Muzica evului mediu românesc

Pentru unii muzica este o adevărată hrană, iar pentru alții un medicament – susține înțelepciunea arabă, concretizată de mult timp în terapia medicală prin muzică. Iar scriitorul și filosoful Karl Julius Weber (20.04.1767 – 19.07.1832) afirma: Muzica este adevărata limbă universală. Din cele mai vechi timpuri, populațiile primitive prin incantații religioase și practici magice încercau să atragă bunăvoința (captatio benevolentiae) diverselor divinități celeste și terestre. Multe activități necesare supraviețuirii comunității umane (vânătorile, muncile câmpului, chiar războaiele) începeau după ce erau intonate rugăciuni pe linii melodice ad-hoc. Apoi cântecele liturgice din temple erau susținute de instrumente muzicale, întâi de percuție și suflat (tobe, trompete, fluiere). Popoarele antice descoperiseră avantajele muzicii în ritualurile religioase, campaniile militare și în alte treburi importante. Sumerienii foloseau la sărbătorile religioase acompaniamentul instrumental la cântul vocal. Inventaseră flautul comparat cu actul vital al respirației. Zeii erau supremii muzicanți.

Din mileniul II î.e.n foloseau instrumentele de percuție: tobe, sistre; de suflat: flaut; coarde: harpe, lăute, lire cu patru coarde. Egiptenii considerau muzica arta sacră de origine divină, pe care o numeau bucurie. Foloseau harpa, lira, flautul de trestie, cimpoiul, trompeta, cimbalul metalic (strămoșul talgerelor), castagnete, toba, tamburina. Evreii: șofarul (cornul de berbec), lira, harpa, psalteriul (instrument de coarde, psalterion), sistra. Indienii considerau că muzica fusese inventată de Brahma, creatorul Universului. Cântecele rituale erau numai corale, fără instrumente.

Muzica trecuse din sfera religioasă și devenise muzică de curte și populară. Au inventat vina: instrument din bambus cu șapte coarde. Grecii numeau arta muzicală harmonike (armonie) și practicau riturile religioase numai pentru muncile agricole. Imnurile lirice erau corale sau monodice (pe o voce). Foloseau lira, flautul dublu (aulos), siringa (flaut cu tuburi de lungimi diferite), flautul lui Pan (naiul). În Bizanț din secolul VIII era folosită orga mică portativă, care din secolul X a fost întrebuințată și la curtea imperială. Organiștii erau clerici. Muzica arabă fusese derivată din muzica persană a Ahemenizilor.

În instrucția școlară medievală a Occidentului european, între științele liberale, muzica se încadra în categoria quadrivium. Pe teritoriul Țărilor Românești, muzica s-a dezvoltat influențată de două mentalități. Una orientală, în Valahia și Moldova, care continua tradiția slavobizantină. Aceasta a devenit în urma copleșitoarei influențe turcești, din ce în ce mai otomanizată. Alta, occidentală, în Transilvania, după tiparul tradițiilor muzicale catolice, puternic determinate de stăpânirile maghiară și germanică. Muzica otomană își avea sorginte în cultura arabo-persană, iar cea apuseană se modela după muzica italo-franceză tributară influenței papale. Mulți oameni de știință autohtoni au cercetat și studiat evoluția muzicală și preocupările în domeniu ale românilor. S-a păstrat o valoroasă culegere de melodii în Codicele Caioni elaborată de organistul și compozitorul Ion Căianul (Caioni) născut în 1629 și decedat la 25 aprilie 1687. Tot în veacul al XVII-lea cărturarii munteni și moldoveni au scris despre istoria neamului lor, oferindu-ne informații importante din domeniul folclorului. Amintim pe Miron Costin (1633- 1691), Ion Neculce (1672-1745), stolnicul Constantin Cantacuzino (1640?-1716).

