirat, operă a regretatului scriitor și artist fotograf Vasile Blendea. Cei ce erau hotărâți să treacă urgent la alcătuirea volumului dedicat lui Marin Preda întru mereu aducere aminte, s-au decis să strângă întregul material provenind de la Marin Preda, Cornel Popescu dispunând și de procesele verbale ale documentelor găsite la moartea scriitorului, ceea ce le putea ușura sarcina. Rolul cel mai important, trebuia să-l aibă, Cornel Popescu însuși, care urma să scrie propriile mărturii despre ultimele luni de viață și activitate ale lui Marin Preda. Domnului Victor Crăciun îi revenea cercetarea istorico-literară a operei dinaintea plecării din această Vale a Plângerii. Cum între timp și Cornel Popescu își urmase șeful, Victor Crăciun rămăsese singur, să se înfrunte cu unii dintre confrații lui Marin Preda pe care acesta i-a iubit, fără ca ei să-l iubească. Astfel s-a zămislit volumul de față, care conține două cercetări istorico-literare precum și pagini inedite, legate de conținutul lor. La finalul cărții, Victor Crăciun a adăugat mărturisirile lui Cornel Popescu și ale altor scriitori care limpezesc momentele necunoscute și corectează fapte interpretate aleatoriu.

Neliniștea dinaintea unei iminente catastrofe

Era o zi mohorâtă, fără pic de mișcare, un aer nefiresc de neliniște plutea împietrit în toate părțile, amestecând totul – Palat, iarbă, copaci, muzeu – într-o pantă uleioasă, stranie. Chiar nimeni, nimeni?! Ajunși la capătul scărilor, descopăr pe terasa dinspre intrarea principală, trei siluete de oameni. M-au frapat hainele lor negre, profilate pe peretele alb al casei, unul dintre ei purta un pardesiu – sac, cu latura mică a dreptunghiului sus, îi dădea un aer de distincție, ascultând ceea ce-i spunea un altul și urmărindu-i degetul arătător când spre turnul de la intrare, când spre pilonii care susțineau Palatul. Se auzise că Partidul voia să ia Casa de creație a scriitorilor – pentru reparații, vezi Doamne – și o comisie de la Capitală urma să facă investigații. Ei or fi! Urc scările pe terasă și mă opresc în fața camerei nr. 6, devenită celebră prin faptul că aici de ani de zile, locuia numai Marin Preda. O garsonieră ca toate garsonierele, cu două paturi alăturate, cu duș și cu toaletă interioară, o masă, un scaun, un dulap pentru haine și cam atât. Astfel arăta camera unui scriitor care dorea liniștea creației, departe de tentațiile capitalei. Și, bineînțeles, o cantină-restaurant, la parter. Bat în ușă, o dată, de două ori, și neprimind răspuns, încerc la întâmplare clanța, știind că Marin Preda nu stătea niciodată, dar să mai și doarmă, cu ușa descuiată.

La Alexandria la hotelul partidului unde noi dormeam și unde l-am însoțit pe scriitor în peste zece comune din județ în timpul campaniei electorale pentru alegerile de deputați în Marea Adunare Națională am trăit un moment uluitor pentru mine, atunci. După o seară mult prelungită… Și totuși, ușa era descuiată! Sfios, o deschid și văd lumină la baie. Am răsuflat liniștit; s-a trezit, face obișnuitul duș zilnic, înseamnă că mergem! Triumfător, intru în cameră: “Hai, dom’ Preda, că ne așteaptă Focșanii!”, strig, dar vorbele mi se împuținează în gură. În pat, un ghemotoc care părea a fi om, strâns covrig în jurul bărbiei, ca un câine jigărit, trist. E beat și îmi zic în gând și mă întorc spre Claudiu (Don Claudiu Tănăsescu – medic și scriitor) și el îmi înțelege vorbele nerostite, făcându-mi semn să-l trezesc. Și fiindcă îmi vede sfiala mâinii, se repede el și-l zgâlțâie ușor. Și-i aud glasul sacadat: “Cornele, a murit Preda!”. Am dat buzna pe terasă, strigând din toate puterile: “A murit Preda!”. Dar n–apuc să strig a doua oară, că-l aud pe Claudiu: “Lasă lacrimile, dă fuga la telefon și anunță Uniunea!”. M-am pomenit fugind către aripa cu telefon, dar acolo un om – mi s-a părut a fi cel cu pardesiu sac, vorbea el la telefon – s-a-ntors cu spatele la mine, ca și când de-astea îmi ardea mie, să-i aud convorbirea lui. Am sunat la secretariatul președintelui Macovescu, dar ocupat! Mai sun o dată, de două ori, ocupat! Și-atunci sun la Fulga și-mi răspunde chiar el, dar n-apuc că deschid gura din cauza suspinelor, că mi-o ia el înainte: “Corneluș, tovarășul președinte e foarte supărat pe tine! Păi bine măi Corneluș, trebuie să aflu despre moartea lui Preda din altă parte, de la altcineva, de ce nu i-ai dat tu primul telefon?”. Consternat – bâlbâi ceva, dar Claudiu îmi smulge telefonul: “Tovarășul Fulga, nu-i timp de explicații, anunțați pe cine trebuie și veniți repede încoace!”. Am amuțit. Nici două minute și Uniunea aflase! Cum de-a fost posibil?! Mai târziu am aflat – dacă o fi adevărat – că și Nicolae Ceaușescu s-ar fi exprimat astfel: “L-ați omorât și p-ăsta!”. Când am revenit spre camera nr. 6, devenită cameră mortuară, s-adunaseră câțiva oameni, dar eu nu vedeam pe nimeni, pe cineva anume. Camera era păzită strașnic, din ordinul lui Claudiu, de către portarul Casei, până vine procuratura. Eu mă plimbam agitat de colo până colo pe terasă. Între timp ajunsese procuratura, m-au luat – pe mine și pe Claudiu – într-o cameră să dăm declarații, nici nu știu ce am scris, miamintesc numai că am făcut o brazdă de o jumătate de pagină. Se adunase ceva lume, i-am zărit pe Laurențiu Fulga, pe Traian Iancu (președintele Fondului Literar, poet nota mea), pe doamna Preda care plângea și printre lacrimi, am auzit frânturi de vorbe: “Mi-ai omorât bărbatul… Am să te dau în judecată!”.

Geo Călugăru, membru U.S.R.