NEM TUDOM ROMANO!

NEM TUDOM ROMANO!

În noianul ştirilor de tot felul care baleiază zilnic ecranele TV, cu felurite teme de încordare, pentru că trebuie, nu-i aşa, să fim într-o stare de continuă nelinişte, iată că un consumator român poposeşte undeva prin Harghita, la un supermarket şi cere ceva de mâncare în limba română.
Vânzătoarea nu îl serveşte deoarece nu înţelege limba oficială a ţării în care trăieşte, munceşte, câştigă, are o familie, în fine, viaţa ei cotidiană se aşează pe aceste plaiuri româneşti. Ba pe de lături, nişte mustăcioşi hâtri, zonali, îl trimit pe acel consumator român în altă parte a ţării, nu acolo, că nu are ce căuta.
Enclavizarea gândită şi pusă în practică de către vârfurile politice maghiare din România îşi produce acum efectele.
Apare liderul lor actual, de altfel cu o vastă cultură, şi debitează sub forma unor sentinţe aflate doar în creierul lui o serie de lozinci: „Românii trebuie să accepte că noi nu vom putea şi nici nu vrem să sărbătorim 2018. Această acceptare ar trebui să fie parte a înţelegerii şi respectului reciproc. Periodic, mă tem că, din cauza faptului că, în România, nu prea avem ce rezultate să prezentăm în anul centenarului… Nu vor putea să spună că am construit 1800 km de autostradă, că am legat după 100 de ani regiunile istorice prin infrastructură. Nu putem să raportăm că, dacă ne urcăm astăzi în tren în Bucureşti, vom ajunge la Blaj mai repede decât acum 100 de ani…”.
Cinică observaţie, cu atât mai mult că aceşti conducători maghiari au fost prezenţi în Parlamentul României din ’90 încoace, au avut pe mână o serie întreagă de ministere unde principala lor preocupare a fost să le populeze cu consângieni, rămaşi şi în prezent şi care neîndoios influenţează din umbră secvenţe întregi ale economiei şi culturii româneşti.
Niciodată nu caută similitudini dacă în ţara vecină, Ungaria, românii de acolo (sau ce a mai rămas din ei după asimilarea forţată) au vreun reprezentant în Parlament ori în oricare guvern după ’90 încoace. La nivel declarativ, sentinţa este aceea că România reprezintă teatrul unei uri etnice generată de către Ungaria. Am prieteni maghiari pe care îi cunosc cu mult înainte de ’90. Aceia sunt cu un infinit bun simţ. Deşi se uită cu admiraţie (de fapt se uitau) către Budapesta, sunt conştienţi că aici s-au realizat profesional, aici muncesc şi câştigă, aici şi-au crescut şi educat copiii şi, în fine, au sentimentul statornic că aici este patria lor. Pentru descendenţii lor, precum şi pentru cei ai românilor, este o altă poveste, migraţia de după căderea Cortinei de Fier şi-a spus şi aici cuvântul. În ţara noastră, nu şi în ţările înconjurătoare nouă, drepturile minorităţilor sunt garantate prin Constituţie, dar mai ales prin legi ordinare de aplicare în practică a
prevederilor Legii Fundamentale.
Româna este predată în Harcov ca limbă străină. Guvernul ungar oferă câte 10.000 de forinţi fiecărei familii din România care îşi înscrie copilul în clase cu predare exclusiv în limba maghiară. Profesorii noştri din centrul şi nordul ţării cu greu fac faţă la şcolile unde limba română este facultativă. Elevii dau din cap că înţeleg ceva dar în practică sunt zero. În bisericile catolice ori reformate/ unitariene, limba de comunicare este doar maghiara. Acum, în Parlamentul Ucrainean s-a votat o lege prin care a fost desfiinţat învăţământul în limba română, astfel că 143 de şcoli cu predare în această limbă vor fi închise. Ce nu au reuşit Stalin şi succesorii lui, iată că statul „democratic” sau care gândeşte să devină aşa, Ucraina cea pravoslavnică, îi trece în incultură, dezrădăcinându-i de vieţuiri istorice de secole pe actualii românaşi ai noştri de pe acolo care au avut neobrăzarea să nu se convertească la altă limbă, rămânând la cea strămoşească.
Preşedintele nostru, Klaus Iohannis, aflat într-o vizită de lucru la ONU, i-a transmis omologului său ucrainean Poroşenko (vorbitor perfect de română şi pretinde că mai ştie încă patru) un mesaj foarte dur: anularea vizitei lui la Kiev şi a Preşedintelui Parlamentului Ucrainean în ţara noastră. Este o măsură de retorsiune fără precedent pe eşicherul relaţiilor diplomatice internaţionale. Întors în ţară, Poroşenko îşi dă semnătura pe această lege, chiar dacă Preşedintelui nostru i s-a părut că omologul său (faţă de refuzul de a mai conlucra cu el) părea îngândurat. Se prea poate cu îngândurarea, dar eu la propriu am cunoscut – vizitând Kiev-ul – că ucrainenii de atunci, probabil că şi cei de acum, trăiesc într-o altă dimensiune, atunci când făceau parte din imperiul numit URSS. Trecând uşor spre zona austroungară, putem diseca ceva concluzii. „Unio trium nationum” sau „Înţelegerea frăţească” din 16.09.1437 de la Căpâlna excludea populaţia majoritar românească de la viaţa politică. Chiar în ţară, mii de unguri nu erau consideraţi parte din naţiune şi ca atare erau supuşi aceluiaşi tratament ca al ţăranilor români, majoritatea dintre ei fiind iobagi.
Parcă întrezărim ceva ce se întâmplă şi acum, după 580 de ani… Unde sunt liderii maghiari autohtoni, neînregimentaţi Budapestei care să apere nu numai valorile tradiţionale lor (alterate ca şi ale noastre de regimul comunist) spre îmbogăţirea zestrei culturale ale acestor meleaguri, precum în alte ţări ca Austria, Croaţia, Franţa şi să-şi facă viaţa ceva mai prosperă? Poate că ar trebui în felurite conjuncturi locale să peroreze aşa ca Istenem, nem tudok… nem nu ferde senza tudok beszélni vete (Dumnezeule… nu pot să dau ochii cu el). Este o retorică fără răspuns pentru bunul motiv că în prim plan tronează autonomia teritorială. O noţiune fără sens în actuala configuraţie a U. E. Ochii multor secesionişti autohtoni sunt acum holbaţi spre Catalonia, cu care nu avem niciun fel de asemănare. Dar creierele revanşarde ale unor lideri maghiari (foarte puţini la număr) visează să fie grofi, duci, guvernatori etc, specii ale evului mediu în care stră-stră-străbunicii lor tăiau şi spânzurau (la figurat ori la propriu). Acea epocă a apus, trăim într-o Europă Unită care pentru toţi (pentru unii vişegradişti îi mână alte dureri) ne asigură bunăstare, pace, protecţie, mişcare şi alte multe avantaje.
Ne plac avantajele, dar obligaţiile?
Cei din acel grup consumă la greu fonduri europene (tembelii de noi, nu) dar nu ne place U. E. Bine, oameni buni, hotărâţi-vă, că noi, românii, dăm banii ca fraierii spre U. E., nu consumăm nimic pentru că din aceste fonduri nu se lipeşte şpaga, dar voi luaţi şi din banii noştri şi vă dezvoltaţi. Apoi daţi cu tifla U. E. că nu are căderea să se bage în matrapazlâcurile voastre. Aşa este! U. E. este slabă pentru că nu a stabilit criterii de convergenţă clare, dar mai ales dure, după principiul stalinist, dacă nu eşti cu noi înseamnă că eşti împotriva noastră, fiind duşman va trebui să te tratăm ca atare. Cum să cochetezi cu Ucraina când peste 600.000 de etnici români au fost printr-o lege arbitrară trecuţi ca fiind ucraineni? Îmi amintesc de fostul Preşedinte Constantinescu, care a semnat ca un primar de comună minusculă (fiind păcălit) un tratat de bună vecinătate, renunţând la oarecareşi pretenţii ale noastre din perioada dictaturii comuniste pentru ţinuturile Herţa şi sudul Basarabiei.
