Mateș Petru – ultimul meșter de fluiere din Zarand

Ne aflăm în Ţara Zarandului, renumită pentru fabuloasele bogăţii ale subsolului, pentru istoria sa marcată de figurile emblematice ale lui Avram Iancu sau Crişan, pentru meşterii săi olari, spătari, dogari, dar şi pentru credinţele ancestrale în vâlve, moroi sau alte spirite . Din zona Bradului, de pe valea Crişului Alb, urcăm spre înălţimi pe unul dintre afluenţii acestuia, şi anume, pe firul văii Juncului. Dealurile povârnite, îmbrăcate în păduri de foioase, străjuiesc îndeaproape curgerea apelor limpezi. Cerul deasupra este de cele mai multe ori doar o îngustă fâşie albastră, punctată din loc în loc cu scame mărunte de nori albicioşi. După 16 km parcurşi pe firul văii, ne apropiem de izvoarele acesteia, care se formează din reunirea numeroaselor pârâiaşe ce şuşotesc printe dealurile semeţe ce prind ca într-o îmbrăţişare firul văii pe care am urcat. Am ajuns deja în satul Dumbrava de Sus. Cândva acest sat se numea Juncu, după numărul impresionant de vite care se creşteau aici. Pentru mine, locul acesta are ceva magic. De fiecare dată când ajung aici, îmi pare că printr-o breşă în timp, reuşesc o accedere într-un sat zărăndean de acum un veac. Casele cu târnaţ şi fundaţii înalte de piatră sunt aşezate în apropierea văii Juncului, sau pe fruntea înaltă a dealurilor ce formează o adevărată coroană regală în jurul amintitei văi. Monumentale şuri din lemn, cu acoperişuri ţuguiate din paie se zăresc peste tot, în cele mai neaşteptate locuri, pe culmi de deal sau în margini râpoase de pădure. Fiecare gospodărie are mai multe şuri, construite acolo unde sunt păşunile pentru vite sau holdele de fânaţ. Undeva spre nord-est, de la înălţimea de 1.152 m, domină satul dar şi o parte a Ţării Zarandului, culmea de piatră calcaroasă a Strâmbei. Spre răsărit, din oceanul de verdeaţă al pădurilor, ies ascuţiţi ca nişte canini, colţii stâncoşi ai Vulcanului (1.256 m). Indiferent de anotimp, călătorul ajuns aici este subjugat de magia locului. Primăvara îmbracă în horbote dantelate de floare albă, toate dealurile: pruni, cireşi, meri, peri oferă privitorului adevărate simfonii florale. În iarba verde, puzderie de păpădii, clipesc galben-aurii în soarele vesel. Toate se răsfaţă în cântec duios de fluier sau în tânguirea sfâşietoare a tulnicului. Bogăţia florală se va transforma mai târziu în vară sau în toamnă în “prăpăd” de fructe: cireşe “negruţe”, “albuţe”, “amare”, sau “moacre” vor îngreuna cu rodul lor ramurile pomilor.

Prunele, merele şi perele aromate se vor transforma la un moment dat în ”esenţe” tari. Vinarsul obţinut din aceste fructe este renumit în toată zona. Sacii cu sâmburi de nucă vor lua şi ei calea târgurilor din Brad sau Hălmagiu. La un pahar de vinars de cireaşă care dezleagă limbile, Ancheş Ioan, unul dintre puţinii locuitori de astăzi ai satului, care a ales să rămână aici, vecin cu cerul şi pădurea, îmi povesteşte despre atmosfera de altădată: ”Când începea vremea secerişului, în tătă zua era câte o clacă la săcerat de grâu. Femeile şi fetele săcerau grâul şi strigau “uituri”, bărbaţii în urmă legau snopii şi-i aşezau în “cruci”, iar muzicanţii tomniţi pântru clacă zâceau cântec după cântec, însoţind săcerătorii. Tătă treaba să găta cu mare joc şi petrecere. P-atunci răsunau dealurile săptămâni la rând de cântecele lăutarilor şi veselia de la clăci. Când gătau holda de săcerat, din ultimile spice fetele împleteau o cunună care era purtată apoi de una dintre ele până la casa omului cu holda de grâu. Să fi văzut atuci chiote şi hârjoneli între tineri! Fata cu cununa pă cap fugea cât o ţineau picioarele, urmărită de tăţi clăcanii, da’ mai ales de feciorii care aveau în mâni ulcioare şi doniţe cu apă pă care din fugă le deşărtau peste purtătoarea cununii de grâu. Ajunşi la gazdă acasă, cununa era pusă sub grindă la icoană, iar clăcanii erau ominiţi cu tăt felu de bucate, după care încingeau un joc năpraznic în bătătura cășii ori în şură, de să rădica prafu’ până la streşînă! Ce mai veselie era atunci! Acuma oamenii nu mai ştiu să petreacă ca pă vremuri!”. Ascult ochi şi urechi tot ceea ce-mi povesteşte interlocutorul meu, mirându-mă de felul în care trăiau oamenii nu cu mult timp în urmă, de modul în care participau cu toată fiinţa lor, cu cele mai profunde fibre ale sufletului la orice activitate, de la muncă, la cântec şi joc. Îmi imaginez alaiul acela gălăgios descins parcă din ritualurile dionisiace, scurgându-se pe uliţele satului, pe toată perioada secerişului, marcată de nostalgia unor vremuri care nu se vor întoarce. Dar satul nu era renumit numai pentru vinarsul bun ce se făcea aici, sau pentru juncii graşi ce coborau adesea la târgurile din Brad sau Câmpeni, nici pentru boii săi potcoviţi care scoteau pe dealuri poveri incredibile, ci mai ales pentru locuitorii lui, mari meşteri de fluiere. Acu 50 de ani – îmi povesteşte Mateş Petru – erau în sat păstă 100 de familii care făceau fluiere. Atunci când lucru la câmp să găta, când animalele le băgam în grajd, când burele toamnei să slobozau în sat de către Strâmba, oamenii să adunau roată în jurul focului din casă şi s-apucau să facă pă fluiere. Atunci ţăranul cu mâinile bătătorite de munca câmpului se transforma într-un mic artist: confecţiona fluiere. Fiecare membru al familiei făcea câte o operaţiune după puteri şi pricepere. Copiii curăţau lemnul de coajă, îl ciopleau, îl fasonau. Tatăl sfredelea lemnul, îi făcea “ochii” (găurile), îi punea dopul şi-l împistrea (decora). Într-o săptămână se făceau într-o gospodărie în jur de 100 de fluiere. Sâmbăta, de cu noapte, bărbaţii se adunau la colţul Strâmbei şi de acolo plecau peste dealuri până în Avram Iancu, sub Muntele Găina. Aici, meşterii din Junc îşi vindeau fluierele moţilor care plecau în ţară cu doniţe, ciubere şi tulnice. Acestor obiecte li se adăugau şi fluierele moţilor crişeni. Câştigul obţinut din acest meşteşug întregea bugetul destul de sărac al familiilor de moţi.

Copiii învăţau să cânte din fluier sau să lucreze la confecţionarea acestora înainte de a cunoaşte primele litere. Aproape că se năşteau cu aceste deprinderi. Astăzi, meşterii de fluiere au dispărut. Cei mai în vârstă s-au mutat unul câte unul dintre pomii înfloriţi ai satului lor, în grădinile veşnic în floare ale lumii de dincolo. Cei mai tineri au luat drumul oraşelor, viaţa de aici părându-li-se mult prea grea şi fără perspectivă. Doar Mateş Petru, ultimul meşter fluierar al satului, se încăpăţânează să rămână aici, orice s-ar întâmpla, chiar dacă el va fi la un moment dat, ultimul locuitor al satului. Unul câte unul, oamenii au plecat spre alte zări. Gospodărie după gospodărie a rămas pustie, părăginindu-se, însă el, Pătruţ a Dupului, rămâne imperturbabil în gospodăria sa micuţă pitită sub vârful dealului, înconjurată de pruni, vegheată de un tei bătrân şi un păr ce pare să strângă între crengile sale întreaga casă. Singur cu gândurile şi amintirile sale, meştereşte toată ziua la fluiere, ducând mai departe un meşteşug moştenit de la stră-străstrăbunici. Îi un meşteşug care nu-l înveţi de azi pă mâine. El să-nvaţă într-o viaţă de om. Cu fiece fluier făcut ajungi mai bun. Primul fluier l-am făcut după ce o murit tatăl meu. Cât o trăit el nu m-o apristuit (lăsat) să fac numa’ unele operaţiuni. Zâcea că-i stric fluierele. Aşa cum vă spun, am făcut primul fluier care arăta bine, da’ când să cânt, fluierul meu era mut, nu scotea nici un sunet. Tare m-am năcăjât! Îmi venea să-l tai la butuc cu săcurea. Mama m-o îndemnat să mai încerc.

După multe încercări, încet, încet fluierele mele or prins viaţă, or început a zâce. Azi am rămas ultimul meşter – spune dus pe gânduri, Mateş Petru. Pătruţ nu este un simplu meşter, el are cu adevărat un suflet de artist. Iubeşte tot ceea ce-l înconjoară, admiră cu nesaţ peisajele fascinante ale locurilor natale şi povesteşte oricui stă să-l asculte, despre farmecul fiecărui anotimp. Porneşte adesea pe dealuri pentru a-şi procura lemnul pentru fluiere dar şi pentru a se bucura de natură. Cu sufletul deschis spre miracolul din fiecare frunză, floare sau fir de iarbă, cercetează atent mlădiţele tinere de răchită, de alun sau sânger, le pipăie cu atenţie, le mângâie cu buricele degetelor, imaginându-şi cum vor arăta acele ramuri sub formă de fluiere şi ce sunete vor scoate. Din tufele crescute în custurile pietroase ale dealurilor, tufe care au fost mângâiate înaintea lui de razele soarelui parcă mai strălucitor aici, de şirurile împletite ale stropilor de ploaie, biciuite de asemenea, de vântul tăios ce cutreieră dealurile în miezul iernii, Pătruţ îşi alege cu atenţie bucăţile de lemn cele mai potrivite pentru fluierele sale. Îl îndemn pe Pătruţ să-mi povestească cum ia naştere unul dintre fluierele sale: Dimineaţa mă scol devreme, că de la vârsta asta nu prea mai am somn, când soarele încă nu-i vinit la mine în ocol. Îmi beau cafeaua afară pă laviţa de lângă masa făcută dintr-o veche piatră de moară şî mă uit după păsările care zboară care-ncătro, bucuroase de soare şi verdeaţă.

Muzeograf Monica Dușan