Mihai Antonescu

Prozator, poet, eseist şi cronicar literar, născut pe data de 2 mai 1951 în Drobeta Turnu Severin. Stabilit în Bucureşti din 1981. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Bucureşti-Proză din 1998, membru Societatea Scriitorilor Târgovișteni. Debut literar în anul 1977 cu povestirea Sticla de şampanie. Debut în volum în 1988 cu romanul Cinci căpitani. În total a publicat 24 de cărţi: 16 romane, 5 volume de poezie şi 3 volume de eseuri, proză scurtă şi cronici de întâmpinare. Dintre cărţile publicate: Filozoful din Arind (roman), Jurnal din casa diavolului (roman), Memoria semnelor (eseuri), Viitorul în genunchi (roman), Poeme de dor şi de sabie (poezie), Dalai Mi (roman), Batakanda (roman), Al treilea izvor (roman), Eşafod pentru iubire (roman),

Umbra palidă a timpului (cronici), Îngerul pisicii negre (roman), Marianty (roman), Memoria trestiei (roman), În umbra cocorilor (poezie), Ca frunza și ca iarba primăverii (trilogie istorică), UGU (roman). Colaborări la reviste literare: Amfi trion, Argeș, Sud, Luceafărul de dimineaţă, Bucureştiul Literar şi Artistic, Pro Saeculum, Rotonda Valahă, Arena Literară, Ex Ponto, Litere, Cafeneaua Literară etc.

Premii: Premiul Mihai Eminescu pentru literatură la Festivalul Internaţional de Literatură „Mihai Eminescu” Drobeta Turnu Severin (2009), Premiul „Cartea anului” pentru romanul Memoria trestiei la Festivalul European de Literatură Sensul iubirii (2015), Trofeul „Cerurile Oltului” secţiunea PROZĂ pentru romanul Memoria trestiei la Salonul Naţional de Literatură şi Artă Rotonda Plopilor Aprinşi (2016), Premiul Filialei București-Proză a USR pentru romanul Memoria trestiei (2016). Recenzii și cronici: Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Florentin Popescu, Florin Costinescu, Florin Dochia, Victoria Milescu, Lucian Gruia, Ioan Groșan, Dumitru Augustin Doman, Ioan Es Pop, George Alboiu, Şerban Codrin, Eliza Roha, Nicolae Dan Fruntelată, Aureliu Goci, Ilie Costache, Traian T. Coşovei, Ileana Roman, Liviu Comşia, Maria Niţu, George G. Daragiu, Dan Ionescu, Geo Călugăru etc.

Cartea a VI-a

Cămăși verzi, pantofi roșii

Convocare la Sediul Brigăzii Fulger din Departamentul Judiciar. Bătrânul agent principal Pascu Bebe face din ochi numărătoarea celor prezenţi, concluzionând nemulţumit că în biroul altfel spațios al șefului său, nu încăpuseră totuși decât nouă dintre componenții Brigăzii, ce însuma per total douăzeci și șase de luptători. Hai, încă nouă erau plecaţi în misiune, împărţiţi în trei grupe. Una-n Vitan, una-n Maica Domnului pe urmele fraţilor Mutu, iar a treia la Gara de Nord să culeagă informaţii despre unul Boieru, un bandit periculos pe care-l voiau fript rușii, rumenit, numai bun de dat la câini. Alţii, încă opt agenți, așteptau afară pe hol din lipsă de spaţiu.

– Cam ăștia am fi , domʼ comisar. – În regulă, nea Pascule. Vijelie unde-i? – Aicia-s, Ugule! N-am mai încăput… – Mda… Lăsaţi ușa deschisă, căci ce am a vă comunica, trebuie să auziţi cu toţii. Avem date spre urgenta rezolvare trei cazuri. Unu, asasinul din trenul Orient Expres, din pricina căruia șiau pierdut rușii somnul. Am o bănuială că ăsta-i un derbedeu subţire și manierat care opera solo la Halele Matache, cu vreo doi ani în urmă. L-a mâncat în cur să-și schimbe meseria. Poate-l lăsam în treaba lui, dacă însuși ministrul nostru la presiunea tovarășilor eliberatori nu s-ar fi pus pe capul lui domʼ comisar Aldea, să rezolve dumnealui. Dumnealui, adică noi. Îi aștept, pe cei trimiși la gară, cu ceva informaţii.

Dinspre Curtici, nici un semn încă. Vedem. Doi, în ţară au fost sparte câteva sucursale de bănci, inclusiv la Brașov, Sucursala Băncii Naționale. N-am înțeles care-i rostul nostru acolo, dar uite că tot nouă ne-a picat în cârcă să rezolvăm. În regulă, îi vom dibui pe nemernici, că s-a mers la pont și s-a acţionat „subţire”. Am și în povestea asta o bănuială, iar dacă se confi rmă, vai de curul cui știu eu! Trei. Iancu Berilă, fosta gardă a lui Zavaidoc, s-a ușchit din București. Din teritoriu primim informaţii despre unul ce operează la brutării prin orașele mai mici, omorându-i pe patroni și fu… Și siluindu-le nevestele sau fiicele.