Dimitrie Cantemir (1673- 1723) domn al Moldovei (1710-1711) membru al Academiei din Berlin (11 iulie 1714), le-a scris turcilor un tratat de muzică intitulat Cartea științei muzicii după felul literelor. Pentru preocupările sale livrești este apreciat fiind părintele etnografiei, folcloristicii și științei artei populare românești. În secolele XVI și XVII muzica era în mare măsură religioasă și mai puțin boierească/nobiliară. Apoi muzica devine laică și este adoptată de locuitorii orașelor și târgurilor. Cântecele lumești devin mai numeroase. Ponderea muzicală migrează de la curțile domnești și boierești, la mahalale. Apar frecvent lăutari, care individual sau în bande (tarafuri sau taifale – grupuri de lăutari organizați), erau angajați de domnie, boieri sau cutreierau orașele și satele. Începe să fie cântată tot mai des romanța, cântec liric, nostalgic.

În monumentala realizare a lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) celebra Biblie de la București sunt amintiți alăutarii cu alăutele lor. Alăuta – termen de la care provine substantivul lăutar – numită și lăută, era instrumentul muzical cu coarde, asemănător cu cobza (numit de slavi balalaică, de croați lăută, de tătari kobuz). Stăpânirea otomană devine mai insistentă. Autohtonii din mimetism sau obediență au adoptat și în domeniul muzical importurile străine (formații muzicale, structuri orchestrale, instrumente, obiceiuri). Au fost împământenite două orchestre: meterhaneaua – muzica oficială (mehter – muzicant turc) și tabulhaneaua – fanfara militară, numită după tobă (davul), orchestră care avea de obicei 9 tobe, 9 fluiere, 7 trompete, 2 țimbale (talgere – discuri de aramă care sunt lovite unul de celălalt).

Ambele formații muzicale au coexistat din secolul XVII la curțile domnești și la conacele boierilor de seamă, mai întâi ale protipendadei, ale marilor boieri, apoi la boierii halea (cei cu funcții la curtea domnească, în Divan spre deosebire de boierii paia cei scoși din dregătorii). Instrumentele principale în formațiile otomane erau cele de percuție și suflătorii care făceau cea mai mare hărmălaie: tobele mari (tumbelechiurile), tobele mici, darabanele, țimbalele, dairelele (tobe cu clopote, zurgălăi, asemănătoare tamburinelor); trâmbițele, trompetele, surlele (fluiere militare cu sunete stridente) etc.

Cele două orchestre fuseseră folosite ca un privilegiu acordat de sultan sau marele vizir la învestitura Domnilor, întâi la Istanbul unde era pupat papucul sultanului apoi la ceremoniile similare de la Iași și București. După răzvrătirea lui Mihnea al III-lea Radu din 1659, urmașul său docil Gheorghe Ghica, domnul Valahiei, primise de la sultan o meterhanea formată din șase instrumente conduse de mehter-pașa (șeful muzicanților). Noul Domn fusese numit în grabă după ce precedentul fusese alungat. Una din condițiile numirii era schimbarea capitalei.

București în câmpie, la câțiva kilometri de la Dunăre unde otomanii puteau ajunge în două, trei ore, în locul Târgoviștei așezată în zonă colinară, cu fortificații mai puternice. În octombrie 1688 Constantin Brâncoveanu, noul Domn beneficiase la înscăunarea sa de serviciile meterhanelei. Muzica sa era policonfesională prin apartenența religioasă a instrumentiștilor: creștină (valahi), sunită (otomani), șiită (persani). Meterhaneaua alcătuită ulterior din muzicanți otomani și români era întrebuințată pe lângă învestitura și confirmarea Domnilor și la sărbătorile religioase creștine: Crăciun, Paști, Sf. Vasile, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului ș.a. Obiceiul muzicilor otomane a rămas în vogă până după 1821 după revoluția pandurilor lui Tudor Vladimirescu când s-au sfârșit domniile fanariote. Spre sfârșitul stăpânirii turcești, meterhaneaua marelui vizir ajunsese la 62 de muzicanți, iar cea sultanală era de două ori mai numeroasă.

