MIHAI EMINESCU ÎN VIZIUNEA BISERICII: DESPRE RAPORTAREA SA LA ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramură de ştiinţă, afirma loan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…”

STELIAN GOMBOŞ

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologic, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofic sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca: „omul deplin al culturii româneşti”.
Nu avem ştiinţă ca, Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarcle, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Ilristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în „Timpul”. Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881. Se pare, că este vorba de Vinerea Mare, sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare, a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Iisus Ilristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giidgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

Vorbind despre Evanghelic şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a lui Hristos”.

Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este aşa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: „Pentru că prin iubire el a lacut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta c cu neputinţă” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

„DE APROAPE DOUĂ MII DE ANI NI SE PREDICĂ SĂ NE IUBIM, IAR NOI NE SFÂŞIEM…”

Într-un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău. ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihirc din canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…”

Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfaşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşteme la pământ
în nevoi mari şi cerşeşte scăpare” (M. Eminescu, Opere,vol. X, Eklitura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989.).

CÂTEVA CUVINTE DESPRE „NAŢIONALISMUL” LUI MIHAI EMINESCU

Multă lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: „naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine Ia esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estem” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XlX-lea, veacul constituirii naţiunilor modeme, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului”, îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.

Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „In loc de-a merge la biserică, mergem la Caffe-chantant, unde ne- ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ci frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură dc limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână dc zile. „

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre.

Cine-o combate pe ca şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai româniiu e” (M. Eminescu, Opere, voi. X, liditura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

„MORALITATEA ESTE PENTRU SUFLETE IDENTICĂ CU SĂNĂTATEA PENTRU TRUP!”

Schimbând acum, registrul discuţiei noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi, despre cel numit şablonard „poetul nepereche al literaturii române” şi „poetul naţional al românilor”?

Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând peste orice vină, de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.

Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod şi într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu.

Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: „Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un clement permanent şi determinant al întregii lui judecăţi”.

DESPRE UNCHII ŞI MĂTUŞILE DIN MĂNĂSTIRE ALE LUI MIHAI EMINESCU

Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu, sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri.

Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachint, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton.

De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Kevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire.

La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case, în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Ilarietta, care îi îngrijea sănătatea.

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atesta trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se alia la Mănăstirea Neamţ, de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fîe spovedit şi împărtăşit de preot. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: „Pe ziua dc Sfmţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu,
la bolniţa, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Si au fost acolo Ion Ghcorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici, textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s- a pierdut.

POETUL A GÂNDIT SERIOS ŞI SINCER SĂ SE CĂLUGĂREASCĂ

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, Codreanu în volumul „Eminescu şi mistica nebuniei”. Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la „Timpul”, în luna iunie anul 1883, când era „stricat cu toată lumea”, iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”. De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.

De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, cu de la „ Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul, în anul 1884, și-n care repetă gândul salvării prin călugărire.

Iată a şadar adevărul, despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini.