MIRACOLUL MAGIEI

MIRACOLUL MAGIEI

Magia „nu este în sine decât o voinţă şi această voinţă este marele mister al oricărei minuni şi al oricărui secret; ea se operează prin puterea dorinţei în fi inţă. Acesta este caracterul esenţial al Magiei, ea reprezentând expresia unei voinţe. Ea poate aplica această voinţă pentru supunerea fi e a fi inţelor naturale, a geniilor, a demonilor sau a spiritelor, fi e a forţelor naturale” (Jacob Böhme)

Preocuparea omului de a se cunoaşte şi înţelege pe sine reprezintă dovada evoluţiei sale.
Magia este ştiinţa tradiţională a secretelor naturii care face legătura între lumea fizică şi cea spirituală şi a luat naştere la începutul umanităţii, iar lucrurile evoluând, s-a ajuns la apariţia unor caste deţinătoare de cunoştinţe magice, cum ar fi: vrăjitorii, şamanii, magii şi chiar preoţii. Cele patru verbe ale magiei, înscrise în cele patru forme simbolice ale sfinxului, sunt: a şti, a îndrăzni, a vrea, a tăcea, iar celui care vrea să devină un înţelept şi să cunoască marea enigmă a naturii îi trebuie „un cap de om pentru a stăpâni cuvântul, aripi de vultur pentru a cuceri înălţimile, crupă de taur pentru a ara adâncurile şi gheare de leu pentru a-şi face loc la dreapta, la stânga, în faţă şi în spate” (Paul Ştefănescu).
Cele mai vechi informaţii despre magie provin din Egipt şi Mesopotamia.
La greci, zeul Hermes era considerat fondatorul Magiei, iar Orfeu, considerat ca fiind un mare magician.
Iniţierile în mistere formau o suită de probe grele cum ar fi: retragerea discipolului într-un loc complet izolat, urmând să respecte o serie de restricţii pentru a putea primi ajutorul spiritelor; o altă procedură o constituie iniţierea sub directa supraveghere a maestrului, metoda acestuia fiind violentă, uneori şi umilitoare, sau tinerii erau aşezaţi chirciţi, în gropi, asemeni fetusului în pântecul mamei; în final novicii trebuiau să treacă prin flăcări pentru a fi purificaţi.
Gândurile reprezintă imboldul care pune în mişcare mecanismul vieţii. Omul învaţă secretele universului doar o singură dată,
revelaţiile fiindu-i date pe măsura dezvoltării sale, pentru că el, omul, este capabil să înţeleagă numai o parte a adevărului universal.
Creierul omenesc este un generator de forţă cosmică, pe care el o extrage din energia naturii, dar piatra fundamentală a magiei este cunoştinţa practică a magnetismului şi a electricităţii, calitatea lor, corelaţia şi potenţialitatea lor. Poate deveni oricine magician doar dispunând de o voinţă puternică şi antrenată? Voinţa este forţa ce dăinuieşte în toţi oamenii, dar câţi ştiu să se folosească de ea? Deci, pentru a fi magician trebuie să-ţi educi voinţa şi să o antrenezi, efectul antrenamentului ducând la o bună organizare şi, astfel, se vor putea obţine rezultatele dorite. Şi încă ceva foarte important – cine studiază Magia, trebuie să studieze fiinţa umană, mai ales din punct de vedere psihologic.
Un magician trebuie să aibă o serie de calităţi, moştenite sau dobândite pe parcursul vieţii, care-l vor deosebi de ceilalţi muritori (se spune că indivizii ce au o privire strălucitoare, pătrunzătoare, pot fi consideraţi magicieni).
Pentru a-şi antrena voinţa spirituală, în vederea obţinerii unor realizări magice, magul trebuie să ducă o viaţă retrasă (uneori, câteva zile), contemplativă, postind, rugându-se, trăind o viaţă în cea mai perfectă curăţenie corporală şi spirituală. Acest fel de viaţă va da putere spiritului asupra materiei, obţinându-se liniştirea sufletului şi ridicarea moralului către o sferă superioară. Adeseori, în povestiri iniţiatice, magul este prezentat asemeni unui bătrân maiestos ţinând în mână un baston înalt folosit pentru a trasa, în jurul său, cercul magic atunci când pronunţă formule pentru a convoca spirite cărora le dă sarcini exacte. Bagheta magică, cercul, formulele magice constituie simboluri ale realităţii lumii spirituale. Magii „sunt înconjuraţi de un cerc de lumină: aura lor. Când un iniţiat vrea să creeze, el proiectează o imagine sau pronunţă un cuvânt care trebuie să-i traverseze aura. Această aură care îl înconjoară furnizează materia pentru manifestare. Imaginea proiectată, cuvântul pronunţat se îmbracă în materia aurei. Nicio realizare spirituală nu este posibilă fără materia subtilă a aurei(…) Cuvântul e ca un recipient, el produce efecte cu atât mai mari cu cât e impregnat mai mult cu un element creator: lumina” (Mikhael Aivanhov).

Ajungând la un grad superior, pe magicieni ar trebui să nu-i mai intereseze magia în sine în scopul realizării dorinţelor personale, ci cum să-şi folosească forţele, energiile, cunoştinţele pentru salvarea Pământului, pentru salvarea omului, munca lor fiind absolut dezinteresată. Ei nu trebuie să caute nici puterea, nici gloria. Încercând să-şi satisfacă propriile ambiţii, invocând ritualuri periculoase, magicienii pot ajunge la pierderea fiinţei, la pierderea particulei de divin a sufletului.
În funcție de iniţiativă, magia poate fi: magie neagră – magia propriu-zisă care apelează la puterea demonilor şi magie albă
– arta de a produce fenomene naturale care par miraculoase.
În concluzie, magia reprezintă un ansamblu de procedee, formule sau rituri, mai mult sau mai puţin secrete, prin care se utilizează forţe misterioase pentru obţinerea unor rezultate contrare celor posibile prin tehnici obişnuite.

RODICA SUBŢIRELU