NATURĂ, ISTORIE ȘI TRADIŢIE PE VALEA TAZLĂULUI

NATURĂ, ISTORIE ȘI TRADIŢIE PE VALEA TAZLĂULUI

Pornind dintr-un capăt în celălalt al ţării întâlneşti locuri pitoreşti, fermecătoare, cu oameni prietenoşi şi ospitalieri, cu obiceiuri şi tradiţii autentice, fără egal. Un asemenea loc superb, oricând de revăzut este şi Valea Tazlăului din judeţul Bacău, oază de frumuseţe naturală cu rezonanţă istorică, culturală şi nostalgică mai puţin cunoscută şi mediatizată pe hărţile turistice ale României.
Apa Tazlăului se formează în localitatea Tescani (sat al comunei Bereşti-Tazlău) la confluenţa râurilor Tazlăul Mare (care izvorăşte din Munţii Tarcău, nu departe de Mănăstirea Tazlău cu Biserica Naşterea Maicii Domnului ctitorită de Ştefan cel Mare în 1496-1497) şi Tazlăul Sărat (care-şi are punctul de pornire în zona comunei Zemeş – unde s-a născut pictorul Nicu Enea). După un parcurs mirific de aproximativ 40 de km (în linie dreaptă pe harta rutieră) în care, de la Tescani, în aval, udă comunele Bereşti-Tazlău, Sănduleni, Livezi, Vereşti şi altele, se varsă în râul Trotuş pe la Oneşti, oraşul de obârşie al Nadiei Comăneci şi Loredanei Groza.
În satul Tescani (situat la circa 35 km de Bacău), într-o zonă colinară, străjuită de dealurile subcarpatice şi de păduri seculare, într-un splendid parc natural, se găseşte Conacul „Rosetti – Tescanu”, monument istoric şi de arhitectură de valoare inestimabilă, înscris în patrimoniul cultural-naţional al României. Ansamblul arhitectural cuprinde Conacul familiei boiereşti Rosetti-Tescanu, construit în 1880, biserica din lemn „Sfântul Gheorghe”, ctitorită în 1769, fabrica de spirt „Rosetti”, clădită în 1840 şi parcul conacului în care se află statuia lui George Enescu.
În prezent, imobilul este deschis publicului vizitator, constituind secţia „Dumitru şi Alice Tescanu – George Enescu” a Muzeului Naţional „George Enescu” din Capitală. Acesta a fost locul de suflet al marelui muzician (1890-1955) care l-a frecventat adesea începând din 1909. În Conacul familiei de sânge albastru Rosetti-Tescanu, se desfăşurau serate muzicale la care erau invitaţi Regina Mamă, generalul Averescu, Nae Ionescu şi alte personalităţi ale vremii. Aici, compozitorul a cunoscut-o şi îndrăgit-o pe frumoasa prinţesă Maruca Rosetti (1878-1965) cu care avea să se căsătorească în 1937. În acest loc de vis, despre care se spunea că „se lasă iubit şi îşi iubeşte la rându-i vieţuitorii”, Enescu a finalizat capodopera sa, „Oedip”.
După plecarea definitivă din România (1946), aşezământul a fost donat statului român, fiind şi în prezent un important centru cultural.
Localitatea Tescni nu este însă singurul loc de pe Valea Tazlăului încărcat de legendă şi spiritualitate.
În comuna Bereşti-Tazlău se mai găsesc două biserici din lemn – monumente istorice, „Sfântul Ilie”, construită în 1883 şi „Sfântul Nicolae”, construită în 1819. Şi în satul Enăcheşti (aparţinând tot comunei Bereşti-Tazlău), într-o zonă la fel de încântătoare, pe malurile pârâului Nadişa (afluent al Tazlăului) se găsesc două biserici frumoase – una catolică şi una ortodoxă, situată în imediata apropiere a cimitirului „din deal” care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale familiei Rafael, deţinătoarea unei întinse moşii pe Valea Tazlăului. Conu’ Dumitru Rafael, avocat de profesie, aidoma boierului unionist Costache Rosetti de la Tescani (bunicul Marucăi Enescu), era iubit de săteni, întrucât, spre deosebire de alţi latifundiari, care-şi biciuiau argaţii şi-i obligau să le culeagă viile, cu botniţa la gură, acesta îi respecta, le vorbea frumos şi, mai ales, le dădea bucăţi din pământurile sale pentru a le munci şi culege roadele independent.
Generozitatea boierului Rafael avea să fie răsplătită „cu vârf şi îndesat” în 1907, când, ţăranii de pe moşia „rafaileştilor” s-au pus „scut viu” în faţa furiei răsculaţilor, care, în jur, făcuseră „pârjol şi prăpăd”, iar aici, auzind că „aista-i om bun” au plecat în altă direcţie.

În Enăcheşti ca şi în celălalte sate ale comunei Bereşti-Tazlău este renumită „Capra” – vechi obicei popular tradiţional, care oferă de sărbători reprezentaţii originale, unicat. Tot de sărbători, au loc, periodic, bâlciuri cu muzică, dansuri şi antren, de la care nu lipsesc „mascaţii”, „Roata Norocului” sau turta dulce.
Din păcate, în anii din urmă, îndeosebi după 1991 – când s-au produs inundaţii catastrofale, Tazlăul şi-a mai modificat cursul, „înghiţind” locuri de plajă, scăldat şi pescuit precum „Ghiolul lui Iacobache”, dar pe lunca sa mai sunt locuri bune de picnic, baie sau pescuit. Râul Tazlău creează un cadru natural admirabil, veritabil „colţ de rai” din România. În satele vechi de secole aflate pe Valea Tazlăului trăiesc oameni harnici, pricepuţi şi mândri, urmaşii răzeşilor lui Ştefan (familia Măciucă Neica şi altele), împroprietăriţi şi răsplătiţi pentru vitejia lor în războaiele de apărare a gliei şi creştinităţii.

Locuitorii acestor meleaguri ţin la loc de cinste tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, pe care le transmit din generaţie în generaţie, cel mai răspândit meşteşug fiind „tâmplăritul”.
În gospodăriile lor mai sunt obiecte de mobilier străvechi bine păstrate, scrinuri, laiţe, colţare, blidare etc, dar şi icoane, ii şi alte ţesături vestigii ale trăirii româneşti pe aceste plaiuri. „Un tărâm de basm”, spaţiu unic al simţirii şi creativităţii româneşti, al făuritorilor de istorie continuă pe acest pământ binecuvântat, unde fiecare măgură, pădure, apă, stâncă îşi are povestea sa magică, transmisă prin viu grai, cu un parfum local nemaiîntâlnit altundeva.

Aici, şi vestiţii „mucenici moldoveneşti pe Valea Tazlăului” (colaci în formă de 8, stropiţi temeinic cu esenţe aromate şi tăvăliţi serios în multă miere de albine şi miez de nucă din belşug) de culoare aurie au un gust aparte, fiind preparaţi după o reţetă specială în aluatul frământat, gospodinele punând un ingredient misterios, numai de ele ştiut, şi anume „oleacă de amor”. Iar dacă mai guşti şi o „dulceaţă” de cireşe amare şi un păhărel de vinişor ispititor, tu, călătorule împătimit, n-ai cum să nu revii nerăbdător, căci Valea Tazlăului îţi oferă cu generozitate toate aceste plăceri legitime de neuitat.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU