Măruca Pivniceru – In dialog cu MAGDA STAVINSCHI

MP: Doamnă dr. Magda Stavinschi, aş dori să vă însoţesc într-o călătorie… cosmică, în domeniul astronomiei, unde recunosc că nu ştiu prea multe; care sunt primele dovezi de cunoaștere astronomică în România?

MS: Primele dovezi de cunoaştere astronomică din România ar fi sanctuarul dacic de la Sarmisegetuza şi alte sanctuare, care dovedesc că dacii cunoşteau foarte bine calendarul şi, pentru a-l putea urmări,trebuiau să observe stelele, deci aveau cunoştinţe destul de bune despre aştri. Ar mai trebui să-l amintim pe Dionisie cel Mic, călugăr de pe meleagurile Dobrogei, cel care a introdus în anul 525 numărătoarea anilor de la naşterea lui Iisus Hristos. Eu îl consider de două ori geniu: ştia istorie, astronomie, mai multe limbi, astfel că a apreciat cu o eroare de cel mult 3-5 ani data naşterii Mântuitorului; în al doilea rând pentru că a impus această dată pe tot mapamondul, indiferent de religie sau credinţă. După aceea, dovezile cele mai evidente despre cunoaşterea astronomică pe meleagurile româneşti s-au păstrat la mănăstiri, care erau de fapt centrele noastre de cultură. S-au găsit adnotări, pe cronici, pe cărţi sfinte, ale observaţiilor călugărilor privind fenomene cosmice sau meteorologice mai spectaculoase. Dar primele cercetări astronomice, în sensul modern al cuvântului, au loc mult mai târziu, cam pe vremea lui Hrisant Notara, preceptor al fiilor lui Constantin Brâncoveanu, trimis să studieze la cele mai mari universităţi şi observatoare astronomice ale vremii. Cu aproape 300 de ani în urmă a publicat la Paris Introductio ad geographiam et sphaeram. A ajuns spre sfârşitul vieţii patriarh la Ierusalim.
MP: Spuneţi-ne vă rog, de ce numărul femeilor – astronom din România ocupa în 2003 locul I pe glob.
MS: Statisticile efectuate atunci la Sydney, Australia, privind numărul femeilor în astronomie au scos în evidenţă acest record. Deşi este extraordinar să stai singură cu stelele, este greu în nopţile geroase de iarnă, când cerul este cel mai senin (din „fericire”, instrumentele nu mai făceau faţă la temperaturi de sub -15°C) sau să observi ore în şir, vara, în cupola cu trapele deschise, în întuneric, cu beculeţe care atrăgeau ţânţarii care ne invadau! Poate o explicaţie de ce femeile românce preferau aceasta meserie, de altfel dificilă, ar fi fost faptul că aveau liberă toată ziua, adică timp pentru a avea grijă de familie, de procurarea hranei într-o vreme când nu se găsea aproape nimic. Dar a trecut epoca aceea: astăzi munca observatorului a fost preluată de instrumentele automatizate.
MP: Când v-aţi hotărât să deveniţi astronom?
MS: La început am dorit să devin profesoară de matematici, drept care m-am înscris la Facultatea de matematică-mecanică de la Universitatea Bucureşti. Dar, la un moment dat, am simţit nevoia să aplic tot ceea ce învăţ, să aplic matematica; ori, unde putea fi ea mai utilă decât în astronomie, la stabilirea cu exactitate a efemeridelor, poziţiilor aştrilor sau mişcărilor lor? De pildă, puţini sunt cei care ştiu că astăzi, când cele mai sofisticate etaloane atomice determină chiar şi a 14-a sau a 15-a zecimală dintr-o secundă, nu ne putem dispensa de bătrânul „orologiu” care este Pământul. Astronomii (astăzi GPS-urile) măsoară zi de zi, rotaţia planetei noastre pentru a şti care este poziţia sa, în fiecare clipă, în spaţiu, adică timpul astronomic. Dar Pământul nu este un orologiu perfect: influenţa Soarelui şi Lunii, modificările sezoniere ale atmosferei, căderile de meteoriţi, erupţiile vulcanice sau marile cutremure fac ca ziua de ieri să nu fie perfect egală cu cea de astăzi. Şi totuşi acesta este timpul nostru, aşa că, din când în când, apropiem ceasul atomic de cel astronomic pentru ca să rămânem cât mai aproape de realitate: din când în când, o dată sau de două ori pe an, facem un „salt” de secundă.
