MIHAIL SADOVEANU (5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961)

MIHAIL SADOVEANU
(5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961)

„Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (Neamul Şoimăreştilor – 1915)

Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Paşcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fată de răzeşi din Verşeni. Urmează şcoala primară în oraşul natal (1887-1892) şi gimnaziul Alecu Donici din Fălticeni (1892-1897), se înscrie apoi la Liceul Naţional din Iaşi (1897-1900). În 1901 s-a căsătorit cu Ecaterina Bîlu, cu care are 11 copii. A debutat în 1904 cu patru cărţi: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Iorga să numească anul 1904 anul Sadoveanu. A fost subşef de birou la Ministerul Justiţiei şi Cultelor, inspector al cercurilor culturale, director al Teatrului Naţional din Iaşi (1910-1919). Cu câţiva ani înainte de Al Doilea Război Mondial se stabileşte la Bucureşti, căsătorindu-se cu Valeria Mitru (după moartea primei soţii). A fost membru corespondent al Academiei Române, apoi, din 1921, membru activ (discursul de recepţie a fost Poezia populară). A călătorit în Olanda, Germania, Turcia. A publicat aproape 100 de volume, desfăşurând şi o bogată activitate politică: membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, membru al Prezidiului Adunării Deputaţilor, a fost distins cu ordine şi medalii şi sărbătorit pe plan naţional la împlinirea vârstei de 80 de ani. A murit la 19 octombrie 1961 la Bucureşti.

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, atât prin lărgirea ariei tematice, prin cuprinderea de medii sociale mai variate, cât şi prin diversificarea formelor de expresie epică, a modalităţilor narative. În perioada la care ne referim, proza lui Mihail Sadoveanu, continuând într-un stil personal, impregnat de lirism, tradiţia vechilor povestitori, a cronicarilor şi a cărţilor de înţelepciune, coexistă cu realismul dur al lui Liviu Rebreanu, cu romanele în care Camil Petrescu şi Hortensia Papadat Bengescu investighează profunzimile psihicului uman prin metode ale prozei europene moderne. Aceşti ani se caracterizează printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, care atinge în scurt timp un înalt nivel valoric, astfel încât ne sincronizăm cu literaturile vest-europene.
Se creează roman de analiză şi roman de creaţie, roman realist obiectiv şi roman liric şi epopeic, de inspiraţie istorică şi folclorică, roman psihologic, roman fantastic şi roman al mediilor şi caracterelor.
Alături de această specie se dezvoltă şi nuvela, reportajul şi apare proza originală a lui Urmuz, deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare.
Mihail Sadoveanu este cel mai prolific prozator român, creator al unei opere monumentale, alcătuite din schiţe, nuvele, povestiri, romane, ce alcătuiesc o amplă frescă socială şi a condiţiei umane. A fost supranumit Ceahlăul prozei româneşti, considerat rapsod al vieţii, istoriei, naturii, datinilor, obiceiurilor poporului român căruia îi dedică întreaga sa creaţie, amplă monografie a existenţei neamului de-a lungul veacurilor, operă care demonstrează că o mare creaţie îşi are rădăcinile în realităţile naţionale. Mihail Sadoveanu este pentru proza românească ceea ce este Mihai Eminescu pentru poezie.
Mihail Sadoveanu este un scriitor cu individualitate distinctă în literatura română şi cea universală. Este un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ. El are realismul unui Balzac şi melancolia unui romantic, precizează G. Călinescu. Prin longevitatea vârstei şi a capacităţii de creaţie, acoperă trei epoci literare în care se întrepătrund toate curentele literare: sămănătorism, poporanism, realism, romantismul în prelungire.
Mihail Sadoveanu nu aparţine niciunuia dintre acestea, deşi ele se regăsesc în vasta sa operă. Ca prozator al durerilor înăbuşite este poporanist, prin elogiul tradiţiilor, naturii, satului, este sămănătorist, prin evocarea trecutului foarte îndepărtat şi al evului mediu, este romantic. Prin redarea exactă a realităţii vieţii este realist. El evocă istoria poporului său, dându-i dimensiuni mitice, individualizând-o.
Este în primul rând un povestitor, iar povestirea capătă rezonanţe de poem sau baladă, păstrând accente de revoltă şi un profund sentiment de nemulţumire, generat de nevoia de libertate. Originalitatea operei este dată de capacitatea scriitorului de a se contopi cu lumea evocată, astfel că un singur narator, autorul însuşi, povesteşte viaţa din trecut şi din prezent.
Ceea ce dă farmec povestirii este taina care se cere dezvăluită şi la care cititorii ajung prin lecturi repetate, Sadoveanu fiind un scriitor de tip arhaic, atras de epopee, mitic şi tragic.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea au fost marcate de ample mişcări ţărăneşti, consecinţă a unui lung şi amar proces de asuprire, sărăcire, batjocorire a ţăranului exploatat sângeros de o anume parte a boierimii şi ciocoimii lacome.

Aidoma predecesorilor şi contemporanilor ataşaţi de satul românesc, depozitar şi creator al unei culturi populare, apărător al pământului strămoşesc de-a lungul mileniilor de istorie, Mihail Sadoveanu ilustrează tot chinul, suferinţa, revolta ţăranului român în zguduitoare opere: Dureri înăbuşite (1904), Vremuri de bejenie (1907), Crâşma lui Moş Precu (1904), O istorie de demult, La noi în Viişoara (1907), Bordeienii (1912), Hanu Ancuţei (1928), Baltagul (1930), Un instigator. El surprinde retragerea ţăranului din faţa noului (pe care îl integrează obişnuinţei şi tradiţiei după o îndelungată cunoaştere), precum şi sentimentul dezrădăcinării şi alienării. Autorul descrie crizele şi pasiunile elementare (G. Călinescu), dramele dezechilibrului sufletesc, provocat de dezrădăcinare.
Satul este văzut în procesul de pauperizare a ţăranului, în sufletul căruia clocoteşte o ură înverşunată, care izbucneşte în diferite forme de revoltă: unii iau calea codrului, alţii se retrag în locuri izolate pentru a-şi păstra integritatea, puţini îşi fac dreptate în mod spontan şi violent.
Mihail Sadoveanu pătrunde adânc în sondarea psihicului omului pământului, punându-i în valoare bogăţia sufletească, ataşamentul faţă de glia lui străbună, respectul faţă de tradiţie, priceperea în a produce tot ce este necesar traiului.
Mihail Sadoveanu este un creator de atmosferă sau, mai corect spus, a reuşit să creeze în toată opera sa ceea ce s-a numit culoarea locului în diferite epoci istorice. Atmosfera exista; măiestria constă în a o reda în toate detaliile semnificative şi definitorii, aşa cum este zugrăvită în opere precum: Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Apa morţilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Câinele, Balta liniştii şi Haia Sanis, care înfăţişează viaţa târgurilor de provincie, cu platitudinea atmosferei dominate de o monotonie distrugătoare de elanuri şi visuri, izvorâtă din rapacitatea unei lumi filistine şi lacome, înrobită mentalităţilor de clasă, de origine, de confesiune.
Încercarea de a se salva, depăşirea condiţiei se rezolvă tragic pentru personajele operelor care ilustrează această lume aflată sub tirania prejudecăţilor. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric românesc.
Evocarea istorică sadoveniană se întemeiază pe o largă informaţie, scriitorul explorând epopeea, istoria mediteraneană, hindusă, povestirea laică persană şi arabă, balada şi basmul românesc, cronicarii, scrierile lui Nicolae Iorga. El reconstituie epic istoria Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare până la Duca-Vodă, dezvoltată într-o temă unică, lupta pentru independenţă naţională şi dreptate socială.
Istoria Moldovei este reprezentată în trei etape: secolul al XV-lea (Ştefan cel Mare), secolul al XVIlea (Ion-Vodă cel Viteaz), secolul al XVII-lea (Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Duca-Vodă). Romanele, care ilustrează aceste domnii cu toate evenimentele timpului, sunt: Fraţii Jderi (1935-1942), Şoimii (1904), Nicoară Potcoavă (1952), Neamul Şoimăreştilor (1915), Nunta domniţei Ruxandra (1932) şi Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929). Un loc special îl ocupă romanul Creanga de aur, care redă epoca de început a neamului.
Sadoveanu vede istoria ca pe o scenă imensă în care se mişcă mari voievozi, comandanţi de oşti, într-un spaţiu epopeic, legendar şi mitic. Personajele desfăşoară energii uriaşe, dar se supun destinului şi în final dispar.
Cercetătorii, cunoscătorii şi cititorii operei acestui titan al prozei româneşti au constatat că nu există creaţie în care să nu fie prezentată natura, ştiut fiind faptul că Mihail Sadoveanu, colindând toată ţara şi cunoscând toate formele reliefului nostru, a zugrăvit tablouri de natură de uimitoare varietate.
A fost vânător şi pescar amator, astfel că a devenit un profund cunoscător al fenomenelor naturale (aidoma personajelor sale) după mişcarea frunzelor, şuierul vântului, culoarea cerului, zborul păsărilor. A fost cunoscătorul florei şi faunei autohtone, specifice tuturor zonelor. Dincolo de natura ca spaţiu existenţial intrinsec, apare o poezie a acesteia în volume ca Dumbrava minunată (1922), Ţara de dincolo de negură (1926), Împărăţia apelor (1928), Măria-sa puiul pădurii (1931), Nopţile de Sânziene (1934), Valea Frumoasei (1938), Ochi de urs (1938), Ostrovul Lupilor (1941) şi Nada florilor (1951). Natura, condiţia libertăţii, este feerică, magică, dătătoare de sentimentul înfrângerii efemerităţii prin vigoarea renaşterii perpetue.
Numele lui Mihail Sadoveanu stă alături de nume celebre ale literaturii universale: Lev Tolstoi, A. S. Turgheniev, H. De Balzac, Thomas Mann şi alte nume prestigioase, căci Mihail Sadoveanu a ridicat proza noastră la nivel valoric european. Este greu să selectezi capodoperele sadoveniene din copleşitoarea lui creaţie, căci fiecare volum este o izbândă. Subliniem că este mai sărac cel care n-a citit Baltagul, Fraţii Jderi, Hanu Ancuţei, Creanga de aur, Ţara de dincolo de negură, Nopţile de Sânziene, Neamul Şoimăreştilor, Ostrovul Lupilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic.
O menţiune specială merită să fie făcută referitoare la limba şi stilul acestui vrăjitor al cuvântului, care curge lin, în alcătuiri de mare expresivitate, dulci, măiestrit îmbinate în fraze molcome, aşa cum vorbesc sutele de personaje care trăiesc în miile de pagini ce ne-au rămas ca zestre literară unică şi inconfundabilă de la acest uriaş al literaturii.

FLOAREA NECŞOIU