Microhidrocentralele – între foamea de energie și distrugerea mediului

Promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile (SRE-E) reprezintă un imperativ al perioadei actuale motivat de: protecția mediului, creșterea independenței energetice față de importuri prin diversificarea surselor de energie precum și din motive de ordin economic și de coeziune socială. România a fost printre primele țări candidate la UE care a transpus în legislație proprie prevederile directivei 2001/77/CE a Parlamentului și Consiliului European privind promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile (prin HGR 443/2003) și a stabilit ținta orientativă pentru anul 2020 și anume 33% din consumul intern brut de energie electrică să fie acoperită din SRE-E.

Apa este o resursă limitată la nivel global şi o condiţie esenţială a existenţei umane. Societatea utilizează apa pentru a genera şi sprijini creşterea economică, prin intermediul unor activităţi precum agricultura, pescuitul comercial, producerea de energie, transportul şi turismul. În ultimele decenii, cererea de apă este din ce în ce mai ridicată, ceea ce exercită o presiune deosebită asupra resurselor disponibile. Fiind o resursă limitată, apa poate fi deteriorată dacă nu se intervine cu măsuri concrete de protecţie. Pentru a preveni degradarea resurselor de apă, se impune găsirea unor modalităţi coerente de gestionare a resursei de apă, astfel încât să se asigure evaluarea, conservarea, protecţia calităţii şi cantităţii acesteia. În văi până acum sălbatice ale Carpaților, avem în derulare un război devastator care extermină naturalețea apelor de munte, înaintând pe sute de fronturi: escadrile de buldozere, excavatoare, geniști experți în dinamitare și la final turnarea în beton. Șenilele microhidrocentraliștilor zdrobesc și terfelesc viața de pe cursurile de ape naturale. Este pe cale să se împământenească procedeul prin care fiecare curs de apă primește câteva injecții mortale de beton armat, prin care pe un secol se distruge cursul de apă în cauză se pierde conectivitatea, ca o tăietură pe venă și biodiversitatea ajunge să fie afectată. Sute de monștri de beton-armat vor distruge habitatele de care depind vietăți știute și neștiute. Chiar în situri Natura 2000 cu specii de pești de interes comunitar apar o serie de monștri din beton. Apele sunt trase în țeavă, rămânând sectoare de cursuri secate aproape în totalitate. Impactul negativ al microhidrocentralelor se răsfrânge și asupra comunităților locale, prin afectarea pânzei freatice și, implicit, a surselor de apă. Experţii spun că, din cauza înmulţirii şi diversificării presiunilor asupra resurselor limitate de ape curgătoare, până în anul 2030 se va ajunge la o reducere a capacităţii de furnizare a apei cu până la 40% faţă de nivelul existent. În România, peste 430 MHC-uri se află în stadii diferite de planificare, autorizare și construcție, iar peste un sfert dintre acestea se află în arii protejate sau la limita acestora. Construcția unui număr de aproximativ 300 de astfel de MHC-uri a fost deja aprobată fără niciun fel de pre-planificare la nivelul bazinelor râurilor și la nivel regional. În timp ce utilizarea de energie din surse regenerabile este promovată la nivelul Uniunii Europene, este cunoscut faptul că infrastructurile hidrocentralelor produc efecte negative majore asupra ecosistemelor acvatice şi asupra serviciilor pe care acestea le furnizează la nivel local şi regional, în timp ce cursurile de apă cu stare ecologică foarte bună şi luncile inundabile au devenit din ce în ce mai rare în România.

