NE TREBUIE ROMÂNI! – 19 IULIE 1877

NE TREBUIE ROMÂNI! – 19 IULIE 1877

La 19 iulie marele duce Nicolae (Nikolai Nikolaevici Romanov, 1831-1891, fratele țarului Alexandru al II-lea), comandantul suprem al armatei ruse, a trimis domnitorului Carol I următoarea telegramă în limba franceză: „Târnovo, Marți 19/31 iulie 1877, orele 3 și 35 după amiază. Prințului Carol al României, în locul unde se află Cartierul General Român. Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”.

Obținerea și recunoașterea Independenței României în urma Războiului ruso-româno-turc din 1877 a constituit un proces politic, diplomatic și militar, care s-a desfășurat într-o stare de tensiune și animozități și a necesitat eforturile întregului Neam Românesc pentru realizarea dezideratului. Spre regretul meu, această imensă realizare a Independenței României (acesta este și numele publicației în care apare acest articol) nu mai este apreciată de Românii contemporani care sunt mult prea preocupați de alte evenimente internaționale ulterioare de mare importanță și răsunet (9 mai 1945, înfrângerea Germaniei de o coaliție internațională sau 9 mai 1950 când s-au pus in nuce bazele Uniunii Europene prin declarația de înființare a C. E. C. O. – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului). De mulți ani ziua Independenței României nu mai este sărbătorită, nici măcar amintită. Anul trecut s-au împlinit 140 de ani de independență. Nicio manifestare nici atunci, nici anul acesta.
Un mare învățat a afirmat că neamul care își uită sau nu-și respectă istoria este condamnat la pieire. Am speranța că Neamul Românesc va reveni la autenticul sistem valoric în care sunt importante aniversările și comemorările Neamului.
Voi prezenta succint câteva secvențe diplomatice și militare ale realizării eternului vis al Românilor, Independența.
În 1877, suprafața României era de 121.000 kmp (astăzi – 2018 – are 237.500 kmp). Populația era de 5.300.000 locuitori în interiorul granițelor și încă cca. 5 milioane în teritoriile ocupate de imperiile vecine: Rusia, Austro-Ungaria, Turcia. Statutul României era de stat vasal Imperiului Otoman, care prevedea o serie de obligații: plata tributului, confirmarea domnitorului prin act sultanal, a suporta armata de ocupație, mai multe interdicții (a emite monedă, a încheia tratate internaționale, a respecta tratatele încheiate de Imperiul Otoman cu terți etc).
În aprilie 1877 a început războiul ruso-turc, la care România a participat ulterior de partea Rusiei. Încă din septembrie 1876, primul ministru (I. C. Brătianu), Ministrul de Război și câțiva ofițeri s-au deplasat în Crimeea la Livadia pentru a discuta cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Gorceakov despre războiul ruso-otoman care se profila în viitorul apropiat. Rușii intenționau să treacă prin teritoriul românesc pentru a ajunge la teatrul de operații din Bulgaria. Românii au specificat că este necesar un acord scris conform garanțiilor celor șapte puteri europene. Gorceakov, care dorea reanexarea sudului Basarabiei, a amenințat cu ocuparea țării dacă Românii se opun trecerii armatelor rusești. S-a ajuns la o înțelegere amiabilă. Marele duce Nicolae insista pentru încheierea urgentă a convenției de traversare a României și dorea concursul armatei române pe care-l considera indispensabil. Raportul făcut lui Alexandru al II-lea (fratele său) preciza că domnitorul Carol „promite să sprijine trecerea armatei ruse dar refuză să lupte cu noi”, declarând că va păstra neutralitate totală, dovadă că marele duce era dezinformat de politicienii ruși în privința intențiilor Românilor de a participa la lupte. Domnitorul Carol dorea colaborarea militară, însă evita să intre în război fără garanții bine precizate, să comande trupele românești, „să nu fie subordonate generalilor ruși”. La începutul lui 1877, Carol scria tatălui său la Düsseldorf că va încheia convențiunea militară cu Rusia și se va bate alături de ruși contra turcilor. Iarna 1876-1877 a fost un schimb epistolar permanent între domnitor și marele duce. Ofițerii români s-au dus la Chișinău, la cartierul general al marelui duce, iar ofițerii ruși au venit la București pentru o eventuală colaborare, cu toate că șeful Marelui Stat Major rus informa că dacă domnitorul Carol va conduce trupele române, va fi sub comanda sa supremă.
La 1 aprilie 1877, s-a întrunit Consiliul de Coroană și majoritatea membrilor s-a pronunțat pentru semnarea convenției, cu toate că unii dintre ei s-au opus de teama unei ocupații rusești, după cum se întâmplase de atâtea ori (până în 1877, Țările Române suferiseră teroarea a șapte ocupații țariste, așa cum n-avea să scape nici în 1878).
Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, a semnat Convenția politică de trecere a armatei ruse la 4/16 aprilie 1877. Guvernul român „asigura libera trecere prin teritoriul României și tratamentul rezervat armatelor amice”. Toate cheltuielile de transport și celelalte necesități ale armatei țariste vor fi suportate de guvernul rus. Vor fi respectate drepturile politice ale statului român. O convenție specială alcătuită din 26 de articole și anexe releva condițiile de aprovizionare, încartiruire, combustibili, modul de plată, contactele între armata imperială și autoritățile locale, interdicția trupelor de a tranzita Bucureștiul etc. Conținutul Convenției avea să rămână secret până la ratificare.
La 11/23 aprilie 1877, cu o zi înainte de declararea oficială a războiului, trupe ruse de cavalerie au trecut granița și a doua zi au ajuns la podul de pe Siret de la Barboși, pentru a-l apăra de atacurile vaselor turcești, distrugerea podului blocând singura linie feroviară care unea Muntenia de Moldova. Marele duce Nicolae a dat o proclamație către Români, care a diminuat autoritatea domnitorului și suveranitatea României. Se dădeau explicații că acțiunea precipitată și contra uzanțelor diplomatice și militare fusese necesară din motive strategice. Totuși, ofițerii ruși și trupa s-au comportat – cu mici excepții – ireproșabil. „Purtarea bună a rușilor nu seamănă deloc cu aceea din alte ocupații” (Nicolae Iorga). Populația a asigurat tot concursul trupelor ruse ce se îndreptau spre front. La mijlocul lunii aprilie, corpurile legiuitoare (Camera și Senatul) au aprobat convenția. Totuși, aceasta nu prevedea colaborarea militară. În lunile aprilie și mai domnitorul Carol și marele duce Nicolae au convenit la o posibilitate de cooperare. Armata română va avea peste Dunăre o bază de operațiuni, linii proprii de comunicații, sector de front la vest de Plevna, între Isker și Vidin, și o comandă proprie.
La 29 aprilie, I. C. Brătianu s-a deplasat la Chișinău și a prezentat marelui duce Nicolae condițiile de cooperare dorite de principe, între trupele române și armara rusă. La 2 mai s-au întâlnit la Ploiești domnitorul Carol I și marele duce Nicolae, care solicita și insista ca armatele române să participe la operațiile militare contra otomanilor. La 7 mai, în altă întrevedere, Carol I solicita ca Armata Română că copereze cu rușii în zona sa distinctă de operațiuni.
La 9 mai, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, a fost proclamată Independența de Stat a României. Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine declara: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare (…) suntem națiune liberă și independentă”. Adunarea a votat moțiunea (79 voturi pentru și 2 abțineri) de constatare a stării de rezbel dintre România și Turcia, cu ruperea legăturilor cu Poarta și independența absolută a României. În mai, cu prilejul vizitei domnitorului Carol I, au continuat tratativele directe la Ploiești, unde se afla comandamentul rusesc. Convorbirile au urmat la București, între șefii celor două state majore. S-au stabilit coordonatele colaborării: Armata Română va apăra linia Dunării până la sosirea trupelor ruse, apoi Românii vor trece în dreptul Oltului, apărând frontiera până la granița sârbă. Marele duce Nicolae a acceptat propunerea lui Carol I ca Românii să apere propriul sector de front între Vidin și Rahova.
Totuși, guvernul rus nu doarea participarea Românilor la conflict afirmând că ajutorul Românilor nu este necesar; ei trebuie să-și apere propriul teritoriu.