Tare-mi vine a crede, că Berilă-i omul nostru. Musai să rezolvăm, dar tot cu raport de împotrivire la reținere, că e mai simplu. Ce-i, nea Pascule? A ce-ți miroase, că te văd strâmbându-te. – Poate ar trebui să vă miroase și dumneavoastră domʼ comisar, daʼ văd că nu, face bătrânul agent privind semnifi cativ spre ceilalți. – Zii nene, nu mă fi erbe, că-s în criză de timp! – Nu vi se pare ciudat că toate astea trei cazuri reclamă prezența dumneavoastră în afara Bucureștiului? Ia, gândiți-vă! Cine să aibă interes să vă trimită în perimetru deschis, cu puțini agenți la îndemână? Că doar nu mergem toți douăzeci și șase să vă ținem spatele. Domʼ comisar. La câți au pus preț pe capul dumneavoastră, de la juriști, procurori și politicieni până la ăi din urmă cuțitari din mahalale, nu m-ar mira ca aici să fi e lucrătură. Una de sus, de foarte sus, chiar.

Nu cumva, tocmai rușii vor să împuște doi iepuri dintr-un singur foc? Ori credeți că aia cu scorpionii le-a trecut așa, peste noapte. Tot dosar cu autori necunoscuți ați înaintat și-n povestea asta, ceea ce, să recunoaștem, le-a cam atras atenția unora. Acum, nu că spun, dar vreau să zic: dacă e asta? Pe urmă, ăia care o mierlesc în trenul Orient Expres sunt diplomați sovietici. Cum dracu nu nimerește Boieru ăla pe care ziceți că l-ați cunoaște, cu șuriul în pieptul altcuiva? Păi, ce facem? De la tâlhari și borfași, sărim direct în politica mare? Eu v-am mai zis, domʼ comisar. Începeți să nu mai fi ți pe placul unora, și mă tem, na… Cât o să poată să vă mai ţină partea și domʼ comisar Cambrea? Până la urmă, tot mai aproape-s dinții decât părinții, știți vorba aia…

Genu a rămas pe gânduri o clipă. Bebe Pascu avea dreptate. Poate și lui să-i fi părut cumva scoaterea asta prin ordin în afara Bucureștiului. Dar faptele erau reale, asta nu putea să nege. Mulți tâlhari părăsiseră Bucureștiul de teama lui, era limpede, iar acum sufereau provinciile, fi indcă lupul își schimbă părul, nu și năravul. Poate cel mult să se reprofi leze, ca în toate cele trei cazuri date spre rezolvare lui. Ce putea face? Pascu își declina o îndoială cu simțul lui de vulpoi bătrân avertizându-l, însă el era comisar al statului, și obligat să execute ordine.

Pentru asta era plătit. Să mai punem la socoteală și faptul că-i plăcea meseria, știind-o una în slujba dreptăţii și-a binelui general. Și-n tăcerea ce se așternuse pe chipurile luptătorilor lui, a tras cu urechea la îngerul înveșmântat dinlăuntrul fi inţei. Îngerul nu se agita, nu da semne că „gazda” lui ar fi în primejdie imediată.

„Ei, fi e ce-o fi !”. – Cicerone! – Ordonați, domʼ comisar! – Începem cu începutul. Cu Orient Expresul. Doar tu mă însoțești în treaba asta. Cojoacă! – Ordonați! – Tu, împreună cu Ivan și Pisălog, plecaţi la Brașov să strângeți infomații despre jaful băncii. Aveţi grijă! Am sentimentul că vă trimit în gura lupului, dar trebuie. Investigația să fi e una ofi cială, fără coborâșuri în adâncime. Când, cum, ce cred unii alţii, dʼastea. Concluziile le păstraţi pentru voi. La întoarcere nu vorbiți cu nimeni. Veniţi șimi raportaţi mie direct. Buun! Ceilalţi, rămâneți aici să păziți străzile. Pe grupe, la nevoie mixte. Nea Pascule. Dumneata și Neculici aveţi în grijă tot. Despre mine, nimic, nimănui. Cel mult lui Cambrea, dacă întreabă.

– Cu mine cum rămâne, Ugule? Comisarul a privit cu bunătate înspre fostul lui coleg de școală. Ca într-o fulgerare i-au trecut pe dinainte anii copilăriei lor împreună, cursurile Școlii din vâlcea, Obrocarii, misterul nopților albastre din grădina Schitului Sopot. Drumurile lungi toamna pe jos la ruinele Mănăstirii Clocociov, din dor de vocea blândă și mângâioasă a Maicii Eudoxia. Câte nu-l legau de fl ăcăul ăsta înalt și puternic, pe a cărui credință paria și cu Dumnezeu, dacă era. Vijelie ar dărâma Bucureștiul cu pumnii, dacă i-ar cere-o el. Pe inima lui putea să-și culce capul, fără teamă că vreun glonţ ori altceva l-ar ajunge curmându-i zilele.

El, Ion Vijelie, răspunsese primul la chemarea lui Genu, în virtutea unui jurământ făcut cândva. Pentru Ion avea o înţelegere și-o iubire aparte, iar acum, că-l adusese în București, parcă nu se mai simţea nici el al nimănui, într-o lume parșivă și dură. El, Vijelie, dimpreună cu fratele Damian dădeau sens și rost unei vieţi în care numai iubirea și puterea dăruirii absolute întru binele celuilalt guvernau. Curând, o să-l cheme si pe Tilică Scaiu. Îl va da în grija reţelei, a lui Milă Codalbu, fi rește, să-l aibă aproape la nevoie. Tilică ruginea în Tarapanaua lui Gheorghe Colonel la Slatina, fără nicio perspectivă. Nici lui, lumea de acasă nu mai avea ce să-i ofere. – Pe tine te iau în altă misiune, Ioane. Dacă te-aș lua acum, Orient Expresul e posibil să deraieze cam pe la Avrig și să ne întoarcem la București pe jos. Te superi? (Fragment din romanul UGU, București, 2021)

Doina Bârcă