Meșteșuguri populare românești pe cale de dispariție

Autenticitatea și originalitatea fiecărui popor sunt caracteristici ale potențialului creator al acestuia. Meșteșugurile populare ocupă un loc aparte în cultura materială și spirituală a oricărui popor, acestea având un rol deosebit în istoria devenirii acestuia. Meșteșugurile fac parte din cultura tradiţională şi populară care reprezintă „ansamblul creaţiilor unei comunităţi culturale fondate pe tradiţie”, iar formele pe care le îmbracă cuprind, printre multe altele: limba, literatura, dansul, mitologia, muzica, jocurile, obiceiurile, riturile, artizanatul, arhitectura etc. Parte intrinsecă a culturii tradiţionale, arta populară românească, prin diferitele sale forme, scoate în evidență sufletul românului, viața lui însăși. Din acest punct de vedere, meşteşugurile artistice sunt considerate ca fiind domeniul cel mai expresiv al culturii tradiţionale. Meşteşugurile acoperă un spaţiu foarte mare al activităţilor umane, tezaurizează o îndelungată şi bogată experienţă a comunităţilor de utilizare a resurselor locale în crearea obiectelor necesare pentru întreţinerea vieţii.

Tradiția stă la baza meşteşugurilor, fiind un set de mecanisme prin care se transmit din generaţie în generaţie caracteristicile esenţiale ale culturii. Un meșter cunoaşte, profeseză, mai bine decât alţii, un domeniu specific al creaţiei care necesită cunoştinţe şi deprinderi de muncă dobândite în mod special. Însuşirea şitransmitereanoțiunilor,tehnicilor şi procedeelor de prelucrare a materiei prime, de confecţionare a obiectelor în spiritul tradiţiilor meşteşugăreşti se realiza de cele mai multe ori în cadrul familiei sau prin ucenicie. Din păcate, societatea actuală modernă, clădită cu precădere pe tehnologizare și informatizare, unde globalizarea este la un nivel ridicat și unde fenomenul de uniformizare este din ce în ce mai vizibil, meșteșugurile par să se topească în negura vremurilor, alunecând rând pe rând, aproape pe nesimțite, pe panta dispariției.

Trăim în epoca consumerismului unde totul este de-a gata și din acest motiv migala și truda lucrului manual parcă nu își mai au rostul, uitând însă de faptul că aceste meșteșuguri populare fac parte din moștenirea pe care ne-au lasat-o străbunii noștri. Odată, lucrul făcut de mâna omului avea valoarea unei comori care era păstrată cu sfințenie și transmisă din generație în generație. În fiecare vatră a satului erau meșteri care făureau, cu migală și dragoste, din resursele prețioase ale pământului, cele mai frumoase obiecte de mobilier, pentru uzul gospodăresc, piese vestimentare și multe altele, încărcate de simboluri specifice ce țineau de tradițiile, obiceiurile și cultura populară din zonă. Un vechi proverb românesc spune că meseria este brățară de aur, însă meșteșugarii români din zilele noastre, din ce în ce mai puțini la număr, se pare că sunt percepuți ca și cum ar purta cu ei o povară a trecutului și nicidecum o valoare inestimabilă.

Cu timpul, satele au suferit transformări, oamenii s-au emancipat și au renunțat la meșteșuguri. Industrializarea lumii moderne a înlocuit rapid tradițiile străbune cu fabrici menite să creeze mult și de serie. Astfel, meșteșugurile au început să se risipească, iar povestea lor a mai fost depănată doar de acei oameni pentru care ele au constituit întotdeauna un simbol al identității românești. Meşteşugurile artistice tradiţionale valorifică toate bogăţiile cadrului natural în care locuiesc comunităţile.

Prelucrarea lemnului, pietrei, lutului, papurii, stufului, paielor, nuielelor sunt activităţi străvechi, promovate până în prezent pentru a crea obiecte de strictă necesitate. Există deasemenea și alte meşteşuguri care s-au dezvoltat datorită ocupaţiilor de bază şi secundare, precum: prelucrarea lânii şi a pieilor pentru a confecţiona haine şi ţesături de interior, prelucrarea cornului sunt (meşteşuguri dezvoltate în strânsă legătură cu creşterea animalelor), țesutul pânzelor din fire de cânepă şi in, confecţionarea pieselor de port popular tredițional cu ajutorul ţesutului şi al cusutului. Iată câteva dintre meșteșugurile cele mai cunoscute şi importante din trecut care astăzi sunt pe cale să dispară:

Dogăritul

Din cele mai vechi timpuri, prelucrarea lemnului a fost o îndeletnicire a strămoşilor noştri. În fiecare sat românesc erau tâmplari, dulgheri şi dogari, meşteri populari istruiţi din tată în fiu. Dogarii alegeau esenţa lemnului în funcţie de ce se pune în butoi.

Pentru murături era potrivit lemnul de stejar sau de fag alb, iar pentru lichide se folosea lemnul de dud şi cel de salcâm. Doagele fiind curbate erau cioplite de meşteri cu barda, uşor pe fibra lemnului, apoi aceştia le lasau în apă, le prindeau cu cercuri metalice, pentru ca în final să se facă etanşarea cu papură. Această breaslă, la ora actuală are foarte puţini meşteri.

Închistatul /încondeiatul ouălor

În ajunul Sfintelor sarbători de Paşti, la sate, era respectată cu sfinţenie tradiţia încondeierii ouălor. În Joia Mare sau în Sâmbata din Săptămâna Luminată, gospodinele pregăteau cele necesare, alegând cele mai albe ouă din cuibar, ceara în care urmau să fie scăldate, culorile care dădeau viaţă ouălor, dar şi chisita, instrumentul din lemn, ce are în capăt un smoc de păr de care e legat un vârf metalic ascuţit, cu ajutorul căruia se pot desena motivele tradiţionale. Simbolurile cele mai întâlnite în această tehnică de împodobire a ouălor sunt crucea, coarnele berbecului, frunza, spicul de grâu, floarea de măceş, floarea Paştelui, dar şi diferite alte forme geometrice.

Cele mai frumoase ouă inchistate le putem încă admira în zona Bucovinei, unde mai întâlnim câțiva artişti care duc mai departe acest meşteșug. Arta încondeierii ouălor se regăseşte şi în regiunile din Transilvania, Muntenia, Banat sau Ţara Bârsei. Dacă în trecut culorile erau vegetale, obţinute după reţete străvechi, astăzi sunt folosite, din ce în ce mai des, cele sintetice.

Torsul, ţesutul şi cusutul – motive de organizare a şezătoarilor de odinioară

Torsul lânii, ţesutul şi cusutul erau cele mai întâlnite îndeletniciri ale femeilor de la sat. Localnicele cele mai harnice şi pricepute formau aşa-zisele şezători în zilele scurte de iarnă, unde povesteau, cântau şi lucrau. Fiecare gospodărie avea o odaie în care se găsea lada de zestre în care erau păstrate haine, lenjerii, prosoape, covoare lucrate cu migală şi măiestrie de cele mai pricepute mâini.

Tehnica ţesutului la război, folosită în realizarea covorului, a ţolului sau a preşului cum mai este numit, a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind admirată de lumea întreagă.

Olăritul

Din vechi timpuri, cu ajutorul focului şi cu măiestrie, pământul şi apa au prins viaţă în mâna românului, lutul căpătând diferite forme şi întrebuinţări. Vasele astfel obţinute erau pictate în culorile pământului şi arse în cuptoare. Olăritul, acest meşteşug milenar al românilor, are ca mărturie a existenţei pe acest pământ descoperirea ceramicii de la Cucuteni, din anul 1884, din zona Iaşiului. Cultura Cucuteni este una dintre cele mai vechi de pe teritoriul Europei, având o vechime de peste 6.500 de ani.

Confecţionarea măştilor

Folosit în ritualurile păgâne, jocul măştilor este cunoscut încă din epoca precreştină. Confecţionate din materiale naturale diverse, piele, blană, pânză, coarne etc. şi decorate cu ciucuri, clopoţei, mărgele, măştile alungau spiritele şi dădeau curaj celui ce le purta. Astăzi, în satele româneşti, localnicii îşi pun măşti, la diferite sărbători, în special în perioada colindatului de iarnă, cele mai des întâlnite fiind capra şi ursul. Măştile pot întruchipa diferite animale, personaje mitologice, reale ori imaginare şi sunt folosite în funcţie de calendarul popular.

