MUNŢII RETEZAT – PATRU ZILE, 955 DE FOTOGRAFII

MUNŢII RETEZAT
PATRU ZILE, 955 DE FOTOGRAFII

Am plecat după-masa din Bucureşti, să rămână patru zile întregi pentru drumeţie. Piteşti, Sibiu, Simeria, Haţeg. Ajunşi cu noapte în Nucşoara, am mai mers până în cătunul Cârnic, unde se şi termină drumul. Am dormit la o cabană chiar peste drum de locul unde s-au cazat „copiii ăia, săracii”. Legendele Retezatului sunt înlocuite de fapte recente, majoritatea tragice. Uriaşii de demult stau ascunşi după un Nea Mitică, care a plecat pe munte „şi nu i-au mai găsit nici hainele…”.
A doua zi, la ora nouă suntem gata de drum. Rucsacii de 60 l n-au reuşit să cuprindă toate bagajele cu care intenţionam să urcăm pe munte. Triem şi tăiem şi din porţia de apă, ştiind că vom găsi izvoare în prima jumătate a traseului. Cârnicul e la 1000 m altitudine şi-n şase km vom fi la 1480 m, la Cabana Pietrele. Am stabilit că până sus pe Şaua Retezatului (2251 m) ne ţinem de marcajul triunghi albastru, aşa că nu luăm în seamă traseele cu care ne intersectăm. O luăm pe drumul forestier şi facem primul popas la Cascada Lolaia, de pe pârâul Nucşoara. Al doilea, la Cabana Pietrele, după aproape două ore. Abia aici luăm micul dejun şi refacem provizia de apă. Cabana a fost construită în 1936 şi are în apropiere crucea preotului profesor Alexandru Borza, la iniţiativa căruia se fondase cu un an mai devreme Parcul Naţional Retezat (şi Grădina Botanică din Cluj, în 1920).
Poteca urcă prin pădure, pe Valea Stânişoarei, şi de la un moment dat se deschide un peisaj grandios, cu vârfurile Lolaia şi Retezat în partea dreaptă. Din acest punct ne dăm seama că am depăşit bariera neputinţelor. Nu ne mai dor picioarele şi facem pauze scurte, cât să ne regăsim suflul. Lacul Stânişoara se află la 1990 m altitudine şi-n apropiere se vede o pată de zăpadă. Dar, până să ajungem aici, s-a făcut ora trei, aşa că mâncăm şi ne facem siesta cu picioarele în apa ca de gheaţă. Urcăm abruptişul spre Şaua Retezatului şi, deşi suntem la o jumătate de oră de vârf, renunţăm la deliciul de-a ne fotografia lângă tabla pe care sunt înscrişi cei 2485 m ai săi.

Totuşi, am obosit! Ce ne făceam dacă soarele nu era aşa timid sau dacă norii îşi dădeau în petec? Amintindu-mi de şerpaşii din Himalaya, mă gândesc că aş lua în calcul asemenea servicii şi cred că retezaşii noştri ar ajunge cunoscuţi în toată lumea. Ne continuăm drumul pe coama muntelui şi rafalele puternice de vânt ne fac să îmbrăcăm bluze şi apoi geci. Erau bune şi mănuşi. Având în dreapta Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele, cu Tăul Gemenele şi Tăul Negru, ocolim Vârful Bucura şi coborâm pe malul lacului, unde vom şi stabili tabăra. Lacul Bucura se află la o altitudine de 2040 m şi, cu 8,9 ha, are cel mai întins luciu de apă din masiv. Depăşeşte 500 de metri pe lungime şi 200 pe lăţime, având o adâncime de peste 15 m. Ultima oară a fost curăţat în 1994. „Fundaţia Pro Natura demarase igienizarea întregului masiv şi-n final a cerut ajutorul Armatei. 40 de militari şi 20 de cai…
Numai din Lacul Bucura am scos câteva tone de conserve”, îşi aminteşte subofiţerul Petru Murgiuc.
Pe malul lacului e refugiul Salvamont şi izvorul captat în ţeavă şi tot de-aici pleacă cele mai importante trasee ale masivului. E o zonă unde bat vânturi puternice, aşa că fiecare cort e împrejmuit cu garduri înalte de piatră. Norocoşii găsesc locul de pe care tocmai s-a strâns un cort, ceilalţi se apucă de construit, grăbiţi de apropierea nopţii, când temperatura coboară către 5° C.

A doua zi mă trezesc behăituri, ciobănisme autohtone şi conversaţia vecinilor cehi. Ies din cort şi constat că soarele bate deja pe Culmea Slăveiului şi pe jumătatea de lună de deasupra ei. Vârful Peleaga umbreşte malul lacului, aşa că mă îndrept spre un petec de iarbă însorit. De la distanţă îi văd pe ceilalţi care servesc micul dejun şi-şi sorb ceaiul în curţile lor de piatră. Câini ciobăneşti, care şi-au uitat vocaţia, îi curtează insistent.
Am aşteptat trezirea prietenilor mei, dar constat că ei sau picioarele lor nu au dormit bine. O iau singur pe traseu, cu prima oprire sub steagul dacic de la refugiul Salvamont. Trei persoane îşi beau cafeaua pe terasă şi întreb dacă există ser antiviperin şi cum se procedează în caz de nevoie. Un „ăăă…” urmat de rugămintea de-a întreba înăuntru mă face să trag concluzia că vorbesc cu nişte refugiaţi (doar stau în refugiu) cărora salvamontiştii le-au împrumutat gecile lor. Trec pe lângă izvor şi ajung în Valea Berbecilor, unde mă odihnesc. Privind Colţii Pelegii, prin lumina difuză văd siluetele unor rucsaci care-şi împing proprietarii spre vârf.
În câteva minute vor fi la 2509 m, pe cel mai înalt vârf al masivului. Dar Peleaga nu fascinează doar turiştii, căci s-au găsit şi istorici care afirmă că aici ar fi trăit pelasgii, cei dintâi oameni ai planetei. Distras puţin de la peisaj, îmi amintesc că unii situează în ţara noastră şi Noul Ierusalim… Deşi numele ar trebui să mă predispună la asemenea milogeli existenţiale, mă feresc de ele, ştiind că apar şi-n alte colţuri de lume. Revin la traseul cu cruce galbenă şi încep urcuşul abrupt. La un moment dat, disting printre pietre o blăniţă maronie. Îmi scot cu grijă aparatul de fotografiat şi fac nenumărate poze. E o marmotă care se însoreşte pe pietroaie, aleargă în toate părţile şi ia distanţă de cum mă mişc. Din cărţi ştiu că gimbuşlucurile de-acum vin după şase luni de hibernare, când respiră o dată pe minut, iar temperatura corpului îi coboară la 5° C.

Continui urcuşul cu opriri dese în care mă energizez.
Îmi dau seama că bomboanele şi rahatul, spre deosebire de politică, aici sunt indispensabile. Când sunt la câţiva paşi de vârf, mă întâlnesc cu dulăul negru care ne-a însoţit ieri pe Şaua Retezatului. Acum coboară alături de nişte turişti matinali, eliberând podiumul. Ajuns în vârf, savurez momentul de parcă aş fi ajuns pe fundul unui bol de îngheţată cu ciocolată şi vanilie. Nu numai înălţimea, ci şi poziţia fac din Peleaga un punct de panoramă unic. Ochii şi aparatul de fotografiat se rotesc în jur pentru a identifica Custura, Păpuşa, Retezatul, Bucura, Judele, Slăveiul şi-n spatele acestora din urmă, Munţii Godeanu.
Plecând mai departe, o cotesc imediat la dreapta, renunţând la traseul prin Colţii Pelegii, care se vor vedea oricum mai bine de jos. În Şaua Pelegii (2269 m) am Valea Rea cu tăurile ei în stânga şi Poiana Pelegii cu lacurile Peleaga (Ghimpele) şi Peleguţa în dreapta. Din acest punct reiau urcuşul în partea cealaltă, pentru a ajunge pe Păpuşa (2508 m), care are doar cu un metru mai puţin decât Peleaga (2509 m).
O săgeată indică direcţia celui mai apropiat oraş: „Uricani 8-9 ore”. Dar eu o iau în direcţie opusă, pe marcajul bandă roşie, spre Porţile Închise, despre care o altă tăbliţă mă avertizează că e o zonă periculoasă. Depăşesc Vârful Ţapul (2403 m) prin dreapta şi-o apuc pe coama ascuţită şi neprietenoasă de mai bine de jumătate de km. Poteca e atât de îngustă că s-ar putea numi „La trei paşi de… Tăul Ţapului”, care e la o sută de metri mai jos. Găsesc un loc stabil, de pe care fotografiez insuliţa verde de pe lac şi ceaţa care încearcă să răzbată peste canatul Porţilor. Peisajul de film mă face să gândesc că Sergiu Nicolaescu l-ar fi potrivit în „Drumul oaselor”, dacă Măcinul şi Prăpăstiile Zărneştilor nu erau mai accesibile.
Ajuns în Şaua Vârfului Mare, am privit ceaţa care reuşise să deschidă Porţile Închise şi se prăvălea asupra lacului. Un spectacol pe care puţine posturi tv îl oferă. Aceasta e partea bună a muntelui: de la insecte şi flori, la fenomenele meteorologice, toate te atrag în rostul lor şi te distrag de la stresul oraşului. Scapi astfel de mizeria aceea cotidiană care nu-şi are locul nici în punga cu deşeuri menajere, nici în cea cu reciclabile. Atâta timp cât nu aruncă cu bucăţi din ţară unii după alţii, nu mai contează ce fac mai-marii noştri! Mă scuz cu ceaţa în care se scaldă Vârful Mare (2463m) şi cobor la Lacul Galeş (2040 m), pe marcajul triunghi roşu.
În apropiere zăresc o marmotă, care mă priveşte de la distanţa care-i garantează siguranţa, dar n-o fereşte de puterea x30 a obiectivului foto.
Mai opresc la un izvor şi abia pe malul lacului mă loveşte trăznetul orar: e ora cinci şi eu de-acum fac cale întoarsă. Într-o asemenea situaţie, marcajul cruce roşie nu pare încurajator. Mă grăbesc, recapitulând propria mea regulă de munte, care-mi cere să înmulţesc cu doi durata traseului. Urc Şaua Zănoagelor, cobor în Valea Rea şi părăsesc traseul, bănuind că undeva în faţă o fi Căldarea Bucurei.
Valea Rea e o mare de pietroaie, de parcă toţi munţii din jur şi-ar fi scuturat vârfurile încoace. Cred că numele i l-or fi dat ciobanii, care iau în calcul doar aspectul utilitarist, nemulţumiţi că nu găsesc decât cele câteva smocuri de iarbă din jurul tăurilor. Spre şaua pe care am ochit-o eu nu erau marcaje, dar m-am descurcat. Ca-n bancul cu iepurele şi ariciul, de câte ori mă opream să-mi trag sufletul, zăream în apropiere o momâie perfect odihnită. Am sărit de pe un bolovan pe altul, am urcat şi m-am trezit în faţa altei căldări cu pietroaie.
Între timp, pe Retezat se adunaseră nori negri şi clocotea a mămăligă. Sperând să nu vină spre mine felul acela de vreme, am pornit mai departe. M-am căţărat în patru labe, am coborât deodată cu pietrele care-mi alunecau sub bocanci, am urcat iar… La un moment dat, aud un şuierat de pasăre răpitoare şi privesc cerul. Abia când mi-am coborât ochii pe stânci, zăresc undeva deasupra un mascul de capră neagră. Se foia în toate părţile, privindu-mă când de pe o stâncă, când de pe alta. A urmat o altă şedinţă foto, care a durat până ce mi s-a descărcat aparatul.
Până la urmă am dovedit Custura Bucurei (2388 m), am ajuns pe lumină la tabără, ba am şi apucat să vorbesc cu nişte băieţi care-l ştiau pe „ţapul singuratic”. Umblă pe creste, iar toamna, după ce se scutură turiştii şi ciobanii, vine să se plimbe pe malul lacurilor.
Cu un pic de noroc, pot scrie şi morala zilei: dacă nu sunteţi interesaţi de capre negre şi de picioare vinete, rămâneţi pe traseele marcate!

Dimineaţă. Cerul e acoperit cu nori şi la uşa cortului se vorbeşte că vine furtună. Înconjor de câteva ori cazemata de piatră, încercând să-mi dau seama dacă picioarele sau spatele mă dor mai tare. Apoi mănânc, supărat că sardinele nu şi-au dat solzii jos înainte de a se băga în conservă. La case mai mari sunt şi alte probleme. Un prieten şi-a declanşat sprayul paralizant în ochi, iar celălalt şi-a scăpat o găleată de bere pe gât. Astfel, e a doua zi când plec singur pe munte. Supriza plăcută e vremea, care contrazice profeţiile casandrice ale meteorologilor.
Din patru zile, trei se vesteau ploioase, dar iată că soarele apare din nou, cu dinţi de lapte, mângâind fără să ardă, jucându-se cu norii fără să lase frigul să mă încingă. Circuitul lacurilor cu nume de femei începe tot de la Bucura. Lia e în aval, Ana e prea aproape, aşa că mă îndrept spre Florica. Acolo întâlnesc iar marmote. Sunt cel puţin trei şi pe două le prind în aceeaşi fotografie. Le strig şi ele se ridică pe lăbuţele din spate să mă audă mai bine. De-aici începe urcuşul greu. Trec pe lângă Tăul Agăţat şi urc spre Vârful Judele (2410 m). De-aici văd Lacul Zănoaga, care e cel mai adânc din masiv (29 m), şi Tăul Judele, Tăul Ascuns, Tăul Urât, Tăul Răsucit. Lacurile pomenite mai înainte şi lanţul muntos de la Retezat la Peleaga se încadrează alături de ele într-o fotografie panoramică.
Drumul pe Culmea Slăveiului nu mai e marcat, dar sunt momâi care stau aliniate sub comanda celei mari de pe Vârful Slăvei (2346 m). Pe-aici mă pride frigul, apoi începe să cadă grindina şi-n final totul se transformă în… apă de ploaie. Puţin panicat, nici n-am băgat de seamă că-n acest timp soarele dădea din coate printre doi nori. Brusc, reuşeşte să se elibereze şi coboară să-mi usuce pălăria.
Am venit până la Coada Slăveiului şi de-acolo am coborât spre Lacul Lia. M-am abătut pe un petec de zăpadă, am fotografiat vulturica, smârdarul şi genţiana, iar apoi am venit pe la Lacul Ana şi am urcat la cort, pe malul Bucurei. Ultima zi urcăm Curmătura Bucurei, coborâm spre lacul Pietrele, trecem pe lângă cabana Genţiana şi ne recuperăm maşina din Cârnic. Autostradă, ambuteiaj pe Valea Oltului, trafic lejer în Bucureşti, căci se apropie miezul nopţii…
Dacă planificaţi o asemenea incursiune, reţineţi că masivul Retezat înseamnă trasee lungi, diferenţe mari de nivel, apă din izvoare, mâncare din rucsac, vânturi puternice şi nopţi reci. Un cal de tracţiune grea a fost umilit de abruptişul potecilor şi de greutatea desăgii pe care o purta.
Şi, repet: urmaţi doar traseele marcate! Dacă nu aveţi cap să acceptaţi această regulă universală a muntelui, picioarele s-ar putea să nu vă fie de-ajuns.

DACIAN BRADEA