MINELE PĂRĂSITE DIN ROMÂNIA SECRETELE LOR ŞI VIEŢILE CURMATE

MINELE PĂRĂSITE DIN ROMÂNIA
SECRETELE LOR ŞI VIEŢILE CURMATE

Există în România locuri, așezări care pur și simplu ar trebui șterse de pe hartă, uitate și predate istoriei, acestea fiind tragediile pe seama cărora au luat naștere exporturile, îmbogățirea sau chiar s-a realizat achitarea datoriilor acumulate în cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt locuri unde domnește doar moartea, oamenii fiind de mult victime, marionete ale unei sorți prea crunte. Și, totuși, în astfel de locuri oamenii mai au credința și curajul de a duce o viață pe cât posibil normală practicând activități de rutină precum agricultura, creșterea animalelor ș.a.m.d. Toate aceste aspecte fac referire la orașele miniere din România care odată erau sursa de venit a mii de familii dar și a țării, însă care, astăzi, sunt înfățișate sub formă de ruine, cu porți mari de fier și lacăte la intrările galeriilor parcă instalate în încercarea de a închide trecutul, de a-l da uitării și de a șterge orice urmă a unei vieți aparent boierești dar chinuite.
Orașul minier Brad, județul Hunedoara, este unul dintre multele exemple de așezări care găzduiesc la baza dealurilor sale mine de aur, fier și chiar uraniu. „Muntele de aur”, cum este numit de localnici, este situat în lanțul muntos al Apusenilor, acesta fiind inițial conceput pentru scop propriu, al României, însă odată cu trecerea timpului a fost preluat de austro-ungari și mai apoi de ruși.

Mina poartă numele de „Mina de aur Gura Barza” sau „El Dorado”. În această zonă, aurul era extras încă de pe vremea Daciei romane, însă exploatările au început să se dezvolte intens de circa două secole. Minereurile extrase și prelucrate conțineau metale nobile precum aur și argint. Aurul este un element chimic care, utilizat alături de cupru sau argint, contribuie la fabricarea de podoabe, obiecte de artă, monede etc. Datorită proprietăților sale, aurul este considerat, alături de argint, singura formă reală de bani. Coloniile erau constituite din sătenii care locuiau în localitățile învecinate și nu numai, aceștia utilizând cai minieri pentru scoaterea zăcămintelor din galerii. Acești cai erau folosiți și ținuți în mine până când orbeau, după care erau sacrifcati și înlocuiți cu alții mai în forţă.
Înainte de instalarea comunismului, fiecare cetățean putea să dețină o mină, dovadă fiind numele inscripționate la intrările în galerii însă drepturile asupra acestora le-au fost retrase odată cu instaurarea regimului comunist, minele ajungând în posesia poporului. Mina din zona Brad prezenta două mari galerii: „12 Apostoli” și „Treptele Romane”. Aceasta din urmă este de fapt un sit arheologic care datează încă din secolele II – III și se găsește actualmente la capătul galeriei miniere „12 Apostoli” ce are o lungime de aproximativ 180m, fiind executată din daltă în perioada romană. La baza dealului pe care se aflau minele se pot zări platforme imense de beton, în prezent astupate, acestea reprezentând fostele aerisiri. Uzina în cadrul căreia se prepara minereul a fost construită în anul 1898 și era cea mai mare clădire de acest gen din Imperiul Austro Ungar. Între timp, productivitatea de la mină a început să scadă, urmând ca în anul 2006 să fie închisă definitiv.
De aproape 10 ani, ciocanele căutătorilor de fier vechi răsună în valea în care funcționau minele și unde se găseau mai multe clădiri administrative, zdrobitorul de minereuri, magaziile și o uzină electrică. Încă de la închiderea galeriilor, în urechile oricărui turist sau localnic circulă o legendă destul de interesantă despre acest loc: se spune cum că, în inima pădurii, se găsește un copac la baza căruia au fost îngropate kilograme de aur, însă nici până în zilele noastre nimeni nu a reușit să găsească această comoară.