Un obicei precreştin unic în lume, practicat în comuna Nereju din Vrancea şi care este păstrat şi astăzi cu sfinţenie este Chipăruş. Măştile pentru acest personaj sunt confecţionate din lemn.

Făuritul

Tot din ansamblul meşteşugurilor populare româneşti, face parte şi prelucrarea fierului, cunoscută încă din secolul al II-lea. La sate, obiectele de fier erau folosite la muncile agricole, pastorale, ori gospodăreşti. Unul dintre cele mai simple obiecte din fier, lucrat de meşterii făurari, este cuiul, fiind extreme de important în imbinarea elementelor unui ansamblu. Uneltele descoperite pe teritoriile vechilor cetăţi, din Orăştie şi nu numai, sunt mărturii ale stăpânirii acestui meşteşug de către cei din spaţiul carpatodanubiano-pontic. În unele ateliere se mai păstrează şi astăzi forme rudimentare ale uneltelor de odinioară.

Cojocăritul

Cojocăritul a reprezentat o îndeletnicire a ţăranilor de la munte, care îşi petreceau viaţa în strânsă legătură cu cea a turmelor de oi.

Acest meșteșug presupune o bună cunoaştere a tehnicii argăsitului, cârnuitului, ghipsuitului, croitului şi înfloritului. Toate acestea sunt esenţiale pentru obţinerea unui cojoc frumos şi călduros, cu modele dintre cele mai frumoase care diferă de la o zonă la alta a ţării. În funcție de zona geografică întâlnim cojoace ciobănești, bundițe, cheptare, crăpare sau cheptăruțe.

Cruceritul

Confecţionarea, sculptatul şi pictarea crucilor, dar şi transcrierea de versuri pe acestea în memoria unei persoane decedate, era preocuparea meşterilor cruceri. În lucrarea Cultură ţărănească gorjeană, găsim menţionate aspect legare de acest meşteşug ce are la bază un obicei popular străvechi: „După tradiţie, la înmormântare, pe direcţia capului mortului, se înfigea în pământ stâlpul, cu o înălţime de circa 1,5 m şi partea superioară antropomorfă. În dimineaţa din sâmbăta pomenii de şase săptămâni bărbaţii din familia celui decedat puneau trei cruci: una la capul mortului iar celelalte două la o punte, anume aşezată să treacă oamenii şi la o fântână, să fie sufletului mortului. În Gorj la fântâni, poduri, la răscruce de drumuri, în locuri în care s-au petrecut evenimente se aşezau troiţe.

Stâlpii mortuari, crucile şi troiţele se făceau de dulgheri sau de tâmplari, din lemn de esenţă tare rezistent la intemperii: stejar, frasin, gârniţă. Crucile din cimitirele gorjene erau simple, îmbinarea celor două părţi (cea verticală şi cea orizontală) făcânduse prin tăiere şi îmbucare, iar fixarea lor se realiza prin folosirea cuielor. Pe stâlpul vertical erau înscrise cu vopsea datele personale ale decedatului, iar în partea orizontală numele şi prenumele. Unii meşteri lemnari s-au specializat în confecţionarea crucilor şi sicrielor. Pe lângă priceperea executării lucrărilor, ei trebuiau să îndeplinească unele precepte morale, urmărindu-se să fie curaţi sufleteşte şi trupeşte“. În zonele de sud şi est ale Gorjului se obişnuia să se fixeze cruci de pomenire, la marginea drumului, pentru cei morţi departe de casă. Acestea erau pictate în culori vii, cu motive religioase.

În judeţul Gorj au fost mulţi meşteri cruceri-iconari dintre care au mai rămas doar câţiva ce duc mai departe acest meşteşug deoarece, în aceste regiuni se păstrează încă un adevărat cult pentru diversele tipuri de cruci pe care urmaşii celui decedat le pun în diferite locuri, dar şi o recunoştinţă aleasă celor plecaţi de pe acest pământ.