MP: Din ce an aţi devenit cercetător al Institutului Astronomic al Academiei Române?
MS: Imediat după absolvirea Universităţii Bucureşti. Era vremea „repartiţiilor guvernamentale”: fiind şefă de promoţie la specialitatea Astronomie, am fost repartizată la singurul post vacant din Bucureşti, la „Serviciul orar” de la Observatorul Astronomic. Cel care se ocupa de timpul fizic, sau atomic, va deveni soţul meu, ceilalţi studiam poziţia Pământului în raport cu aştrii, mai exact determinam neregularităţile mişcării de rotaţie ale planetei noastre.
MP: În anul 1983, când încă nu eraţi director al Observatorului, se împlineau 75 ani de existenţă de la fondarea Observatorului în 1908; aţi reuşit, prin perseverenţă şi entuziasm, să sărbătoriţi evenimentul; în ce fel v-aţi pregătit?
MS: Bună întrebare. Da, era o vreme când sărbătorirea unui institut sau a unei personalităţi nu erau prea agreate. Îmi amintesc că am făcut din timp această propunere, doar că directorul din acea vreme ne-a răspuns: „Observatorul nu mai există, aşa că nu mai avem ce sărbători” (Astronomia fusese trecută de la Academie la ICEFIZ în 1974!), la care un coleg i-a răspuns prompt: „Da, tovarăşe director, nici Dacia nu mai există dar iată că sărbătorim 2000 de ani de la fondarea ei”. Până în cele din urmă evenimentul a existat, cu ajutorul celor de la…ICEFIZ : sesiune, monografie, expoziţie, inclusiv o galerie de tablouri ale marilor noştri înaintaşi pe care am expus-o desigur abia după 1990.
MP: În anul 1990, după evenimentele din 1989, aţi devenit Director al Institutului Astronomic al Academiei Române şi aţi înfiinţat şi titlul de cercetator asociat.
MS: Da, era perioada plecării unui număr mare de tineri, mai întâi la specializare, apoi cu diverse contracte în cele mai mari centre universitare din lume. Ideea mi-a venit pentru că doream să păstrăm legătura cu ei, să nu-i pierdem. Condiţia de cercetător asociat era ca ei să-şi semneze lucrările cu dublă afiliere – Institutul Astronomic şi departamentul unde lucrau -, evident cu acordul celor din urmă, iar când veneau în ţară prezentau comunicări, păstrându-se astfel o bună legătură între cercetătorii din România şi cei stabiliţi în străinătate, cu avantaj evident de ambele părţi.
MP: Devenind Director al Institutului aţi avut în subordine şi Filiale din Bucureşti, Cluj şi Timişoara.
MS: Imediat după Revoluţia din decembrie ‚89 a fost schimbată conducerea astronomilor, iar la 1 aprilie 1990 (adică în aceeaşi zi în care Spiru Haret semnase în 1908 decretul de fondare a Observatorului din Bucureşti) a luat fiinţă Institutul Astronomic al Academiei Române, cu filiale la Cluj şi Timişoara. Vă daţi seama că nu a fost simplu să lucrăm împreună, dar venise în sfârşit momentul când toţi specialiştii în astronomie din ţară să-şi unească forţele pentru a aduce cercetarea la nivelul mondial la care aspiram cu toţii.
MP: In anul 2011 aţi avut prioritate: un colocviu internaţional în România de dialog între ştiinţă şi religie.
