MUZEUL ÎN MĂNĂSTIRE RELAŢIA ÎNTRE OBIECT BISERICESC – OBIECT DE ARTĂ – OBIECT DE PATRIMONIU

MUZEUL ÎN MĂNĂSTIRE
RELAŢIA ÎNTRE OBIECT BISERICESC
– OBIECT DE ARTĂ – OBIECT DE PATRIMONIU

Cu toţii ştim că muzeul este o instituţie permanentă aflată în serviciul societăţii, deschisă publicului, având ca obiect al activităţii strângerea, păstrarea, identificarea, catalogarea, analizarea, menţinerea, conservarea şi expunerea de diverse obiecte sau artefacte ce prezintă interes ştiinţific, istoric, artistic, tehnologic etc, în scopul studierii, educării atât a specialiştilor cât şi a masei largi a vizitatorilor. Inventarierea patrimoniului cultural bisericesc din cadrul Bisericii Ortodoxe Române prin intermediul muzeelor a fost substanţial dezbătută în decursul anilor, cu precădere făcându-se referinţa la importanţa culturală a obiectelor sau artefactelor din cadrul acestora. Însă icoana expusă într-un muzeu depăşeşte stadiul de simplu artefact ce se oferă privirii vizitatorilor. Ea este mai presus de acest fapt, ea este o poartă către cerul misticii şi al înaltei trăiri teologice. În fond, aceasta este esenţa sa şi nu numai a ei, ci a întregului patrimoniu bisericesc care a ajuns în diversele sale avataruri în posesia muzeului ca instituţie.
Dincolo de inventarieri şi cifre seci statistice, folositoare ce-i drept justificărilor administrative şi de tratate istorice, stă relaţia dintre muzeu, ca reprezentant al culturii, şi mănăstire, ca reprezentantă autentică a inimii spiritualităţii ortodoxe.
Raportul dintre aceste două instituţii, să le numim aşa, este în fapt raportul genetic dintre religie şi cultură. „Cultura e legată de cult, este rezultatul diferenţierii şi al extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoaşterea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzică, poezia şi morala, totul e cuprins în cultul Bisericii, oranic şi integral, sub o formă încă nediferenţiată”, statorniceşte filosoful Nicolae Berdiaev, el nefiind contrazis cu argumente credibile până astăzi. Cum religia, prin caracterul său totalizator, domină şi colorează puternic toate celelalte manifestări ale spiritului, artele ca manifestare a dorinţei de absolut a omului sunt impregnate în totalitatea lor de religios. Ori produsele artei, în diferitele ei manifestări, sunt o fereastră către frumuseţea eternă. De aceea, în considerarea raportului obiect de artă – obiect bisericesc – obiect de patrimoniu trebuie pornit de la această ecuaţie. Obiectul bisericesc, în cele mai multe cazuri, se vrea o încununare a dorinţei de frumos a omului, dorinţă îndreptată explicit către Dumnezeu ca Persoană ce este capabilă să primească prisosul inimii celui ce aduce ofranda. Lui Dumnezeu i se aduce întotdeauna ceea ce excede regulile comune de apreciere, adică tot ceea ce este mai bun, mai frumos, mai valoros. De aceea, într-un anumit fel, obiectul bisericesc este prin excelenţă un obiect de artă ca semn al totalei dăruiri a celui ce face ofranda. Însă obiectul bisericesc depăşeşte obiectul considerat de artă datorită metafizicii incluse în el. El are reguli date de metafizica religioasă, de ceea ce numim îndeobşte dogmă, care se manifestă în cult prin viaţa liturgică.

Ori obiectul bisericesc trebuie să se încadreze în normele de manifestare a vieţii liturgice. El nu este creat de dragul manifestării în sine, ci are şi un fundament substanţial practic, acela al manifestării relaţiei personale dintre credincios şi divinitate. Acest fapt nu trebuie uitat şi neglijat în relaţia celor două instituţii, Mănăstire recte Biserică şi Muzeu. Dincolo de a fi obiect de artă şi de patrimoniu, obiectul bisericesc este un mijloc al relaţiei personale între om şi Dumnezeu, cuprinzând în el întreaga dăruire, uneori a unor întregi generaţii de credincioşi. În acest sens, dincolo de a da dovadă de insensibilitate sufletească, o icoană sau un obiect de slujire liturgică nu poate fi privită cu o atitudine stearpă sufletească în colecţia obiectelor de patrimoniu; aşa cum se întâmplă mai de obicei, căci în el stă frumuseţea generaţiilor ce şi-au manifestat întreaga lor vibraţie lăuntrică în fata lui.
Pentru a îndulci stereotipiile inerente de tip statistic, obiectele bisericeşti ar trebui să beneficieze pe cât posibil de un cadru care să recreeze cât mai mult cu putinţă atmosfera pentru care au fost create, atmosfera în care au fost folosite, prin aceasta încercându-se să se transmită astfel o cât mai mare parte din mesajul încorporat în ele: fereastră către absolutul personal – Dumnezeu.
Muzeele din cadrul mănăstirilor reprezintă strădania Martei, ofranda culturii în relaţia cu Dumnezeu, în timp ce obiectele bisericeşti reprezintă Biserica ce trebuie să zidească după pilda Măriei, de a pune primatul spiritual deasupra materialismului, reprezentând înduhovnicirea culturii antropocentrice.
Această relaţie simbiotică nu aboleşte cultura, ci o împlineşte aducându-i colectivul moralei creştine şi al concepţiei sale despre viaţă. Din încăperile muzeului mănăstiresc trebuie să transpară liniştea sufletească şi energia duhovnicească a celor ce au fost transfiguraţi de obiectele expuse.

Dr. ELENA-SILVIA SĂRACU