De câtva timp se foloseau și instrumente mai puțin țipătoare și bubuitoare, mai puțin stridente, mai calme, mai armonioase. Se foloseau instrumentele de coarde (un fel de vioară numită keman, diblă, scripcă din slavul skripka) fluiere și naiuri. Muzica apuseană concura cu succes muzica turcă. În ceremoniile de înscăunare ale Domnilor alaiurile sărbătorești cuprindeau și muzica nemțească (tarafuri germane). După interpretarea regretatului muzicolog Viorel Cozma (căruia i-am editat trei volume consistente): prin lăutar se înțelege numai interpretul de repertoriu popular. Pentru cel care făcea muzica de salon sau cultă se adoptase termenul de muzicant neamț. Țambalul a fost folosit de la sfârșitul secolului XVIII, dar în scrierile contemporanilor s-a făcut uneori/ deseori confuzia cu țimbalul/cimbal care era talgerul alcătuit din două discuri metalice.

După cum aminteam, anul 1821 reprezintă începutul destrămării influenței otomane în mai toate sectoarele vieții sociale. Concomitent a crescut înrâurirea orientală creștină a pravoslavnicilor ruși. Apoi cea creștină occidentală catolică a francezilor, italienilor, germanilor. Societatea românească își schimba orientarea. Dacă până la începutul secolului XIX moda venea de la Istanbul, acum centrul de greutate s-a schimbat spre centrul și apusul european. Cum zicea Iordache Golescu în povățuirile lui: Moda stăpânește, moda poruncește, moda sluga ei te face. Totuși, primul Domn pământean Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) a intrat în București la 6 noiembrie 1822 în sunetele meterhanelei. Cortegiul său era format din căpetenii militare otomane și o trupă turcească ecvestră de gardă urmată la distanță de marele armaș cu 200 de țigani cântând la felurite instrumente și la urmă meterhaneaua (la musique turque de prince).

Nemulțumit de prestația muzicii turcești sau poate dintr-un sentiment patriotic, Grigore IV Ghica și-a creat propria orchestră numită de consulul Prusiei în Valahia muzica germană a principelui (la musique allemand de prince). Trebuie menționat faptul că Domnii fanarioți plăteau întreținerea mehterilor (membrii taifalelor otomane), simbria, costumația, instrumentele, hrana. Numărul muzicanților era variabil. Alaiurile Domnilor fanarioți erau compuse din cete militare, unele dintre ele cu taraful propriu. Alexandru Ipsilanti (1774-1782; 1796-1797) a fost numit de Înalta Poartă hospodar al Ak Iflakului (Țării Românești) în august 1774, dar a venit în țară peste câteva luni, timp în care Valahia a fost condusă de o căimăcămie. Înainte vreme, urcarea în scaun a suveranului muntean era o sărbătoare populară spontană la care participa boierimea, popimea și norodul. Ceremonia din 3 februarie 1775 a fost hotărâtă de Domn care a descris-o amănunțit în porunca sa scrisă. Cortegiul format din diferite corpuri militare, steagurile cătanelor, toate breslele (isnafurile), marii dregători, înalte fețe bisericești, toți boierii pământeni călări, câte doi, după haracterul lor.

Pomelnicul se întindea pe câteva foi. Printre participanți erau enumerați: talpoșii (pedeștrii, tălpașii), dorobănțești… pe jos, cu steagurile și muzica lor, cazacii de la Agie pe jos cu muzica lor, buciucul Spătăriei cu toba și trâmbița deosebită, poterașii toți armați, călări, cu muzica lor, seimenii înarmați cu steagul mare, cu muzica, Spătarul cel mare, stegarul cu steagul, lefegii cu prapurile și muzicile lor, toți lăutarii pământeni, trâmbițele și la urmă meterhaneaua pe jos. Alt alai din 13 noiembrie 1782 prilejuit de nunta Zamfirei, fiica Domnului fanariot Nicolae Caragea (febr. 1782-aug. 1783) amintește de: trâmbițașii agiești și spătărești, mehter-pașa cu toată taifaoa lor cântând după obicei. Nicolae Mavrogheni, acea poznă a firii cum îl numea poetul Ienăchiță Văcărescu, al cărui nume însemna în grecește neam negru (probabil de neam prost, cum îl numea ambasadorul Franței la Istanbul – un țăran din arhipelag), în fapt singurul Domn nefanariot în toată lista stambulioților, a fost numit Domn la începutul lui martie 1786 și a intrat în București la 17 mai.