„IADUL RADIOACTIV”

În urma exploatărilor miniere sălbatice derulate după Al Doilea Război Mondial, numai în România au rămas abandonate sute de mine de uraniu la nivelul cărora nu s-a realizat decontaminarea nici după anul 1990. Uraniul este un metal care face parte dintre elementele chimice ce au jucat un rol deosebit la dezvoltarea energeticii nucleare, acesta fiind radioactiv. Exploatările au fost realizate de către Sovrom – întreprinderi româno-sovietice care au văzut o adevărată oportunitate de a face bani prin extragerea uraniului și exportul lui către est, însă această investiție nu a avut rezultatul dorit, urmând ca după câțiva ani minele să fie abandonate. În zona Timiș, circa 20 de mine de uraniu au avut această soartă, urmele existenței lor fiind vizibile și în prezent de-a lungul râului sub formă de halde de steril (depozite de piatră și moloz).
Însă această depozitare, fără un proces adecvat de izolare și decontaminare, reprezintă un risc ridicat de poluare radioactivă a localităților de pe albia râului. Una dintre cele mai mari mine de uraniu din zona Timişului a fost construită în satul Tomeşti, între anii 1963-1964. S-au realizat săpături la o adâncime de până la 160 metri în inima muntelui pentru extragerea minereului radioactiv fără, însă, a se urma vreun protocol de protecţie al muncitorilor. Ulterior, uraniul era încărcat în căruțe și transportat până în sat de unde era preluat de camioane și transferat la gara din Magina pentru a putea fi așezat în vagoane fantomă și exportat către Uniunea Sovietică și, mai târziu, către Rusia. Această mină poartă numele de halda Ciudanoviţa-Lisava și reprezintă unul dintre cele mai nocive locuri din Banat, radioactivitatea din zonă depășind de 450 de ori fondul natural și de 45 de ori nivelul de alarmare. În preajma intrării în mină se află locul unde își petrec eternitatea coloniști români, cât și nemți, sub dantelări metalice care mai povestesc, pe mutește, o istorie care se pierde și ea, încetul cu încetul.

În anii ’90 minele s-au închis. Câștigurile erau atât de mari încât minerii nu țineau cont de riscurile la care se expuneau, aceștia venind în număr cât mai mare pentru a munci în industria exploatării. Colonia rămasă în urma desființării minelor nu este singura care ne aduce aminte de trecutul tragic, în spatele acesteia înălțându-se o haldă de steril de circa 80-90 metri și care se întinde pe o suprafață de 8 hectare. Aceasta poartă numele de dealul Golgota. De-a lungul anilor, au existat câteva tentative de a studia efectele expunerii la uraniu și metodele ce pot fi aplicate pentru a reduce riscul, însă cercetătorii aveau nevoie să lucreze pe baza unor date, statistici sau evidențe ale acelei perioade, documente care, din păcate, nu au fost găsite nici în prezent. Autoritățile au secretizat numărul deceselor, nașterilor premature și orice altă evidență în ceea ce privea viața în colonia haldei Ciudanoviţa.
Un fost miner care încă locuiește în blocurile construite de ruși în apropierea minei, unul dintre puținii localnici ai zonei, povestește cum viața i s-a schimbat încă din primele luni de când a început să lucreze în mină. Acesta trăiește alături de soția sa, amândoi fiind însemnați pe viață de aerul, solul și apa radioactive de pe urma cărora au reușit să-și facă un trai: el este bolnav de tuberculoză, iar soția sa se luptă cu cancerul.

Uraniul se plătea și încă se plătește cu un preț scump, banii obținuți în urma extragerii de uraniu din mine îmbogățeau familiile, în prezent, prețul acestuia a crescut și mai mult, iar banii au ajuns să fie înlocuiți de vieți curmate de cancer, tuberculoză, leucemie sau îmbătrânire precoce.

ANA ISABELLE CIOBANU