La 26 mai s-a consumat întrevederea țarului Alexandru al II-lea cu domnitorul Carol I la Ploiești. Carol declară țarului că Armata Română este gata să participe la război. Primește un răspuns evaziv. Câteva zile mai târziu (2 iunie 1877), consfătuire între domnitorul Carol I și A. M. Gorceakov, ministrul rus de Externe, în care ultimul refuză participarea Armatei Române cu trupe la Sud de Dunăre. Rușii, dorind să anexeze sudul Basarabiei, nu voiau să se angajeze în luptă cu aliatul pe care urmau să-l spolieze, nici să-și creeze obligații. Interesele diplomației ruse și ale comandamentului militar în privința cooperării militare cu România erau antagonice. Dacă totuși România, pentru onoare, dorește o acțiune ofensivă contra Imperiului Otoman, guvernul român este sfătuit să se abțină de la un marș agresiv.
După declararea Independenței de Stat a României, Mihail Kogălniceanu a instruit agenții diplomatici din străinătate să informeze și să explice guvernelor europene care au fost imperativele proclamării Independenței și, totodată, să ceară puterilor garante să recunoască actul Independenței. Puterile europene au avut o atitudine rezervată, chiar rece, iar două state (Turcia și Marea Britanie) au fost chiar ostile, Poarta declarând că-și păstrează drepturile intacte asupra României. Marea Britanie considera declarația Independenței contrară tratatelor și preconiza acțiuni de pedepsire. Chiar și Parisul, care era aliatul tradițional al României, s-a arătat distant și regreta faptul că ne-am luat libertatea de acțiune pentru viitor. Berlinul, care susținuse diplomatic domnitorul german, s-a dovedit a fi reticent la modul de cooperare ale grupurilor de acționari germani în colaborarea cu Românii și la revendicările pe care statul independent România avea să le pretindă Austro-Ungariei, în favoarea cetățenilor români din Imperiul Habsburg.
La 14 iunie, trupele rusești au forțat Dunărea la Zimnicea și au ocupat un teritoriu pe malul drept al fluviului, beneficiind de un important ajutor din partea trupelor române. La 4 iulie a fost ocupat orașul Nicopole, cu concursul important al bateriilor de artilerie române de la Flămânda și Turnu Măgurele. Țarul Alexandru al II-lea a recunoscut aportul Românilor, decorând ofițeri și soldați din Divizia a IV-a Română. Ambulanțele române au transportat la spitalul din Piatra Olt răniți ruși de la Nicopole (22 ofițeri și peste 900 soldați), primind mulțumirile înalților ofițeri ruși. Cu toată opoziția diplomației rusești, militarii aveau mare nevoie de colaborarea Armatei Române.
După cucerirea Nicopolei, corpul de armată al baronului Krüdener a solicitat generalului Gheorghe Manu ca Divizia a IV-a pe care acesta o comanda să asigure ocuparea orașului, paza și transportul a 7.000 de prizonieri turci, pentru a degreva trupele rusești în vederea asaltului Plevnei.
Generalul Manu a refuzat politicos, afirmând că el primește ordin numai de la domnitorul Carol, iar guvernul rus refuzase participarea României la război. Armata rusă a încercat la 8 iulie ocuparea Plevnei, în care intrase de puțin timp Osman Pașa cu 35.000 de soldați aduși de la Vidin. Marele duce Nicolae a cerut domnitorului Carol să trimită Divizia a IV-a peste Dunăre. A urmat încă o solicitare și în urma insistențelor personale ale împăratului, o brigadă de infanterie și una de cavalerie din Divizia a IV-a a trecut Dunărea la 16 iulie pentru a ocupa orașul Nicopole și a coopera cu trupele ruse la luptele de la Plevna. La 18 iulie, rușii au încercat încă o dată să cucerească Plevna, dar și atunci au fost respinși cu mari pierderi deoarece turcii primiseră alte întăriri.
Rușii, în degringoladă, se retrăgeau haotic pe podul de la Sviștov pentru a se salva pe malul românesc. Guvernul rus a hotărât să mobilizeze noi unități, chiar și garda imperială, pe care le-au trimis pe frontul bulgăresc. Lăsând de o parte aroganța de mare putere imperială, guvernul rus a solicitat ajutorul urgent al Armatei Române și, la 19 iulie, marele duce Nicolae a trimis telegrama amintită domnitorului Carol.
Armata Română a trecut Dunărea (16 iulie – 22 august 1877), circa 38.000 soldați, cam jumătate din efectivul trupelor aliate de la Plevna, care constituiau Armata de Vest sub comanda domnitorului Carol I. Mai târziu, a trecut Dunărea încă o divizie română. Totalul trupelor române constituia o treime din totalul trupelor de asediu al Plevnei. Au urmat multe fapte de eroism românesc.
