MIHAI DINU

MIHAI DINU

S-a născut la 23 aprilie 1950. A absolvit Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept. Fost procuror, în prezent avocat în cadrul Baroului Bucureşti. În anul 2008 a publicat volumul de versuri Poezii fără niciun fel de poezie. În perioada 2015-2016 a publicat volumele de pamflete Cum scăpăm de DNA, Şoc – Vasluiul şi-a declarat autonomia, Poate fi suspendat DNA-ul?, volumul de versuri Poezii pierdute de autor, volumul de teatru scurt-comedii Invitaţie la DNA şi piesa de teatru-comedie Strada Tubului (fostă Tuburilor) nr. 13.
Piesa de teatru Repetenţii a luat „Menţiune” la un concurs naţional de teatru, iar piesa Vin americanii, premiul al III-lea la un concurs judeţean de teatru.
Despre scrierile sale, autorul Mihai Dinu uzează de dreptul la tăcere art. 109, alin. 3 din codul de procedură penală, fiind conştient că orice declaraţie se poate întoarce împotriva sa.

STELA POPESCU

Nu am plâns deloc, nici chiar nu m-am întristat….pentru simplul motiv că spectacolul ei nu s-a terminat și nu știu dacă se va termina vreodată. Spectacolul STELA POPESCU cu ea în rolul principal, cu ea în rolul secundar, cu ea alături de alții, cu ea și cu alții…a început de mult. Pe vremea când, intrat în Sala Savoy, din frigul comunist de afară în sala înghețată și așteptam să se ridice cortina. La apariția ei râdeam în hohotete, cu sughițuri, cu gâlgâituri, cu mâna ținându-mă de burtă și dând din picioare.
O sală întreagă se tăvălea pe jos. Afară, în stradă, după spectacol, în tramvaiul înghețat spre casă, mi-am dat seama că uitasem de curentul electric întrerupt, de cozile de la carne, lapte, ouă, portocale, banane, de la… Apoi, a venit tăvălugul libertății. Spectacolul cu ea în rolul principal a continuat. Îmi place teatrul, spectacolul de dramă, tragedia chiar, cu marii noștri actori în roluri existențiale, dar zilele trecute am intrat la Savoy. Două ore am uitat de robor, de salariul meu, de revoluția fiscală, de mormanul de facturi din cutia poștală, pentru că am râs în cascade și cu lacrimi. LACRIMI DE BUCURIE. Spectacolul Stelei Popescu cu ea în rolul principal nu s-a terminat. ESTE PAUZĂ. Haideți la o țigară!

8 MARTIE

Este ziua în care toate femeile primesc flori, multe flori, de fapt pe toate. Este ziua în care mesajele, felicitările, urările că tre doamne, domnișoare sunt înduioșătoare, copleșitoare de necitit până la capăt.
Este ziua în care doamnele în vârstă sau de vârstă mai înaintată încă își mai aduc aminte că odată au fost mlădioase, cu părul lung și ochi de gazelă. Este ziua în care femeile din spatele ghișeelor (impozite, taxe, cadastru, registraturi de toate felurile), celorlalte calități, li se adaugă blândețea. Este ziua în care art.199 din codul penal privind violența în familie este abrogat implicit. Este ziua în care bărbații recunosc că rudele soțiilor lor SUNT UN DAT DE LA DUMNEZEU. Este ziua în care amantele primesc flori cu o zi mai devreme decât titularele Este ziua în care bărbații adevărați nu mai spală vasele în bucătărie ci, romantic, își invită soția la restaurant, cu lumânări pe masă, flori pe mijloc, șampanie și desert cu clătite flambate la fața locului.
Este ziua în care soții, după un număr de ani, constată că traseul soției sale din îngerul de altădată spre îngerul mai puțin înger sau deloc este ireversibil.
Este ziua în care bărbații recunosc însușirile extraordinare ale femeilor de a-și transforma defectele în calități, calitățile în defecte, capriciile în farmec, excesele în echilibru, obișnuința în emoție, nesiguranța în liniște.
Este ziua în care bărbații, după atâtea încercări, renunță să-și mai imagineze o lume fără femei.
Dumnezeule ! E și ziua nevesti-mii, Doamne, cum am uitat! Dar și a soacrei mele….., a lui tanti Reli, a mătușii
Geta, ….. a lui…..
La mulți ani !

RĂZBOI TOTAL

Inevitabilul s-a produs. Nevasta-mea divorțează (aici există și o parte bună). Socrii mei, în sfârșit, s-au lămurit ce hram port. Prietenii, în față, mi-au spus că de multă vreme m-au bănuit. Vecinii, majoritatea mă ocolesc. Cei din blocul de vis-a-vis se uită urât la mine. Cele două vânzătoare de la chioșcul din colț nu-mi răspund la salut.
Pur și simpu sunt izolat, arătat cu degetul, blamat. Până și pisicuța noastră, Miliuca, fuge de mine, când intru în casă. Altădată, îmi sărea în cap și se alinta. Acum, când o iau în brațe, miaună isteric, de parcă o înțep cu acul. Doar prietenul meu, Adi, de la parter, mă încurajează.
Totul a pornit de la poza mea, difuzată pe toate canalele TV și comentată în fel și chip. În poză eram eu, cu nepoțelul Ștefănel, pe care-l țineam deasupra capului.
În brațe, el are un elefănțel de catifea.
Comentariile care mi-au însoțit fotografia au fost din cele mai variate și caraghioase: „un om cu copilul său luptă împotriva «Ciumei Roșii»”, „uite unul plătit de Soros”, „un manipulat de serviciile străine”, „un manifestant pașnic care luptă pentru viitorul copilului său” și altele.
Duminică seara, de aici mi se trage, m-am dus la autogară să-mi aștept nepotul, Ilie, din Alexandria, ce venea cu fiul său, Ștefănel, simpatic foc, care a împlinit 3 ani acum câteva zile. Ăsta micu’ ținea neapărat să se plimbe cu metroul. Am cedat. Ne-am urcat la Universitate. Din pasaj i-am cumpărat un elefănțel de catifea. Voia și o cucuvea, dar nu am mai cedat. De unde să știu eu că între timp s-a dat lovitura de stat și a început războiul civil? Când am ieșit din metrou, la Piața Romană, într-adevăr, lume multă, vreo 50.000, în pas de plimbare spre Piața Victoriei. Deși am făcut armata, chiar nu mi-am putut da seama dacă este război civil, lovitură de stat sau o simplă răscoală. Lui Ștefănel îi plăcea la nebunie, copii mulți, fie pe jos, ținuți de mâini, fie urcați pe umerii părinților. Căței în lesă de toate rasele. Nu mai rețin momentul când l-am luat pe după umeri, să vadă mai bine, numai că războiul adevărat, total, a fost când am ajuns acasă. Cei căsătoriți de ceva vreme știu ce-i un război în familie. Odată declanșat, nu-l mai poate opri decât capitularea necondiționată.