Mitul eroului

Patriarhul psihologiei moderne, Carl Gustav Jung, spunea, în autobiografia sa „Amintiri, vise, reflecții”, că epoca modernă este tributară Mitului Eroului, asa cum perioada istorică anterioară era reflectată și conținută majoritar în Mitul Martirului, ceea ce el, inspirat de o scriere din secolul XV a unui călugar german, numea „Imitatio Christi”, adică imitarea vieții Mântuitorului, așadar ridicarea unui mod de a vedea realitatea prin prisma sacrificiului și a ascetismului la rang de virtute.Acum trăim în plină manifestare, așa cum a presupus el foarte just, a Mitului Eroului. Ori acesta este un arhetip. Vom încerca să arătăm în cele ce urmează ce este un arhetip și în ce măsură arhetipul Eroului este prezent dintotdeauna în mitologia și folclorul românesc, de la Făt Frumos și Greuceanu până la personajele din baladele populare.Ilustrare a triumfului în veșnica luptă a binelui cu răul, pivot al tuturor mitologiilor și emanațiilor narative din toate culturile, fie ele europene sau orientale, acest mit al Eroului este pe de o parte o simplificare și o evaziune de la o realitate în cadrul căreia nu întotdeauna binele, curajul sau vitejia sunt recompensate, iar pe de alta, el reprezintă aspirația naturală a fiecăruia de a fi personajul principal pozitiv în propria poveste.Arhetipurile sunt imagini autonome ancestrale din mintea colectivă, ceea ce științele moderne care au ca obiect de studiu mintea umană numesc memorie rasială, și care se manifestă în viața de zi cu zi printr-o imagerie specifică și prin transmiterea de-a lungul generațiilor a unor modele de gândire comunicate prin prisma evenimentelor și evoluțiilor respective, și exprimate prin creații folclorice.Arhetip este un cuvânt care ne vine din greaca veche, și care înseamnă model, formă primară. În esență, deloc complicat, arhetipurile sunt imagini comune tuturor oamenilor, uneori separate din cauza diferențelor geografice sau, de exemplu, religioase, dar întotdeauna omniprezente. Iar basmele și în general narațiunile populare, sunt manifestări directe ale prezenței acestora în mintea colectivă.Mitul eroului este perfect conținut în mitologia și folclorul românesc, și în continuare vom schița câteva exemple, cu echivalentele lor mitologice de pe alte meleaguri. Astfel, unitatea mitologică occidental-universală a poporului român va fi subliniată și pusă într-o relație de relevanță, în acest articol și în următoarele.Eroul din basmele românești este un personaj virtuos, curajos, pur și viteaz. El infruntă soarta, și obține întotdeauna prin tărie de caracter, sinceritate, forță și inteligență, ceea ce iși dorește. Mizele lui de obicei sunt , la nivel sistemic, rezolvarea unui conflict, iar premiul este frumoasa prințesă, de obicei “ursită”, iar recompensa este o viață armonioasă și pașnică, trăită “până la adânci bătrâneți”.

Un reper cultural major în această direcție este imaginea cavalerului medieval „sans peur et sans reproche” Bayard (sec. XV), eroul cu o principii și o înaltă conduită morală.Făt-Frumos din lacrimă, prototipul eroului din cel mai popular basm asa-zis „cult” românesc, este o reprezentare perfectă a acestui erou. El este născut de o împărăteasă stearpă dintr-o lacrimă a icoanei Maicii Domnului (“Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată”. Făt-Frumos din lacrimă, Mihai Eminescu, 1870), subliniind o origine semidivină. Astfel, în mitologia greco-romană, supereroii erau copii rezultați din împreunările ilicite ale zeilor cu pământenii, iar în textul biblic apocrif “Cartea lui Enoh”, se povestește despre îngerii decăzuți care s-au iubit cu fiicele omului și au dat naștere unei rase de supereroi, fir narativ care după unele interpretări ar conține explicația Potopului, relatare mitologică care, în viziunea lui Frazer este esența originii eroilor mitologici occidentali.Făt-Frumos, ca toți eroii mitologici, are un set de elemente de sprijin cu funcție magică, calul “năzdrăvan”, (alt arhetip, asupra căruia vom reveni într-un articol viitor), Pegas al vechilor greci, animalul uneori înaripat și înzestrat cu grai, care susține astfel legătura între cer și pământ, sau între lumea oamenilor și cea a necuvântătoarelor. De altfel calul fermecat este cel dintâi aliat al Eroului, subliniind importanța sa în civilizațiile protocreștine, iar unitatea sa cu omul este accentuată până la nivelul la care în legendele Greciei Antice avem personajul hibrid numit centaur, jumătate om, jumătate cal, una dintre cele mai populare creaturi mitologice din bestiariile medievale. Paloșul, arma fermecată cu virtuți magice prezentă în toate culturile arhaice, de la spada Excalibur a regelui Arthur din legendele Cavalerilor Mesei Rotunde, și până la Durandal din legendele carolingiene construite în jurul imaginii eroului războinic Roland („La Chanson de Roland” cca. sec XI), este un obiect central în cadrul poveștii Eroului. Din punctul de vedere al lui Mircea Eliade („Făurari și alchimiști”, 1956), forjarea și fabricarea unei spade era un proces investit cu virtuți magice, în care prin foc, element cu virtuți spirituale, o bucată de „pământ” (minereul) era transformată complet. De altfel, în timp ce fierarul satului putea să facă un cuțit și diverse alte unelte, fabricarea săbiilor era secretizată iar procesul de învățare a acestui meșteșug era un veritabil proces inițiatic și o aventură spirituală, de la Toledo în Japonia medievală.De altfel, obiectele cu virtuți magice nu lipsesc din structura narativă a istoriei Eroului mitologic român, un exemplu în acest sens fiind aripa de furnică zburătoare sau de albină primite de eroul folcloric autohton Harap – Alb, din basmul omonim, care în sine ar necesita un studiu separat datorită vastității temelor mitologice, etnologice și folclorice prezente, care merg de la animismul protocreștin și până la numele-oximoron al personajului. De precizat ar fi caracterul individualist al personajului-erou pozitiv în cultura arhaică română, nu există decât foarte rar confrerii de personaje care să îndeplinească sarcinile mitologice împreună, cum sunt de pildă Legendele Cavalerilor Mesei Rotunde. În acest sens este emblematică „echipa” de supereroi pe care o formează Harap Alb, un melanj de personificări ale unor forțe cosmice – Gerilă (frigul), Fomilă (foamea), Setilă (setea), și personaje comune universului mitologic european, ca Ochilă, în care îl putem recunoaște pe ciclopul Polifem, alt motiv folcloric recurent. În 1857, unul dintre frații Grimm, Wilhelm a cules o serie de versiuni ale temei ciclopului, din mai multe zone europene, iar în prezent sunt cunoscute peste două sute de versiuni, din Islanda și Portugalia, până în Turcia, Arabia și chiar Coreea. Din nou, putem observa unitatea mitologică a arhetipurilor conținute de inconștientul colectiv.Toți eroii au un parcurs, o aventură inițiatică, compusă din diverse încercări menite să îi aducă la nivelul exercitării tuturor potențialităților, între care semnificativă este cea de conducător al comunității. Asta ne aduce la echivalentul lui Herakle/ Hercule din folclorul românesc care este Greuceanu (sau, în mod și mai explicit, Iovan Iorgovan).

Greuceanu, erou al folclorului românesc, este de asemenea o emanație mitologică. El ajunge de exemplu “la sfat” cu “Faurul-pământului” (“Greuceanu luă cu dânsul şi pe fratele său şi merse, merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la Faurul-pământului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meşter de pe pământ, era şi năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pământului şi se sfătuiră”), echivalent al zeului Hephaistos/ Vulcan, fierarul zeilor și fabricantul armelor magice din acest pivot al civilizației occidentale care este mitologia greco-romană, iar în acest context putem observa că apare din nou fierarul cu funcție magică. Greuceanu găseste un păr cu pere de aur (“În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară până una, alta să culeagă şi câteva pere, spre a-şi mai momi foamea”) ca alt erou mitologic, Prâslea, care păzește un măr care făcea mere de aur, reperul cultural-mitologic major fiind aici aici merele de aur din grădina Hesperidelor, din legenda-prototip a acestei aventuri inițiatice care e viața, anume cea a lui Hercule. De altfel tema grădinii secrete apare în întregul sistem mitologic și folcloric european, și, în treacăt fie spus, unul dintre merele de aur ale nimfelor Hesperide este cules de Eris, zeița vrajbei și a dezbinării, și care, oferit de Paris Afroditei, a dus la Războiul Troian, și, probabil, după unele păreri, la întemeierea Romei.

Este vorba, desigur, de Mărul Discordiei.Intersecțiile arhetipale desfășurate în interiorul Mitului Eroului nu se opresc aici, iar corespondențe pot fi întâlnite la tot pasul. Drumul către Celălalt Tărâm, sau pe “lumea cealaltă”, pe care mulți eroi din folclorul românesc îl fac dus-întors din diverse motive, poate fi conectat cu drumul pe care îl face în Hades/ Tartar (echivalentul aproximativ al iadului în mitologia greco-romană) Hercule după Cerber, câinele demonic cu trei capete care păzea intrarea, până la cel, mult mai subtil și în conexiune cu ceea ce Mircea Eliade numea “mitul eternei reîntoarceri”, al lui Orfeu după Euridice. Dar să nu anticipăm.Structurile primare arhaice ale gândirii, direct tributare arhetipurilor, sunt mereu prezente.

Așa cum eroul de basm românesc își demonstrează abilitățile, dovedind că poate fi un conducător al structurii evolutive a cărei manifestare este, în viața cotidiană existau, așa cum există într-o formă sublimată și astăzi, demonstrații și concursuri de vitejie, iar aici cel mai bun exemplu sunt Jocurile Olimpice, menite inițial, conform unor interpretări nici măcar recente, reperării celor mai puternice exemplare umane ale etniilor concurente, pentru a îmbunătăți fondul genetic al tribului. De altfel, grecii antici susțineau deja unitatea minte-corp, în vederea obținerii performanțelor, anticipând, la nivel mitologic, unitatea dintre inteligență și forță necesară eroului de-a lungul parcursului său inițiatic.Interesant de observat ar fi aici că Raiul din basmele românești cu eroi este o grădină mereu verde în care nu se face niciodată noapte, si care este de obicei spre est, într-un Orient mitologic, remarcabil în acest sens fiind că însuși cuvântul “paradis” este de origine iraniană, și înseamnă “grădină împrejmuită”, “pairi-daeza”, literalmente “zid circular”.

De asemenea, accesul spre Tărâmul Celălalt se face după trecerea peste Apa Sâmbetei, Styxul din mitologia elină, râul care înconjura Tartarul, împarăția în care ajungeau sufletele morților. De altfel, în mitologia românească, Apa Sâmbetei izvorăște de la poalele Copacului Vieții, iar aici suntem din nou în adâncul lumii arhetipurilor, acest copac fiind un alt motiv central recurent mitologic, de la Axis Mundi, axa lumii care face legătura dintre Rai și Iad, la arborele sefirotic din Cabala iudaică sau Yggdrasil, copacul în jurul căruia există lumea, în mitologia nordică.Eroul românesc este de asemenea și în mod firesc, relevant la nivel social. De-a lungul unei istorii a evului mediu românesc relativ obscurizate de lipsa surselor scrise, putem vedea cum oamenii din toate categoriile sociale încercau să imite, inspirați de omniprezentul mit al eroului în permanență susținut de tradiția narativă orală, un tip de comportament care poate fi considerat precursorul sociologic al celui cavaleresc, astfel încât în secolul XV sunt semnalați cavaleri de origine română ca participanți la un turnir organizat la Buda de Sigismund al Ungariei (1412). Toate acestea sunt consecințe ale modelului mitologic imitat, adică de raportarea la abstractul unei povești ridicate la rang de ideal, care de altfel a făcut în secolul XX deliciul antropologilor și etnologilor europeni.

Cavalerul occidental și eroul mito-folcloric român, trec împreună de-a lungul istoriei prin aceleași aventuri, parcurg același drum inițiatic, și la sfârșit întâlnesc sau primesc drept recompensă iubirea, prin intermediul prințesei primite de nevastă, cu care de obicei își întemeiază un cămin, în cazul eroului mitologic, sau primește o sărutare ori alt gest simbolic, ca în contextul cavalerului occidental, de obicei produs al lumii catolice cu întregul ei mecanism de inhibare a pulsiunilor erotice. Dar asta e altă poveste.În contextul zonei geografice românești, aflate permanent într-o stare precară, între pace și război, sau între Orient și Occident, asa cum a formulat definitiv istoricul Neagu Djuvara, idealul cavaleresc de imitare a arhetipului eroic s-a manifestat uneori fragil, dar el a trăit în permanență în creațiile populare, și aici ajungem într-o cu totul altă direcție. Haiducii ca Toma Alimoș sau Cosma, popularizați în Occident de Panait Istrati în anii ‘20, sunt consecințe directe ale inspirației mitologice atât de prezente în rândul unei populații veșnic asuprite care avea ca unică evaziune povestea populară, și care, drept urmare, privea realitatea mereu dintr-o perspectivă semi-mitologică. De asemenea, aici apare și intersecția cu un alt arhetip, și el profund prezent în mitologia și folclorul românesc, omul simplu, sărac, fără multă forță si nu neapărat frumos, care prin istețime învinge greutățile, de la Păcală la Nastratin Hogea sau Bertoldo din folclorul italian medieval. La rândul ei, această arhetipologie secundară pleacă de la teatrul antic și ajunge până la Commedia dell’ arte și Moliere, sau până la romanele medievale picarești, piese de teatru ca „El Burlador de Sevilla” (prima dramatizare coerentă a poveștii lui Don Juan, alt arhetip secundar) de Tirso de Molina sau romanul baroc german Simplicius Simplicissimus (sec XVII). În această direcție, observăm deplasarea imaginii mitologice a Eroului către identificarea cu omul obișnuit.Ce ni se pare semnificativ la această modificare istorică a mitului arhaic al eroului este un fel de urbanizare. Pe măsură ce meșteșugurile și negustoria au evoluat, au început să iasă în evidență virtuțile accesibile omului simplu, aspirațiile culturale nu au mai fost apanajul revendicat în mod exclusiv de nobilime și structurile de guvernare, iar oamenii de rând și-au extins posibilitățile sociale evolutive, și odată cu ele, s-au poziționat în mijlocul narațiunii, iar odată cu ea, s-a modificat și arhetipul eroului.

În sens general, putem observa astăzi că supereroii din filmele hollywodiene sunt oameni banali în viața de zi cu zi, iar condiția de Erou este cea de alter-ego al unui individ statistic normal.Considerat multă vreme un anti-erou, pentru că nu are atributele pure ale arhetipului eroic antecedent de tip Făt-Frumos, această emanație populară a mitului eroului în folclorul românesc este o consecință directă a prezenței unei alte imagini arhetipale, a Trickster-ului, arhetipul, în sens absolut, al zeului care învinge prin istețime și (uneori) înșelătorie, și care profită de pe urma naivității altora, ca Hermes al grecilor sau ca zeul nordic Loki, și, filtrat prin înțelegerea cotidiană a oamenilor obișnuiți, a devenit istețul căruia totul îi stă împotrivă, și care prin inteligență obține ceea ce vrea, de obicei liniște și bunăstare materială și uneori, chiar iubirea.În următoarele articole, vom intra în profunzimea acestor evoluții, și vom ajunge din adâncurile mitologice ale inconștientului colectiv românesc, până la ceea ce Umberto Eco numea “o fereastră deschisă spre un univers închis”, adică televiziunea, care, supusă nevoilor exprimate de tirania majorității, este spațiul în care, în zilele noastre, se manifestă miturile.În loc de final, recomand cititorilor noștri să câștige un moment de reflecție asupra acestei unități armonice psiho-socio-culturale a umanității, și asupra acestor structuri arhaice ale unei gândiri universale din care nu lipsește nimic, și din care facem cu toții parte.

Vadim Alexandru