Mihai Ciobanu

-a născut la Zimnicea, în 1948 și este absolvent al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti, programator şi profesor de matematică, autorul câtorva zeci de cărţi de matematică, informatică şi şah, pentru elevii din clasele 1-12 (Manuale şi culegeri de matematică pentru clasele 1-4, Culegeri de matematica pentru clasele 5-8, Instantanee matematice si nu numai (cls. 9-12), Matema-tică-Bac 2014, BAC-2021- strategii pentru nota 8, Tainele jocului de şah (manual clasele 1-12), Tactica jocului de şah (manual clasele 1-12), Informatică: HTML, C, C++ (clasele 5-10). În viața de zi cu zi este directorul unei firme de informatică specializată pe crearea şi comercializarea unor programe financiar-contabile pentru companii şi al unei edituri.

Nu este de mirare că un profesor de matematică scrie versuri. E de ajuns să numim un Dan Barbilian sau, mai aproape de timpul nostru, Vilia Banța. Matematica este o știință care atinge sferele înalte ale gândirii (putem cita fascinantul „Clavecinul bine temperat” de J. S. Bach, o operă care se supune cu perfecțiune unor reguli matematice). Mihai Ciobanu a debutat în fapt în 1980 și a fost remarcat de poetul George Anca, dar refuzul de a se înrola în armata celor care proslăveau partidul și pe tovarășul secretar general, l-a costat cariera de poet.

Așa că debutul real s-a petrecut abia după anul 2000, de atunci publicând unsprezece volume de versuri (Singur ca un râu subteran -2016, Diamante din lacrimă de cerb – 2017, Peştera mirării – 2018, Ochiul ascuns al uniVersului – 2019, Ploaia de lumină – 2019, Descântarea şerpilor – 2019, Patima ceţii – 2020, Cifra Zeilor – 2020, Alianţa cocorilor orbi – 2020, Pătrate perfecte – 2020, La vânătoare de licurici – 2021 și Prădat de înger (în proces de tehnoredactare). Este membru activ al Cenaclului de Urgenţă dar şi contributor la câteva volume colective (versuri şi proză) Carusel cu poezii tinere – 2018, Charme (proză) – 2018, Dare de seamă – 2019, Roşu declarativ – 2020, Literatura română contemporană – poezia – 2020 Conform propriei declarații, Mihai Ciobanu „a încercat să facă numai bine, își iubește țara și se simte bine în pielea sa”. *** nu-ţi uita şoaptele prin lume împrăştie-ţi ochii în jurul adevărului cicatricile vieţii nu se vindecă în întuneric lasă şarpele să te sărute pe suflet încolăcit în jurul înţelepciunii apei.

***
în plină vară
păpădia aşteaptă-nfrigurată
răsuflarea sacră a Lui Dumnezeu
e gata să se-mprăştie-n lume
sunetul unui violoncel umple dimineaţa de fluturi
mierlele concertează de zor în teiul înflorit în
curtea mea
pentru a izgoni în infern spaimele nopţii
ce contorsionează cu scârţâieli insuportabile linia
vieţii
***
Din ce în ce mai singur
umbra mea se pierde printre pietrele râului
am pierdut deja şirul numelor pe care le-am dat
pietrelor
ca să am cu cine să vorbesc cu cine să mă cert
doar râul se mai îndură de mine
mă lasă să-i mângâi şoaptele uneori
pe spatele şarpelui am ars coloana sacră
ce străjuieşte poarta de la casa părinţilor mei

ACCIDENT

atenţie-cad umbre ocoliţi visele mele
pericol de accidente
doar pisicile mai au chef să miaune-n front
e toamnă
iar ceru-i pustiu păsăretul lipseşte
mi-a căzut în cap o aripă de cocor
de-atunci scriu versuri
ADN-ul din groapa cu gunoi,
îmi rod unghiile de teamă de noi
când ne repezim unul asupra celuilalt
printre nori
ne-amestecăm visele şi florile din ochi
mijite în zori