Cele care mai există au nevoie urgentă de protecţie pentru a-şi păstra starea ecologică bună şi foarte bună, în timp ce acţiunile negative asupra cursurilor de apă, care sunt în proces de alterare în ritm alert, trebuie stopate urgent, iar acolo unde este posibil trebuie realizată reconstrucția ecologică conform prevederilor Directiva Cadru privind Apa şi a legislaţiei europene privind conservarea naturii (Directiva Habitate şi Directiva Păsări). WWF consideră îmbucurător faptul că Avizul de Mediu nr. 10938/2012 pentru Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020, actualizată pentru perioada 2011-2020, include măsuri de protecție a biodiversității, prin impunerea unor zone de excludere (în care să nu se poată construi MHCuri) și prin semnalarea necesității unei planificări adecvate. Conform Avizului, sursele regenerabile de energie reprezintă soluții durabile de producere a energiei numai dacă toate considerentele de mediu sunt incluse în mod adecvat în procesul de planificare, precum și de proiectare a acestora. Potenţialul impact al construcţiei şi funcţionării microhidrocentralelor este reprezentat de: -lucrările de intervenţie în albia minoră pentru instalarea captărilor şi aducţiunii apei; -diminuarea debitului cursului de apă; -modificarea caracteristicilor hidromorfologice; -segmentarea continuităţii cursului de apă; -alterarea calităţii apelor de suprafaţă; -deteriorarea ecosistemelor acvatice; – degradarea malurilor. Microhidrocentralele afectează semnificativ ecosistemele râurilor şi produc distrugeri ireversibile. Un curs de apă îndiguit, barat sau captat işi pierde foarte multe dintre caracteristicile inițiale şi nu mai poate fi niciodata comparat cu un râu natural care deţine habitate sănătoase şi ecosisteme funcționale.

Microhidrocentralele fragmentează habitatele din lungul râurilor și împiedică refacerea populațiilor de specii acvatice pe zonele din aval de captări sau izolează indivizii unor specii care se găsesc doar în râurile de munte. Privind holistic situația biodiversității acvatice a peisajelor din Carpați, se ajunge ca prin aceste microhidrocentrale să se creeze sute de discontinuități la nivelul rețelei hidrografice, ceea ce înseamnă o mare interferență în procesele ecosistemice naturale, sub variate aspecte biologice, evolutive, hidromorfologice, peisagistice ș.a.m.d. Sute de injecții mortale cu beton-armat, date ecosistemului Carpaților. Efectul devastator al MHC este permanent, dramatic în timpul construirii cu dinamitare, buldozere, betonare ș.a.m.d, și persistent în timpul exploatării care poate să se întindă și peste un secol cu întreruperea fluxurilor biologice/ ecologice naturale de pe cursul de apă. Reținerea sedimentelor, colmatarea, apoi apele cu eroziune agresivă în aval, modifică și fluxul de sedimente și alte aspecte geomorfologice și peisagistice. Dar pe cine poate să interesează asta? Astfel de dezastre se derulează inclusiv în arii protejate, situri Natura 2000 desemnate prin implementarea legislației europene pentru protejarea unor specii și habitate de interes comunitar. Filmări realizate prin Carpați arată cum utilaje de 40 de tone circulă prin albie; cum zicea un comentariu: parcă este scos din filme horror. În Uniunea Europeană exista un target de 20% energie regenerabilă, iar România are 24% pentru ținta respectivă. Din iunie 2012, Uniunea Europeană, a redus acest target de la 20% la 15%, iar în consecință România a redus targetul ei la 20%. Nimeni nu a luat în calcul că prin Carpați există o biodiversitate acvatică naturală de valoare inestimabilă, așa cum demult nu mai există prin statele vesteuropene cu natură moartă. Niște birocrați care nu au văzut în viața lor ce este Natura sălbatică, vie, sunt evident inconștienți de impactul devastator al unor decizii luate din birouri ovale sau nu îi interesează.

Există oricum un real conflict de interese între conservarea biodiversității și producerea de energie regenerabilă. Problema este că pentru producere de energie verde există interesul financiar produs de certificate verzi, subvenții, legate de interese investiționale și politice, în timp ce pentru conservarea biodiversității există dezinteres, delăsare și dezinvoltură. În majoritatea siturilor Natura 2000 nu sunt definite obiective clare de management pentru a păstra starea de conservare a speciilor și habitatelor, integritatea sitului și nu există sisteme de finanțare pe termen lung decât proiecte temporare. Totodată, MHCurile devin investiții de “interes public major” pentru a găsi o portiță de a fi realizate legal în situri Natura 2000 bazate pe Directiva Habitate și Directiva Păsări a Uniunii Europene și de “interes public deosebit” pentru a intra pe portița din spate lăsată în Directiva Cadru Ape a UE. Există o categorie de hidrocentrale mici care şi-au produs deja de mult efectele asupra mediului. Sunt peste 140 de astfel de amenajări, care nu mai sunt rentabile, dar ar putea fi. S-ar putea încuraja retehnologizarea vechilor microhidrocentrale, ar fi excelent, şi deja s-a făcut ceva în sensul acesta acordându-se două certificate verzi. Cu turbine noi, moderne şi mai bine dimensionate, nu i-ar costa pe investitori mai mult decât construcţia unei centrale noi şi ar fi, potrivit experţilor, în zona de rentabilitate. Statul subvenţionează însă mai generos construirea de centrale noi, decât refolosirea celor vechi. Despre beneficiile retehnologizării vorbesc studii ale Uniunii Europene, dar şi experienţa locală. Numai prin lucrările recente de la Porţile de Fier I şi II s-au adăugat 160 de MW de putere instalată, ceea ce depăşeşte cu mult puterea tuturor hidrocentralelor mici deţinute de compania de stat (112 MW). Prin retehnologizarea centralelor existente în România se poate obţine un spor de putere instalată şi de energie semnificativ mai mare decât prin investiţii în noi microhidrocentrale. Dar construcţia de MHCuri e mult mai avantajoasă economic datorită schemei de sprijin, cu certificate verzi. Ăsta e unul dintre avantajele economice. Celălalt avantaj economic al MHC-urilor, la care se referă legea europeană, e potenţialul lor de a rezolva probleme pe plan local. Principala raţiune a microhidrocentralelor ar fi – potrivit UE şi Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Dunării, nu contribuţia lor energetică minoră, ci alimentarea unor cătune sau case izolate.

Cea mai mare valoare a MHC-urilor e valoarea locală. Ridică zona, localnicii au ceva de lucru, investitorul, prin caietul de sarcini, e obligat să ajute oamenii, să le ridice un pic nivelul de trai, să le vândă lor direct energia electrică. Te poți întreba, oare cât din energia pe care o consumă țara noastră ar putea să fie produsă de cele câteva sute (500-800?) de microhidrocentrale? Poate pe la 0,1%? Mare cantitate de energie nu o să poată produce, deoarece o bună parte a anului apele acestea din Carpați sunt înghețate în mare parte, iar vara există îndelungate perioade secetoase când pârâul de-abia curge. În perioade de viituri de primăvară, microhidrocentralele vor avea tendința de a se colmata repede. Sute de incinte din beton, tuburi și grilaje – vor funcționa probabil câteva luni pe an, vreo 3 luni din ceea ce pare. Cât de mare este impactul destructiv cumulativ al acestor intervenții pe cursurile naturale de ape? Scopul investitorilor evident că nu este altul decât sifonarea subvențiilor “alocate” din banii publici. Văzând rapoartele, devine evident că miza nu este energia “verde”, ci subvenția extrasă de la bugetul de stat, sub pretextul producerii de beneficii “verzi”. La aceeași cantitate de energie electrică produsă, o microhidrocentrală are un impact de 5-8 ori mai mare asupra biodiversității, în comparație cu o hidrocentrală cu baraj. Există o luptă între gândirea ecologică, naturalistică, și abordarea tehnicistă-agresivă, grosolană, detonatoare și betonatoare. Oare cine va câștiga? Ajută comunităţi sau le lipsesc de binefacerile naturii? Contribuie la producţia naţională de energie sau umflă buzunarele unor afacerişti? E energie verde sau are costuri de mediu grave, plătibile pe termen lung? Le preferăm pe cele noi sau pe cele vechi? Sunt întrebări la care așteptăm încă răspuns.

sociolog Maria Petrescu