Marinela Macarie Stănescu

Sunt Marinela Stănescu și m-am născut în luna lui Cireșar în oraşul Odobesti, județul Vrancea, la data de 04.06.1973. Mă gândesc cu drag la semnificația lunii, purtând în suflet și mai ales în obraji, culoarea cireșelor de iunie.

Sunt licenţiată a Universităţii București – Facultatea de Geografie şi a Facultății de Management Financiar Contabil şi Informatică de Gestiune, cu master în audit financiar – contabil. Mi-a plăcut să cunosc, să citesc, să scriu, iar încercările mele literare vor înflori într-un volum de versuri unde pun multă lumină și dragoste. Mă declar o mare iubitoare de viață şi de tot ce înseamnă frumos. Port cu mine în poeziile mele de suflet anii copilăriei, oameni și locuri dragi. M-aș bucura ca poeziile mele să ajungă la sufletul cititorilor şi să-i sensibilizeze prin conţinut.

Am publicat în următoarele Editoriale:

Revista de poezie online ,,Parnas XXI – versuri de
ieri și de azi”
Revista de cultură Valahia – ,,Dacia Nemuritoare”
Revista de creație și cultură ,,Bogdania”
Revista penița de aur izvor de cultură ,,Cronos”
„Revista Eminesciana”
Antologiile lirice ,,Carmen” vol. XVII, XIX, XXIII,
XXIV- Editura Anamarol – 2018
Antologia multilingvă ,,Simfonia poeziei” vol. 6 –
Editura Anamarol – 2018
Antologia Centenar Unire în cuget și-n simțiri –
Editura Anamarol – 2018

Regele Nebun

E nebunul care crede în virtute și onoare
Iară timpul i se-ncheagă în speranță și uitare.
Nu se teme el de morții înșirați peste coline,
Ci de viii ce-și apleacă frunțile în rugăciune.
E fidel doar sie însuși căci jurase el credință doar
soldaților din piatră
Ce s-au ridicat în ani, scuturi pavăză să-i facă.
E nebunul ce vorbește prin tăceri, căutând un
semn de viață prin deșert.
Soarbe plin din cupa seacă, vede în noroi frumosul
Stă de vorba doar cu zorii, iar de a pierdut o luptă
nu și-a părăsit regatul.
Și cu lupii a fost prieten a dansat în cercul lor,
Iar prin fum de lumânare el privea în depărtare
Tot în nebunia lui se-mbată cu iluzia de-a mai crede
în aceleași vechi hotare.

Romania, maica noastră!

O, Maică Românie ce crunt ți-a fost destinul
În colțu-acest’de lume, la încrucișări de zări!…
Te-au cotropit tătarii, te-au dezbinat străinii
Și-au vrut să te supună chiar marile puteri!
Cînd tu erai rănită, din răni fără de leac,
Țâșneau valuri de sânge ca fumul pe ogeag,
Dar nu simțeai durerea căci se scurgea pe glie
Și îți făceai transfuzii, și pruncii ți-i hrăneai,
Să aibe ochi de vultur, putere le dădeai;
Cu brațele vânjoase să-și apere pământul
Și-i mângăia doar codrul, zăpezile și vântul…
Și scut le-au fost Carpații, ș-un Tricolor – IUBIRE;
Atunci se furișa prin oase, dorința de UNIRE…
Jăraticul din suflet, un dor străvechi doinea:
“Să se unescă-n cuget, Măicuța, țara mea!’’
Și clopotele sună, și văile răsună;
Pe deal în Alba Iulia, românii se adună…
Din pieptul lor fierbinte, dorința lor de veacuri,
Tresaltă-n a lor inimi nebănuite leacuri!!

Lacrimile satului

Ne plâng satele pădurii
Când bat clopote de-aramă,
Se cutremură și murii
Când la slujba lor ne cheamă.
Cine oare să le-audă
Când tot satu-i părăsit?!
Tinerii-s plecați la trudă
Într-un dor de negăsit!…
Dintr-un sat plin de lumină,
Cu hârjoană de copii
Și cu zumzet de albină,
A rămas doar slujba popii;
A părintelui Costică…
Și cum merg cu multă grijă,
Un bătrân și-o bătrânică,
Într-un lemn tocit, de cârjă!…
Parcă-s umbră pe uliță,
Nu se văd de mărăcini,
Lângă casa lui Culiță
Ce erau si buni vecini…
Au ajuns la Sfânta Cruce
Și se-apleacă-n rugăciune
C-ar dori să mai apuce
De la Domnul împăcăciune
Și-apoi vor pleca departe,
Ruga lor spre’naltul Cer
Cum ne spune Sfânta Carte,
Că nici morții nu mai pier!…

Florile sărută cerul

Florile sărută cerul revărsându-și tot albastru
Pe pământul încă reavăn din lumina unui astru,
Iar prin bulele de rouă, năvălește-un dor restanță,
Când mă cheamă primăvara dătătoare de speranță;
Freamătă duios pădurea printre crudul înfrunzit,
Dansul valsului de fluturi pe pământul înverzit.
Plesnesc muguri de iubire printre ramuri împletite,
Pleoapele mi le-am deschis în arome tăinuite;
Vise calde regăsite si pierdute-n sărutări,
Tremurăm pe-o frunză verde strânși-n dulci îmbrățișări.
Stelele din bolta noptii, le culegem din senin,
De sub plapuma albastră privim timpul rectilin.
Ochi căprui sclipesc în soare, frumusețea lor senchină,
Dar cât viu poate să-ncapă într-o clipă de lumină?!
Din visarea verdelui e-o speranță a nemuririi
Ce-și trăiește bucuria și miracolul iubirii.

Flori trecătoare

Rând pe rând suntem pe pământ
Flori trecătoare, cuprinse-n buchete de gând
Adunate-n glastră și puse-n fereastră,
Sperând la un mâine de altă culoare.
Ne trece timpul printre florile de măr
Se pierd rădăcini și apar alte flori,
Într-o lume grăbită cu timpi efemeri
O mână încearcă să-l țină zadarnic.
Filă-ntoarsă peste timp, fumegând sclipiri de-o clipă
Am cântat în primăvară dorul veșnic călător.
Lemn de nai, fior plăpând peste-a-timpului aripă,
Lacrima din roua scursă și din ruga ochilor.

Țiganca

Era cunoscută-n șatră și cu domnii când se-nfruntă,
Dar prea demnă în privire și în sărăcia-i cruntă;
Sânii-i tresăltau de viață, rotunjime și candoare…
Doi ochi negri, două perle, adumbreau și mândru’ soare.
A crescut într-o căruță ce avea și coviltir,
Apărată de căldură și de frig mai abitir;
Cântecu-i dădea speranță, bucurie și culoare
Peste trupu-i de felină roșu-strâns-n cingătoare
Și-o casâncă albă-dalbă, dar și ea e căpătată
Când a mers să ia pomană la o babă îngropată;
A ghicit pe la domnițe și în cărți, și cu ghiocul,
Iar din zațul de cafea, ea le deslușea norocul…
Cântă iarba și descântă, lecuind prin depărtare,
Din tinctura sa de ierburi, puse vara la uscare;
Toat-averea ei, o salbă, este tot ce-a dobândit…
Pe părinți nu-i cunoscuse, dar nici ea nu s-a gândit;
Nimeni viața nu-i cunoaște, doar mândrie-avea în fată,
Sfidătoare, ea, pășește, dar visănd la altă viață.

Plânge-mă pleoapă albastră

Plânge-mă pleoapă albastră să vezi lacrimi cum îmi curg…
Prin DIVIN să treacă slova, poezie și DEMIURG
Picură din călimară, viu, esență de cuvânt,
Iar penița înmulțește calde adieri de vânt;
Se ridică și coboară trepte-albastre pe hârtie,
Când adaugă, când șterge, numai bine ca să-i vie.
Completează o idee, făcând lumea să vibreze…
Când din slovă iese gândul, zici c-a fost pe metereze!
Și-n visarea-i fericită care i-a trecut prin gând,
Să o guste-o lume-ntreagă când citesc rând după rând.

Doina Bârcă