Şindrilăritul

În vechime, bisericile, casele şi anexele gospodăreşti din lemn erau acoperite cu şindrilă. Aceasta era confecţionată, cu precădere, din lemn de răşinoase, de esenţă moale, dar şi din fag ori stejar. Meşterii şindrilari începeau prin tăiatul lemnului în bucăţi pe care le numeau bile, toamna târziu şi iarna atunci când se împuţina seva lemnului. Apoi, urma spargerea bilelor în sferturi, folosind spărgătoarea, pana şi maiul. Din sferturi se făceau fâşii care erau prelucrate mai apoi pe fibră cu cuţitoaia, în capra de tras şindrilă, unde lemnului i se dădeau diferite forme (rotundă, dreaptă, cu moţ, sau coadă de rândunică). Şindrilele astfel obţinute se păstrau în baloturi legate până la întrebuinţare. Cu cât meşterul se pricepea să bată mai bine şindrila pe acoperişul casei, cu atât acesta era mai rezistent. Acesta începea cu bătutul şindrilelor de la popalele acoperişului, de jos în sus, fixând-o bine pe lemnăria acoperişului, pe lănteţi.

La început, şindrilarii foloseau pentru fixare cuie din lemn, ulterior s-a trecut la utilizarea cuielor metalice. Durabilitatea în timp a acoperişurilor din şindrilă era de aproximativ 20-30 de ani. În acest sens, şindrila era tratată cu soluţie de piatră vânătă. Fumul din pod era benefic deasemenea pentru rezistenţa în timp a acoperişurilor din şindrilă.

Rogojinăritul

Un meşteşug mai rar întâlnit era rogojinăritul, practicat odinioară în satele din apropierea bălţilor şi mlaştinilor, unde creşte papura, aceasta fiind materia primă întrebuinţată la confecţionatul rogojinilor, paporniţelor şi ştergătoarelor pentru picioare. În unele zone mai există şi azi astfel de meşteri care realizează împletituri nu doar din rogojină, ci şi din alte materiale. Recoltatul papurei era prima operaţiune pe care meşterul rogojinar o făcea. Aceasta era mai întâi tăiată, curăţată, iar apoi se lăsa un timp la uscat.

Tehnica rogojinăritului presupunea iniţial despicarea firului de papură în două, pentru a i se scoate mijlocul din care se făcea urzeala. Ţesutul rogojinilor se realiza în războaie verticale asemănătoare gherghefului, care aveau în componenţă două suluri, blocate de două zăvoare şi o spată, construită din două scânduri găurite în şir, prin care era trecută urzeala şi care purtau numele de dreve. Papura rămasă după despicat se împletea cu mâna printre firele urzelii, ţesutul realizându-se prin bătutul cu spata. Rogojinile erau comercializate odinioară în pieţe, în târguri, la bâlciuri, fiind apoi folosite ca aşternut de pat ori pe jos, în odaia bună a ţăranului.

Meşteşugul împletirii părului de capră

Cândva, acest meşteşug era o îndeletnicire bărbătească, iar obiectele realizate de meşteşugari (trăiştile, desagii, carpetele, cergile, preşurile, frânghiile şi lucrări artizanale) erau foarte căutate.

Din părul de capră, care avea o rezistenţă deosebită, se împleteau şuviţe care erau folosite ca baieră de traistă şi desagi, funii ori nojiţe. Se începea cu sortarea părului cu ajutorul unui dispozitiv special, alcătuit dintr-o scândură fixată cu unul din capete în pământ, iar la celălalt având patru sfori, legate de un băţ, numit «bătător». Trăgând de bătător peste părul strâns, firele bune pentru tors, cele mai lungi, se alegeau dintre celelalte. Torsul se realiza cu o roată specială care era acţionată de o sfoară groasă din păr de capră, denumită «iorgan» şi care trecea prin axul acesteia dar şi printr-un scripete, fixat la capătul atelierului. Pentru a nu se împrăştia, caierul de lână era băgat într-un burduf şi era legat la brâul meşterului. Meşterul era aşezat în faţa roţii, agăţa «iorganul» cu un cârlig, apoi punea lâna în capătul «mâinilor» şi începea să tragă, către înapoi. Când ajungea la capătul atelierului, aşeza firele răsucite pe doi ţăruşi, unul pentru urzeală, celălalt pentru băteală.

După ce se adunau mai multe fire se făceau ghemele. Localitatea Petreşti, din comuna Bărbăteşti, din judeţul Gorj este recunoscută naţional pentru prelucrarea părului de capră, meşteşugul fiind practicat aici încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Făurirea instrumentelor muzicale

Oamenii satelor erau mari iubitori ai cântecului popular. Astfel, au învăţat să-şi confecţioneze singuri diferite instrumente care să scoată sunete armonioase. Fluierul a fost printre primele instrumente făurite de meşterii populari din lemn de prun, frasin, cireş, salcâm. Lemnul se crăpa cu securea în lungul fibrei, apoi se lasă la uscat. Meşterul dădea apoi lemnului o formă cilindrică, cu ajutorul unei barde, pentru fasonat şi cu ajutorul cosorului. Lemnul era tăiat la dimensiunea fluierului, iar bucata astfel obţinută era găurită cu sfredele de diferite mărimi, până aproape de capătul inferior. Pentru străpungere, meşterul folosea o daltă. De-a lungul tubului se tăiau şase găuri, iar în partea de sus, opusă poziţiei celor şase găuri, astupate de degetele fluieraşului, se cresta vrana (ochiul) şi crăpătura pentru suflat, denumită răsuflătoare. Urma ca fluierul să fie vopsit, apoi legat cu inele late din alamă, ornate. În judeţul Gorj au fost confecţionate şi cavale, fluiere lungi de 70-80 cm şi mai mari în circumferinţă, cu capătul superior mai strâmt decât cel inferior.

Fluierele şi cavalele erau fierte în lapte de var, penrtu a li se înfunda porii, iar după zvântare se ungeau cu ulei de floarea soarelui şi se dădeau cu lac. Meşteşugurile artistice tradiţionale au o valoroare inestimabilă menită să ne facă să înţelegem spiritul, măreţia şi forţa de creaţie artistică a comunităţilor, precum şi aspecte legate de rădăcile şi obiceiurile vieţii de zi cu zi din mediul rural. Obiectele realizate de meşterii populari, au diverse forme adaptate nevoilor şi funcţiilor practice, urmărind o notă estetică mai cu seamă prin decorarea acestora, prin îmbinarea motivelor populare, simbolurilor şi a culorilor cu ajutorul tehnicilor bine stăpânite, respectând modele bine ancorate în vreme în ceea ce priveşte zona geografică. Motivele decorative scot în evidenţă, cu ajutorul ornamentelor, reprezentări ale universului social, mitologic, folcloric, istoric şi simbolic al satelor româneşti tradiţionale care deţin acest patrimoniu. Păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor şi obiceiurilor populare moștenite de la străbunii noștri oferă o şansă meşteşugurilor populare de a nu fi pierdute definitiv.

Meşteşugurile, alături de folclor, obiceiuri și portul popular sunt valori tradiţionale care definesc identitatea unui popor, oferindu-i unicitate, statornicie și nemurire în ciuda trecerii timpului. Aceste elementele de cultură și tradiție populară creează punți de legătură între generații, reprezintă documente grăitoare privind istoria și cultura unui popor. Ele constituie o componentă extrem de valoroasă, o moștenire neprețuită pentru noi, locuitorii acestor pământuri. Pentru ca acest popor să trăiască prin ceea ce lasă urmaşilor săi, moștenirea strămoșească trebuie dusă mai departe prin orice mijloace, iar protejarea patrimoniului cultural rural tradițional trebuie să constituie o prioritate în acest sens.

Educaţia în spiritul preţuirii şi promovării culturii locale, a dragostei şi respectului pentru creaţia înaintaşilor, pentru civilizaţia materială a familiei şi satului trebuie să devină parte constitutivă a procesului educativ atât în şcoli cât şi în familie. Patrimoniul nostru cultural reprezintă o adevărată gură de oxigen, care ne ajută să ne întoarcem la natură, la originile noastre populare, tradiționale și bineînțeles la Dumnezeu. Păstrându-l ne apărăm astfel propria identitate, dragostea de frumos, bunătatea, ospitalitatea, omenia, toleranţa, istoria, rădăcinile, valorile morale făurite de-a lungul vremii prin trudă şi suferinţă.

Adriana Apostol