MS: Era prima dată când, într-o ţară ortodoxă şi post-comunistă, se organiza un colocviu dedicat dialogului între ştiinţă şi religie, o preocupare personală ca om de ştiinţă ortodox fără educaţie teologică. Şansa a fost să reîntâlnesc un fost coleg de an universitar stabilit la Paris, fizicianul şi filosoful Basarab Nicolescu, actualmente membru de onoare a Academiei Române, care mi-a înlesnit accesul la acest dialog pe plan internaţional. Succesul acestui colocviu a determinat Fundaţia John Templeton să ne acorde o finanţare pe o perioadă de aproape 10 ani pentru menţinerea dialogului la nivel internaţional şi publicarea a peste 80 de titluri până în prezent în colecţiile: „Ştiinţă şi religie”, „Ştiinţă, spiritualitate, societate”, la Editura Veche, colecţie coordonată de Basarab Nicolescu şi de mine.
MP: Faptul că pentru prima oară s-a organizat la noi în ţară, la Suceava, „Olimpiada Internaţională de Astronomie”, este un lucru deosebit de important. De ce a fost aleasă România şi la ce dată a avut loc?
MS: Probabil ca o recunoaştere a valorii elevilor români care au ocupat locul I la ultimele Olimpiade Internaţionale, ţinându-se cont de numărul de medalii obţinute; Olimpiada a avut loc în prima decadă a lunii august 2014; românii au obţinut de data asta nici mai mult nici mai puţin de 10 medalii! MP: De când nu se mai face astronomie în şcoli? MS: De la începutul anilor ‚90, odată cu multiplele reforme pe care le-a suferit învăţământul în ultimele decenii; astronomia este absolut necesară pentru cultura generală, pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul tău, pentru a-ţi putea proteja planeta şi pentru a vedea care este evoluţia acestei lumi în care trăim, de la lumea noastră cea mai mică până la marele Univers. Dorind să aflu ce se întâmplă în lume, dacă şi în alte ţări situaţia este aceeaşi, am avut atâtea intervenţii încât am ajuns în anul 2006 Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Educaţie Astronomică. Pe moment nu mi-am dat seama că aceasta este cea mai grea comisie a Uniunii Astronomice Internaţionale, pentru că acest domeniu interesează practic toate statele membre ale Uniunii, adică vreo 11.000 membri din vreo 90 de ţări.
MP : Ce recunoaşteri a activităţii dumneavoastră aţi primit?
MS: Cea mai importantă este decoraţia acordată de Guvernul francez ca „Officier de l’Ordre National du Merite” pentru colaborările pe care le-am reînnoit cu Franţa, după anul 1990 şi pe care le-am şi prezentat în două cărţi în franceză.
MP: Ca să puteţi să realizaţi atâtea lucruri înseamnă că v-aţi organizat timpul în mod fericit: Doctor în Astronomie, Director al Institutului Astronomic al Academiei Române (1990-2005), preşedinte al Comisiei Internaţionale de Educaţie Astronomică (2006-2009), membră a numeroase societăţi Ştiinţifice astronomice din străinătate, Preşedintă a Institutului de Studii Transdisciplinare în Ştiinţă, Spiritualitate, Societate. Aţi participat la sesiuni Ştiinţifice, conferinţe şi simpozioane în ţară şi străinătate (aproape toate capitalele europene, dar şi la Sydney, Buenos Aires, Rio de Janeiro, Washington, Philadelphia etc.). Aveţi publicate peste 200 de lucrări ştiinţifice în mai mult de 100 de reviste, mai multe cărţi, sunteţi coeditor la două colecţii importante de la editura Curtea Veche. Care sunt în prezent preocupările dumneavoastră majore?
MS: Lucrez mai mult la probleme de Educaţie Astronomică şi la Istoria Astronomiei, dovadă DVDul pe care abia l-am scos despre „Istoria astronomiei româneşti” şi cartea în lucru despre Nicolae Donici. Doar că arhivele sunt extrem de bogate şi sper să am puterea să le prelucrez şi să le fac cunoscute celor care iubesc cosmosul. Numai arhiva lui Nicolae Coculescu, descoperită la Biblioteca Naţională are peste 5000 de pagini. Este o datorie pe care o am faţă de predecesorii noştri în cercetarea astronomică.
Vă mulţumesc pentru lucrurile interesante pe care mi le-aţi dezvăluit. Poate că şi România va cinsti cum se cuvine munca dumneavoastră pe care aţi depus-o în folosul ţării.