MITROPOLIȚI PRIMAȚI (II) – DE LA AUTOCEFALIE LA PATRIARHAT

MITROPOLIȚI PRIMAȚI (II)
– DE LA AUTOCEFALIE LA PATRIARHAT –

La 6 decembrie 1896, după demisia mitropolitului Ghenadie Petrescu, a fost readus în scaunul mitropolitan, Iosif Gheorghian, după ce, cu o zi înainte, la 5 decembrie, fusese ales în
scaunul episcopal de la Roman, rămas vacant prin decesul episcopului Ieronim Ionescu.
A fost investit şi înscăunat la 8 decembrie 1896 . În a doua sa păstorire de peste 12 ani, mitropolitul Iosif
Gheorghian a făcut unele reparaţii la Catedrala Mitropoliei şi a înzestrat-o cu un clopot mare, de aproape
10 tone, turnat la Budapestea, în 1888, aflat în funcţiune până astăzi. De asemenea, însemnate îmbunătăţiri a făcut la reşedinţa mitropolitană şi la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, amenajând noi încăperi pentru păstrarea tipăriturilor şi a materialelor tipografice. La 24 martie 1901 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Suferind de boală şi gârbovit de bătrâneţe, mitropolitul primat Iosif Gheorghian s-a mutat către Domnul în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1909 şi a fost înmormântat, aşezat în jilţ, după rânduială, la 27 ianuarie, la mănăstirea Cernica, în partea stângă a tindei bisericii Sfântul Gheorghe. A urmat în scaunul de mitropolit primat, după decesul lui Iosif Gheorghian, episcopul de Râmnic, Atanasie Mironescu. S-a născut la 12 august 1856, în satul Trohan, comuna Gârceni, jud. Vaslui, ca al 17-lea copil al preotului Miron şi al Ecaterinei Mironescu, fiica vornicului Vrabie, şi a primit la botez numele Alexandru. Dând urmare dorinţei tatălui său, tânărul Alexandru, după absolvirea claselor primare în comuna natală, a intrat prin concurs, ca bursier, în 1870, la Seminarul „Veniamin” de la Socola, lângă Iaşi. În vacanţele şcolare servea la biserica din satul său, ca anagnost şi cântăreţ în stană.
În anul 1874, seminarist fiind, are marea durere de a-şi pierde tatăl. Ca să împlinească dorinţa părintelui său, după absolvirea seminarului, în 1878, cere hirotonia în preot, în locul tatălui său decedat. La începutul anului 1879 se căsătoreşte cu Maria Popescu, tot din Trohan, iar în februarie, acelaşi an, este hirotonit diacon, apoi, preot în catedrala Episcopiei Huşilor, de către episcopul de atunci, Iosif Gheorghian, pe seama bisericii din satul natal Trohan şi numit paroh.
În anul 1880, îşi pierde mama, iar la 20 mai, acelaşi an, şi pe soţia sa. Rămas văduv, la 24 de ani, se hotărăşte să-şi continue studiile teologice. În 1881, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar în 1882 la cea din Cernăuţi, unde, după patru ani, în 1886, obţine doctoratul în teologie. Vine la Bucureşti şi este numit spiritual, apoi, director la Internatul teologic şi profesor suplinitor la Seminarul Central. Fiind bun orator, din încredinţarea mitropolitului Iosif Gheorghian, predică regulat la catedrala mitropolitană. În 1887 este numit, prin concurs, profesor de Teologie morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Publică articole în revista „Biserica Ortodoxă Română” şi conduce revista teologică „Amvonul”. Era înzestrat cu inteligenţă, energie şi cu o mare putere de muncă. Cunoştea mai multe limbi străine. Îşi formase o cultură aleasă, prin lecturi de cărţi filosofice, teologice şi literare, precum şi prin călătorii de studii în Occident şi în Orient.
Ales episcop locotenent la Râmnic, cu titulatura „Craioveanul”, a fost călugărit la mănăstirea Cernica, la 30 ianuarie 1895, cu numele Atanasie, şi hirotonit arhiereu în catedrala din Bucureşti, de către mitropolitul primat Ghenadie Petrescu şi episcopii Ghenadie al Râmnicului, Silvestru al Huşilor şi Gherasim al Argeşului. În 1897, când episcopul Ghenadie Enăceanu a plecat în Italia pentru căutarea sănătăţii, a condus în locul acestuia treburile eparhiei. A fost şi secretar al Sfântului Sinod şi şi-a păstrat în continuare postul de profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Vacantându-se scaunul de episcop al Râmnicului, la 14 ianuarie 1898, în urma trecerii la cele veşnice a episcopului Ghenadie Enăceanu, a fost ales episcop titular, la 12 martie, acelaşi an. A cercetat parohiile eparhiei Râmnicului, pe atunci destul de întinsă, a îndrumat activitatea preoţilor, s-a îngrijit de restaurarea bisericilor, a liturghisit şi a predicat.
După 11 ani de păstorire în Eparhia Râmnicului, la 5 februarie 1909, episcopul Atanasie Mironescu a fost ales în scaunul de mitropolit primat, devenit vacant prin încetarea din viaţă a mitropolitului Iosif Gheorghian, la 23 ianuarie, acelaşi an.
În anii păstoririi sale ca mitropolit primat s-a construit Palatul Sfântului Sinod din curtea mănăstirii Antim. De asemenea, un grup de doamne din înalta societate, în frunte cu Anastasia Filipescu, a înfiinţat Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, având ca scop educarea prin şcoală a tinerelor fete şi redeşteptarea sentimentului religios în popor.
În vara anului 1911, episcopul Safirin al Romanului, susţinut de câţiva preoţi caterisiţi şi de unii laici, i-a adus acuzaţii calomnioase (erezie în legătură cu Legea Consistoriului Superior Bisericesc, plagiat şi imoralitate), prin ziare, reviste şi broşuri şi prin plângere formală către Sfântul Sinod. Mai mulţi episcopi şi arhierei au redactat şi iscălit petiţii prin care au cerut darea în judecată a episcopului de Roman, care mersese atât de departe încât, în şedinţa Sfântului Sinod din 12 octombrie 1909, a aruncat anatema asupra membrilor Sfântului Sinod, precum şi asupra tuturor celor care – direct sau indirect – contribuiseră la alcătuirea Legii Consistoriului Superior Bisericesc, pe care el o socotea anticanonică.Luând act, Sfântul Sinod a procedat la începerea procesului, care a ţinut mai multe zile (între 18 mai şi 24 iunie 1911). Judecând faptele, Sfântul Sinod l-a achitat pe mitropolitul Atanasie „de toate pârele şi acuzaţiile ce i s-au adus, recunoscându-l nevinovat”, şi a depus din scaun pe episcopul Romanului, Gherasim Safirin.
La 28 iunie 1911, după patru zile de la pronunţarea de către Sfântul Sinod a sentinţei de achitare, mitropolitul Atanasie şi-a prezentat demisia Regelui Carol I, care i-a fost primită.După demisie, s-a stabilit la mănăstirea Cernica, metania sa, unde a scris şi a publicat multe din lucrările sale şi tot de acolo a exercitat o hotărâtoare şi binefăcătoareinfluenţă asupra conducerii superioare a Bisericii. La vremea sa trecea drept unul din cei mai învăţaţi ierarhi ai ţării. La 25 mai 1909 fusese ales membru de onoare al Academiei Române. A încetat din viaţă la 9 octombrie 1931, la Sanatoriul Sf. Elisabeta din Bucureşti. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, potrivit dorinţei sale testamentare.

În scaunul de mitropolit primat, rămas vacant prin retragerea mitropolitului Atanasie Mironescu, a fost ales episcopul de Huşi, Conon Arămescu Donici. Acesta s-a născut la 2 februarie 1837, în satul Urzici-Arămeşti, comuna Bahna, din fostul judeţ Roman, dintr-o familie de preot. După ce şi-a însuşit primele cunoştinţe de carte în oraşul Roman, a fost trimis la Seminarul de la Neamţ, unde s-a şi călugărit, la 28 februarie 1859. Şi-a continuat studiile la Seminarul de la Socola, timp în care a fost hirotonit ierodiacon, apoi, la Facultatea de Litere din Iaşi, absolvită în 1877. A fost numit, prin concurs, profesor la Liceul Naţional din Iaşi, transferat, după un timp, profesor la Şcoala normală din acelaşi oraş. Între 1880-1885 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, unde a obţinut titlul de doctor în Teologie. În acest timp a fost hirotonit ieromonah şi hirotesit protosinghel pe seama Mitropoliei din Iaşi. Întorcându-se de la studii, a reluat predarea religiei la şcolile normale de băieţi şi fete din Iaşi, fiind şi profesor la Seminarul „Veniamin” şi la noul liceu internat din Iaşi. Hirotesit arhimandrit, a fost numit predicator la Catedrala mitropolitană din Iaşi.
La 6 iulie 1897, a fost ridicat la treapta de arhiereu, cu titlul „Băcăoanul”, fiind hirotonit de mitropolitul Moldovei, Iosif Nanescu, iar între iulie 1899-februarie 1900, numit locţiitor de episcop la Roman, în urma morţii episcopului Ioanichie Floru. La 8 februarie 1902 este ales episcop de Huşi, în locul episcopului Silvestru Bălănescu, şi înscăunat la 3 martie, acelaşi an. După zece ani de păstorire la Huşi, la 14 februarie 1912, a fost ales mitropolit primat, fiind înscăunat la 19 februarie, acelaşi an, la Bucureşti . În anii păstoririi sale ca mitropolit primat s-a încheiat construcţia Palatului Sfântului Sinod, din incinta mănăstirii Antim, inaugurat la 10 octombrie 1912, s-au făcut unele reparaţii la Catedrala mitropolitană, iar în 1914 s-a tipărit pentru a doua oară, Biblia integrală în româneşte, ca ediţie a Sfântului Sinod. În anii 1916-1918, când o parte din teritoriul României a ajuns sub ocupaţie străină şi autorităţile româneşti au fost nevoite să se retragă în Moldova, odată cu armata, mitropolitul Conon a rămas în Bucureşti, alături de păstoriţi săi, unde a întâmpinat momente grele pentru ţară, pentru Biserică şi chiar pentru el însuşi. Deşi înaintat în vârstă, aproape nonagenar, el a protestat energic pe lângă autorităţile militare de ocupaţie împotriva închiderii bisericilor ortodoxe, rechiziţionării clopotelor şi obiectelor bisericeşti, introducerii calendarului gregorian, sustragerii raclei cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din catedrala mitropolitană..
Mitropolitul Conon a fost atacat violent de ziarul Comandaturii germane din Brăila, fiindcă ceruse, în anii neutralităţii, intrarea României în război pentru înfăptuirea idealului naţional.
Acest ziar, cu titlul Donau Armee Zeitung (Foaia armatei de la Dunăre) şi cu subtitlul Amtsblatt der Kommandatur Brăila (Foaia oficială a Comandaturii din Brăila), în numărul 127 din 25 iulie 1917, a publicat articolul intitulat „Un mitropolit războinic” , în care a făcut o aspră critică mitropolitului Conon, învinuindu-l „că în acţiunea de pregătire a opiniei publice în favoarea războiului a avut un rol preponderent”. Constrâns de autorităţile germane de ocupaţie, la 24 iulie 1917, mitropolitul Conon a semnat o proclamaţie către ostaşii români şi către populaţia din Moldova, asigurându-i că „biruitorul nu e setos de răzbunare” şi îndemnându-i să nu părăsească „pământul strămoşesc”, ci să rămână pe loc, „între Carpaţi şi Prut”. Nevoit a „face paretisis”, la 1 ianuarie 1919, s-a stabilit la metohul mănăstirii Cernica din Bucureşti, unde a şi încetat din viaţă, la 7 august 1922.
A fost înmormântat la mănăstirea Cernica, potrivit dorinței sale.

Pr. prof. dr. ILIE RUSU