ne tăiem unghiile-n acelaşi coş de gunoi
oasele mele peste oasele tale răsună
ca o orgă-n trăsură
mergem hotărâţi spre groapa de gunoi
să vedem cu cine s-a combinat
adn-ul nostru, divină făptură
oare chiar suntem suflete pereche?
musca ţeţe produce arpegii vânturându-şi
degetele aromate peste clapele
unui pian aruncat la gunoi,
înmuiate-n sonate
iar noi ne-nvârtim ca doi străini
prizonieri în vortexul iscat de iubire printre noi
şi cernem lumea în doi
scufundaţi printre totemuri şi ploi
vom muri printre rânduri
în poemul trăit de-amândoi
te voi trece pragul dincolo, pe verbe de foc
vom ajunge –amândoi,
împreună vom fi în acelaşi loc

LANŢUL

omule, ai grijă cum calci
sub tălpile tale-i un suflet,
un om şi-a dat viaţa pentru libertate
a căzut acolo ucis, sperând că la capătul drumului
îl aşteaptă alţi oameni
aşa, lanţul continuă, iar sacrificiul lui are un rost
mi-a intrat azi un erou în oase sau un sărut bătut
în talpă
doctore, ce zici
sunt clar contaminat cu virusul
numit de oameni “libertate”?
m-am tot gândit
şi-am stat de vorbă îndelung cu virusul meu,
aşa că recomand acest remediu
pentru cei care se tem de libertate:
mergeţi cu grijă pe o pânză de păianjen…
riscaţi să cădeţi într-un univers paralel

FEMEIA DIN VIS

am cunoscut femeia perfectă dar n-am recunoscut-o
îmi mîngîia mîna şi-şi apropia fața de buzele mele
am fost mut şi fără voință cuvintele nu ieşeau era
ca o floare și-atâta de blândă de crudă
erau mulți oameni în jur iar eu eram gol-puşcă
acoperit insuficient cu o flanea
cu palma-mi acopeream părțile ruşinoase
eram excitați amândoi iar ea mirosea a ploaie de
vară
a dispărut ca un fum am rămas pironit pe acea
bancă
mi-era ruşine să mă mișc
era petrecerea tatălui meu şi-n jur multă lume eu
gol acoperit doar de o biată flanea
și după acest vis mă simt atîta de singur
sleit de puteri
nu-mi amintesc cu ce jucării m-am jucat cînd eram
copil
dar m-am jucat oare…

FURIȘAT ÎNTRE ZODII

dimineața joc barbut cu îngerul de serviciu
un roi de albine îmi dă tîrcoale deşi nu semăn c-o
floare
fluturii zâmbesc în poza de grup spunând în cor
“hei”
ca o metafor-a vieții mele caişii înfloresc a doua
oară
camuflat între verbele sidefii ale toamnei
încerc să păcălesc moartea fugind în ralanti
nu vreau să plătesc tribut pentru a viețui
viața înseamnă iubire împărtășită trăită din plin
mari umbre străjuiesc acel drum pe unde-ai fugit
în lume
cu buzele uscate de dorul aventurii
şi-ai lăsat în urmă cenuşa vorbelor
pe care n-am apucat sa ni le spunem
aşa a fost să fie-ai plecat pe furiş
dar ai rămas descîntec în carnea mea
şoaptele ierbii s-au stins în cuvînt printre pleoapele
mele s-au strecurat țurțuri de foc
totul e zădărnicie-nici lemnele nu mai sînt bune de
foc
palmele nu mi se mai îneacă-n plăceri
blândul ieri are bucile pline ochi de polei
azi s-a stins între oasele de mamut de la Antipa
aștept la post-restant cadavrul viu al unei viori
stradivarius
oameni care să cânte la ea au pierit
un fel de lemne de foc
împăratul muştelor mi-a trimis un geamantan cu
medalii
nimeni nu mai știe la ce folosesc

CUVINTELE

m-am rătăcit în ceaţa verbelor lipsite de iubire,
potecile mele se bifurcă la infinit,
am ajuns la o intersecţie străjuită de doi nuferi
albaştri
am îngenunchiat şi am zis,
iartă-mă mamă că m-am rătăcit căutând spiritul
tău
am hotărât atunci să mă scald în substantive
pe marginea poemului
acolo unde se scaldă doar îngerii albaştri.

Doina Bârcă