Suita sa excentrică, îmbrăcată în veșminte policrome, stridente în care se evidenția culoarea roșie, era însoțită de muzicanți cu trâmbițe și tobe, lăutarii și trâmbițașii domnești și muzicanți nemți: talpoșii dorobănțești, pedeștrii cu tobele și cimpoaiele lor, cazacii agiești pedeștri cu cimpoi și tobele lor, steagul și stegarul agiei și călăreți cu praporile și trâmbițele cu tobe, zapcii cu buciumul și toboșul, poterașii și muzicanții lor, seimenii cu toba, vel spătar cu trâmbițe, tobe, toți lăutarii domnești, muzicanții nemți, mehter pașa cu toată taifaoa lui cântând.

Remarcabile erau cimpoaiele. Uneori intrarea noului Domn sau revenirea sa în Capitala țării era întâmpinată de meterhanea, salve de tun și focuri de puști. Pentru a ilustra apartenența meterhanelelor, aceasta era aranjată deseori în formă de semilună și își executa repertoriul la zaiafeturile domnești. Dese erau ceremoniile în care își exercita competența muzica militară otomană: învestitura Domnilor, primirea marilor demnitari ai puterii suverane, primirea soliilor străine, încheierea tratatelor de pace sau comerciale, ceremoniile religioase ale curților domnești prilejuite de nunți, botezuri, numiri în dregătorii a marilor boieri și înaltelor fețe bisericești, ospețele domnești ș.a.

În 1826, în Imperiul Otoman au fost desființate meterhaneaua și trupele celebre ale ienicerilor. Stăpânirea turcească se pare că a schimbat caracterul românesc. Vitejia și dârzenia valaho-moldoveană din timpul Domnilor pământeni a fost înlocuită de o melancolie tânguitoare și o resemnare conformă proverbului adoptat: Capul plecat, sabia nu-l taie. Împreună cu muzicile oficiale și militare otomane au pătruns și dansurile de proveniență orientală. S-au dezvoltat și dansurile autohtone, influențate de stăpânirea străină. Dansurile turcești erau: ceaușul, geamparaua, irmilicul, mușamaua. Cele românești erau: alunelul, năframa, brâul, arcanul, drăgaica, jianul și celebrul căluș. Românii au preluat și dansurile megieșilor, unii mai apropiați, de credința ortodoxă, dar și dansuri din țări catolice cu care ne învecinam: sârba, arnăuțeasca, căzăceasca, poloneza, mazurca.

Boierimea dansa cu frenezie dansuri din apusul european: alemanda, angleza, cotilionul, cadrilul, mai rar menuetul (în Transilvania), valsul. Boierii și târgoveții erau pasionați de dansurile balcanice românești și grecești, albaneze și bulgărești. Romeika, dans grecesc jucat de femei care învârteau batistele era foarte apreciat. Bărbații preferau dansuri militare: dorobănțeasca (de la darabană – tobă), haiduceasca. Însă toți preferau hora. La nunțile și petrecerile boierești era nelipsită. Chiar și la curtea domnească, la începutul anului se juca hora la Sfântul Vasile cel Mare. Muzica turcească și persană fuseseră eclipsate de muzica autohtonă și apuseană, ca o replică, ripostă sau emancipare prin joc de sub apăsarea turcească. Muzicanții erau de obicei robi țigani care aveau o dexteritate naturală de a reproduce sunetele, dar erau și autohtoni sau străini liberi care se îndeletniceau cu muzica. Lăutarii erau îndeobște din rândul țiganilor ursari care dresau cu ajutorul muzicii urșii pe care-i făceau să danseze pe cărbuni aprinși.

Boierimea pentru distracție ținea în șatrele de lângă conacele lor tarafuri țigănești. Muzicanții erau specializați pe instrumente: alăutari, viorari,, cimpoiași, guslari, cobzari, toboșari, surlari, trâmbiceri. După mărturii scrise în timpul lui Tudor Vladimirescu locuiau în Țările Române vreo 150.000 țigani, dintre care vreo 80.000 țigani domnești, restul boierești și mănăstirești. Emanciparea lor – eliberarea din robie – fusese un proces îndelungat și cu poticneli. În august 1746 Domnul fanariot Constantin Mavrocordat (cel cu 10 domnii, 6 din Valahia și 4 din Moldova), desființa rumânia, servitutea prin care mii de locuitori erau legați de pământul pe care-l munceau. A urmat în 1843 prima lege de desființare a robiei unor categorii de țigani, în august legea de sedentarizare a țiganilor nomazi, 1844 ianuarie/februarie eliberarea țiganilor mănăstirești și ai statului în Moldova. 1847 – februarie, eliberarea țiganilor mănăstirești în Valahia.

