MIHAI EMINESCU – vizionar (II)
Mihai Eminescu a preluat din filosofia indiană ideea vieţii; ca vis – maya – în sensul că adevarata viaţă este cea a spiritului, în timp ce trăirea în trup este un vis, convingere afirmată şi de Kant – citat de Mihai Eminescu şi susţinută de înţelepciunea civilizaţiilor antice reconfirmată de studii şi cercetări în vremuri moderne, când omenirea a înţeles că numai reîntoarcerea la Dumnezeu e calea atingerii unor înalte niveluri ale cunoaşterii.
Umbra este lăsată ca martor a tot ce se întâmplă pe Pământ, în timp ce spiritul colindă nestingherit spaţiile cosmice. Ceea ce Eminescu îmbrăcat în haina rafinată a unui limbaj poetic delicat şi sensibil este astăzi adevăr demonstrat de toţi iniţiaţii sau persoanele care pot trăi magnifica aventură a dedublării, acea capacitate a spiritului de a străbate universurile în toate timpurile lui. Se întăreşte astfel convingerea că spiritul nu are lăcaş fix şi determinat în trupul uman, ci în afara lui. Melfior Ra descrie toate acele lumi pe care le-a străbătut într-o navă în care spiritul ei pătrunde, după ce trupul perfect curat, relaxat şi pregătit prin rugăciune poate să ramână singur, spiritul trece, la rândul lui, prin câteva trepte de pregătire în Templul Dacic de sub Bucegi, de unde este preluat şi însoţit de un spirit îndrumător – zeu – dus pe Marea Piramidă, unde se afla o navă de energie, cu care colinda lumile. Astfel piramida lui Keops, cea fără vârf, poate fi considerată un cosmodrom.
În toată literatura ezoterică, autorii afirmă cu tărie că în cosmos totul este energie cu puteri extraordinare. În proza filosofică „Archaeus” (scrisă 1875-1876), cuvântul archeu (în forma lui latinizată provine din grecescul arhe) are sensul de „forţă vitală”, principiu, esenţa fenomenelor, prototipul lucrurilor şi fiinţelor”.
Estetica romantică i-a permis cercetarea eului în toate trăirile şi emoţiile sale – de la cele erotice, la cele atât de tulburătoare în faţa creaţiei divine. Astfel dialogul cu bătrânul doctor, care îi spune ce este archaeul, este o conversaţie cu sine, o sondare făcută cu voce tare, a inconştientului în adâncimea căruia se afundă, revăzându-se pe timpul lui Noe şi al urmaşilor acestuia Sem, Ham şi Iafet. Mai mult, inconştientul îi precizează că a fost cândva (desigur într-o altă viaţă) servitorul lui Beethoven, căci „i-ai şters ciubotele şi basta!”. Beethoven a murit în 1827, iar Mihai Eminescu s-a născut în 1850. Ceea ce afirmă vocea „bătrânului doctor întăreşte convingerea că spiritul, având liberul arbitru, poate hotărî / alege clipa reîntrupării şi noua experienţă treapta de evoluţie, păstrând în memorie esenţa. Archaeus este tot! „Este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri”. Certitudinea că această chintesenţă se află în inconştientul nostru este exprimată în acest mod ce nu mai lasă spaţiu dubiului: „Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru… Aicea-i timpul cu regulile lui matematice, aicea-i spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută”.
Archaeus este sinele cel mai înalt, etern, spiritul cosubstanţial Creatorului Absolut. Aceste convingeri / certitudini pe care le exprimă Eminescu nu izvorăsc din vasta lui cultură / cunoaştere, ci din potenţialul / încărcătura posedată de iniţiatul, care auzea chiar vocea Demiurgului (conferă poemul „Luceafărul”) care în prozele sale se confundă cu bătrânul doctor, tot voce a marelui ales – aşa cum sunt toate vocile din creaţia sa.
Uimitoarea diversitate a acestora – de la geniu la omul comun, de la împărat la slugă, de la comandant militar la proletar, de la copil la matur, de la bărbat la femeie, de la tânăr la bătrân – îndreptăţeşte convingerea noastră: în întreaga creaţie eminesciană totul demonstrează obârşia înaltă a spiritului eminescian – întrupat spre a aduce pământenilor mesajele divine (aşa ca Iisus, sau Buddha sau arhanghelii Mihail şi Gabriel). Cel mai convingător argument în sprijinul afirmaţiei de mai sus este nuvela „Avatarii faraonului Tla” (publicată în 1932 de George Călinescu în „Adevărul literar şi artistic”) care a fost scrisă în perioada studiilor de la Viena şi Berlin. Această lucrare are ca izvoare cartea lui Theophile Gautier: „Le roman de la momie” şi abordează ideea metempsihozei: îmbrăcată în haina fantasticului (cel puţin aşa apărea ea în perioada de la începutul secolului al XX-lea). Spiritul faraonului T. Las (Tlas), grafiat de poet Tla. retrăieşte toate întrupările sale de-a lungul mai multor vieţi. Reapare ideea grupului spiritual demonstrată de Michael Newton în cărţile sale:
„Pare că aş fi femeia ta, iar de mult, de mult, ori pare că-s muma ta… Amantul meu n-aș suferi să fii.. şi cu toate acestea te iubesc…” „Să-ţi explic eu această simţire? Îmi pare adesea că noi am mai trăit viaţa şi că eu te-am iubit cu un amor nebun şi copilăresc. Visez ades şi în fundul visărilor mele văd Egiptul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare că am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope, şi că acea femeie eşti tu”. De altfel Rodope este primul spirit pe care-l întâlneşte sufletul faraonului imediat ce abandonează trupul bătrân şi obosit care îi facilitează plecarea din viaţa întrupată în cea a libertăţii absolute, considerate cea adevărată, în timp ce trăirea în trup e doar un vis. Aceste idei vor fi venind din vasta cultură şi lectură a lui Eminescu a cărui minte cuprindea mitologiile, filosofia, istoria geto-dacilor şi a altor popoare a căror existenţă se întindea pe multe milenii înainte de Christos. Uimitoare este însă viziunea asupra vieţii: spiritului dintre moarte şi viaţă confirmată / coroborată de cercetările ultimelor decenii ale secolului trecut şi începutul mileniului al treilea.
Frumuseţea acelor imagini constă nu numai în superbul veşmânt dat de cuvântul romantismului creatorului, ci mai ales profunzimea cu care a pătruns în misterul uman, al spiritului în veşnicia sa. Avatarurile, în diversitatea epocilor istorice în care trăiesc, a spaţiilor diferite, dovedesc tot atâtea experienţe trăite, niveluri necesare evoluţiei. Modul, în care spiritele ce aparţin aceluiaşi grup se ajută între ele, exprimă strânsa relaţie ce dăinuie în veşnicie.
Nu sunt iniţiată, nu sunt specialistă în ezoterism. Demersul întreprins vrea doar să atragă atenţia specialiştilor care se vor fi pricepând să explice acest aspect al prozei eminesciene, spre a adăuga încă un motiv / argument pentru ca noi toţi să fim mândri că aparţinem acestui pământ la a cărui binecuvântare a contribuit şi spiritul lui.
(Fragment din „Nemurirea de o clipă”)
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro