Muzeul din casa bunicilor

Când am decis să plec din București, socoteam că ar fi mai bine departe de arșița de acasă, dar nu gândeam că atât de darnice în evenimente vor fi zilele petrecute la Pucioasa, să nu vă mirați, dar voi demonstra, că spun doar adevăr și că un gând cel bun m-a împins să plec, de fapt să vă spun drept, niciodată nu am plecat într-un loc fără să găsesc ceva care să mă minuneze, să mă facă să nu regret, poate pentru că plec cu inima deschisă și mă bucur măcar și de o floare.

De data aceasta pe lângă alte activități curative, doar e o stațiune balneoclimaterică mai veche de un secol, localitate turistică de interes național, și încă nu e totul, la întâlnirea de la Biblioteca orașului cu personalități de cultură o doamnă inginer, dar și poetesă și președinta unei asociații de conservare a patrimoniului imobiliar tradițional ne-a invitat într-o casă de poveste. Doamna Ing. Domnica Vărzaru ajutată de mult îndemânaticul dumisale soț și dumnealui tot inginer, s-au socotit să organizeze un muzeu tocmai în casa moștenită de la bunici și străbunic, preot cu studii la Cernăuți și chiar că s-au ținut de cuvânt, astfel că în Pietroșița (numele de la piatră și șița cu ce se acoperea casa) există mai multe case înregistrate în rândul celor de patrimoniu A și B.

Mai trebuie spus că au fost ridicate de meșteri italieni ce au venit de dincolo de munți, din Ardeal, după ce se refugiaseră din țara lor în zone mai avute, și cum e zonă submontană și chiar montană cea de la Runcu oamenii sunt harnici și destoinici și casele chiar așa arată, a unor oameni cu stare. Povestea începe chiar după ce am trecut de poartă și suntem în fața unei căsuțe de poveste cu glastre de flori multicolore și-n colțul din stânga vedem postat însemnul de înregistrare al unui imobil de patrimoniu B, casa preotului străbunicul doamnei Domnica, care ne aștepta cu masa plină cu sucuri de fructe de pădure, dulceață și volumele de poezii.

Bucuroasă de oaspeți doamna începe să depene istoria moștenirii, ca apoi să intrăm în muzeul propriu; în prima odaie în care am intrat un perete era acoperit de un imens covor cu văcuțe, cu brazi, țesut de mai multe lucrătoare deodată, să se obțină desenul și colorat cu nuanțe atât de vii de ziceai că tocmai ieșise de sub penelul unui artist, apoi alte țesături de acoperit paturile, în alesuri deosebite și culori de roșu și negru. Pusese doamna Domnica lucrăturile de pe ștergare ce împodobeau icoanele, toate broderiile recuperate să nu se piardă aceste adevărate bijuterii, așa precum ele se aflau în lăzile de zestre lucrate cu migală în ceasurile de iarnă la șezători, dar și însoțite de rugăciuni, pe care doar ele le știau și le cereau Celui de Sus, ca protecție pentru casa și familia, ce urmau să-și întemeieze, așa precum va fi văzut fiecare fată, că făcuseră mama, bunica și străbunica, căci buna învățătură nu rămânea netransmisă.

Pe peretele dinspre grădină se străduiseră vrednicii moștenitori să adune unelte de godpodărie, diverse ustensile, dar și bucăți din stâlpii ce susținuseră târnațul, coasa cu care se tăia iarba și pregătea fânul pentru animale și nu în ultimul rând străchini colorate, vesele în verdeața proaspătă ce invadase curtea împestrițată cu cele 400 de ghivece cu flori pe care le uda zilnic câte două ore și fără îndoială în tot acest timp, în care mâinile lucrau, acolo în mintea doamnei Domica se zămisleau versuri, pe care la ceas de hodină le așternea, ca să le adune în volumele de versuri, și zâmbetul nu i-a obosit o clipă, cu ochii plini de lumină și drag de a ne arăta fiecare detaliu al acestui muzeu inedit, dar nu chiar.

La al doilea cat al căsuței la care ajungem urcând o scară s-au adunat alte mobile, acareturi, jucării și leagăne căci viața continua cu noi generații și mereu alte momente de viață se regăseau în această magică și specială căsuță cu vestigii de viață a mai multor succesive familii. Îmi veneau în minte volumele lui Pamuk Orhan ”Muzeul amintirilor” dar și minunatul volum de amintiri ”Istanbul” al unei triste perioade de trecere de la opulentul imperiu, la Turcia democratică a lui Kemal Atatürk, și asta se întâmpla acum mai puțin de 100 de ani, nu foarte departe, ci undeva și nu prea diferit de ceea ce ochii minții încercau să fixeze în străfundul sufletului, imagini ale unei epoci pline de glorie dar trecute.

Dr. Clementina Timuş