După obținerea libertății, țiganii s-au organizat în tarafuri, sub conducerea unui cneaz (Johann Strauss – fiul a compus Voievodul țiganilor – Zigeunerbaron – prima audiție la 24 octombrie 1885), apoi sub a unui vătaf, mai târziu sub bulibașă (buluc-bașa). Breslele țiganilor lăutari sau vătășiile conduse de vătafi aveau o vechime mai mare decât a eliberării muzicanților din robie. Cea mai veche vătășie (breaslă, isnaf, ghildă, corporație) atestată documentar este cea din Craiova din 1723. Atunci orașul era sub stăpânire austriacă. Oltenia fusese sub stăpânire habsburgică timp de 21 de ani (între pacea de la Passarowitz 1718 și cea de la Belgrad 1839). Vătaful era Constantin moldoveanul. Instrumentele folosite erau de percuție: dairea (asemănătoare tamburinei cu clopoței sau zurgălăi), toba bătută de daulgiu (toboșar), darabana, țimbalul (talgerele), geamparaua (castagneta); de suflat: bucium, caval, nai, tulnic, surlă, trâmbiță, trompetă; coarde: alăuta/lăuta (cobza), cobuz (chitară cu trei coarde), keman (vioară, chitară), tambura, mandolina cu coarde din sârmă.

Existau și instrumente populare: drâmba (lama de oțel) și frunza. În secolul XVIII apar în Țările Române constructori de instrumente. Fabricanți de strune, cobze, surle, scripci și chiar piane la Iași prin 1820 (cu rudele sale mai vechi: clavirul, clavecinul, harpsicordul, spineta, virginalul). În 1818 a fost înființată prima campanie pentru comercializarea pianelor condusă de sasul Karl Hasse. Cam în același timp la teatrul Ralucăi de la Cișmeaua Roșie din București (fiica domnului fanariot Gheorghe Caragea 1812-1818) se prezentau concerte și piese de teatru. Balurile, concertele, seratele muzicale prezentau muzica lui Haydn, Rossini, Mozart, mai târziu Beethoven. La București s-au înmulțit profesorii de muzică care predau și teorie muzicală și instrument. Muzicanții populari, lăutarii au fost admirați și prețuiți de muzicieni celebri care au fost oaspeții Țărilor Române (Franz Liszt, Johann Strauss – fiul etc.). Muzicologul Viorel Cozma în volumul său Figuri de lăutari (1960) amintește de zece lăutari celebri (Barbu Lăutarul, Iancovici, Vindireu, Ochialbi, Ciolac, Grigoraș Dinicu ș.a.).

Au apărut școli muzicale, s-au prezentat opere, au fost organizate concerte. Ianuarie 1834 – la București s-a deschis Școala de Muzică vocală a Societății Filarmonice. Tot în 1834 la Iași a fost prezentat primul spectacol muzical în limba română. 1835 – primul vodevil românesc de Andrei Wachmann. 1836 – primul spectacol de operă în limba română (Semiramida de Rossini) la București. 1836 – înființarea Conservatorului Filarmonic Dramatic din Iași de Gh. Asachi, 1838 – primul spectacol de operă în limba română la Iași (Norma de Bellini). 31 decembrie 1852 – inaugurat Teatrul cel Mare (din 1857 Teatrul Național – al treilea din Europa) cu un vodevil franțuzesc deoarece Rusia și Turcia au interzis spectacolul cu o piesă românească, dovada peremptorie de independență.

Vasile Alecsandri: Eu de câte ori aud doina îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche. Nicolae Filimon: Muzica este arta cea mai liberă și cea mai civilizatoare, decât toate surorile sale.

Viorel Gh. Speteanu