Ostașii și ofițerii români și-au vărsat sângele pe câmpiile și dealurile Bulgariei, unii dintre ei făcând supremul sacrificiu, lăsându-și trupurile să fie acoperite de pământ străin, alții, estropiați, și-au lăsat părți din trupurile lor pe acealași pământ.

Toate aceste sacrificii au consacrat înaltul și sfântul act sublim al Independenței României de care astăzi puțini Români își amintesc, în concertul cacofonic al mondialismului și globalismului. Care a fost răsplata sacrificiilor fiilor devotați ai României (nu a fiilor vitregi care au denigrat și jefuit țara!)? Independența condiționată de modificarea articolului 7 din Constituția din 1866; integrarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor în Statul Român; răpirea de către Rusia țaristă a sudului Basarabiei: județele Bolgrad, Cahul, Ismail prin Congresul de la Berlin (1 iunie-1 iulie 1878).
Printre mulții participanți la Războiul de Independență voi aminti de eforturile remarcabile a doi frați. Dintre cei 19 copii ai colonelului bănățean Ștefan Stoika, primul născut a fost Nicolae Șt. Stoika (1845-1914), căpitan din 1871, comandant de baterie în timpul Războiului de Independență. Avea în subordine 160 soldați, 150 de cai, 6 tunuri Krupp de 87 mm cu țevi de oțel ghintuite. A fost cantonat pe malul Dunării la sud-vest de Slobozia și a deschis focul asupra cetății Vidin și a orașului Lom Palanka.
Era prieten cu maiorul Gheorghe Șonțu și în memoriile sale ne descrie un episod anecdotic și o expresie a eroului martir. Cu bateria sa a campat în satul Ghighiu, împreună cu bateria a 6-a, amplasată apoi la Verbița. În bătălia de la 30 august 1877, a lovit întăriturile Griviței până la ora 15:00, când diviziile III și IV române au pornit la atac cu brigada Ipătescu.
Tir contra bateriei mari otomane de la Bucov, care apăra Plevna. A participat la 28 noiembrie la marea bătălie a cuceririi Plevnei. Bateria Stoika, amplasată lângă fortul Alexandru, a dezorganizat coloanele lui Osman Pașa care încearcau spargerea încercuirii Plevnei. După cucerirea Plevnei, a bombardat orașul Belogradcik, care nu s-a predat decât după armistițiu.
După atacul de la Plevna, de la 30 august, bateria Stoika a fost decorată cu 2 medalii rusești Sf. Gheorghe și 2 românești Virtutea Militară.
Ajuns general, a avut o bogată activitate publicistică (Amintiri despre ocuparea austriacă din timpul Războiului Crimeii, Amintiri despre 24 ianuarie 1859, etc).
A fondat Revista Artileriei cu fratele său, Ștefan Șt. Stoika. Fratele său, Ștefan Șt. Stoika (1848-1928), era al treilea copil al colonelului Cristofor Ștefan Stoika . În timpul războiului de la 1877 era locotenent, ajuns general ca și fratele mai mare. Fusese instruit la Berlin un an, apoi participase la lupte, comandant al divizionului 2 artilerie de coastă la Calafat, din cadrul bateriei Independența. În timpul trecerii Dunării de Armata Română, a comandat bateria Carol I, cu care a bombardat cetatea Vidin, fiind decorat cu Steaua României clasa a V-a. Ajungând general, a sprijinit lupta națională a Românilor din Transilvania și Bucovina prin donații, cărți, bani, rechizite școlare și liste de subscripții. În 1912 era președinte al Ligii Culturale, secția Urziceni. În timpul ocupației germane a Bucureștiului (1916- 1918) a fost ostatic la Hotelul Imperial. A avut o importantă activitate publicistică: a tradus în Limba Română lucrarea tatălui său, colonelul Ștefan Stoika: L’Autriche et le prince roumain, tipărită în tipografia lui Iorga, în 1910, la Vălenii de Munte; Amintiri despre patrioți bulgari; Biografia colonelului Ștefan Stoika; Amintiri 24 ianuarie 1859. A fost primul traducător în Limba Română a manualului de tactică și strategie militară a generalului prusian Clausewitz.
Între epistolele sale, trimise la diverse reviste, am remarcat următoarele fraze: Cui nu-i place Țara Românească, să o părăsească! Să-și vândă tot și să se desțăreze. Lilieci nu ne trebuie! Ne trebuie Români!

VIOREL GH. SPETEANU