Ba a trebuit ca Tribunalul Internaţional să ne dea o parte a platoului continental de exploatare a hidrocarburilor „vândut” instantaneu de fostul primministru şi actual ca fiind al doilea om în stat; de fapt el a „vândut” mai multe lucruri, ba chiar şi sufletul său. A fost luat deja în custodia celui cu coarne şi coadă ce păstoreşte iadul şi îl va toca în infernul nu al lui Dante ci al nostru subpământean, infinit mai dur decât cel din Divina Comedie. Soarta celui de mai sus nu va avea un final fericit, fiind oprit la poarta Purgatoriului. În prezent, vedem că oficialităţile maghiare – Viktor Orban, Preşedintele
ţării lui, miniştrii şi mulţi alţii bântuie nestingheriţi prin România, de fapt prin Erdélyi sub felurite pretexte; inaugurări de biserici, deschideri de an de învăţământ superior în limba maghiară, băi de mulţimi maghiare, în fine, vin pe aici ca invadatori moderni ai lui Attila.
Ai noştri prim-miniştrii nu am auzit vreodată că ar fi fost prezenţi la asemănătoare manifestări din Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Ucraina, unde, cu mari încrâncenări de asimilare forţată, românii de pe acolo însumează vreo trei-patru milioane de suflete, dublu ori triplu faţă de minoritatea maghiară din ţara noastră.
Aşa, ca din întâmplare, ar trebui să ştie că al lor Ştefan „Cel Sfânt” se trăgea pe linie paternă din românomaghiarul Toxun (nume pecegenocuman); cel din urmă nepotul lui Arpad, mama lui fiind fiica lui Menumorut, ducele Bihorului. Acesta ar fi începutul cameleonismului hungric care a bântuit această naţiune până în vremurile actuale.

În prezent, noi, ca ţară, avem mai multe probleme legate de românii „abandonaţi” de statul român aflaţi în exteriorul ţării, datorită expansionismului ţărilor înconjurătoare nouă şi „delicateţei” (slăbiciunii) oficialilor noştri. Una dintre modalităţile de a „pătrunde” în creierul omului se poate realiza eficient şi prin media vizuală ori în format fizic.
Astfel, Erdélyi Magyar Televizió (Televiziunea Maghiară din Transilvania) a fost fondată de Fundaţia Jenö Ianovics, fiind lansată în 15 septembrie 2008; hotărârea fost luată de către Markó Béla şi Péter Medgyessy în noiembrie 2003 la Budapesta. Era normal ca minoritatea maghiară să aibă un canal media de comunicare în limba maternă. Recent, fiul meu a fost invitat la o nuntă la Baia Mare. În hotel, exceptând 3-4 canale în limba română, restul toate erau în maghiară. Filmele realizate în America, Anglia, Franţa etc sunt dublate în limba maghiară. Vizionând serialele preferate, foarte mulţi vorbitori de română se
descurcă binişor în acele limbi străine, ba încearcă şi în turcă să înţeleagă ceva expresii. Pe când în unele zone ale Transilvaniei, unde majoritari sunt maghiarii, aceştia sunt forţaţi să vorbească şi să înţeleagă numai această limbă. Aici poate că vigilentul CNA ar trebui, gândesc eu, să aibă un cuvânt de spus. Viktor Orban a interzis canalele TV româneşti pentru românii din Ungaria; el continuă maghiarizarea forţată începută încă de pe vremea paşoptistă. De plidă, Autoguvernarea Românească din Chitighaz s-a plâns de dispariţia canalelor TV în limba română, contactând atât autorităţile Ungariei, cât şi cele ale României, fără succes.
Românii din Câmpia Ţibleş au suferit o maghiarizare recentă forţată. Din cei 2-3 milioane de cetăţeni cu rădăcini româneşti, cam 25% din populaţia Ungariei de astăzi, dacă mai sunt acum 10%. DIGI-ul transmite masiv de pe canalele ungureşti în România. Ungaria a ales o agendă de confruntare, un proiect al lor care figurează ca obsesie de aproape o sută de ani.
Ei nu au fost imperiu precum altele din Europa, dar se consideră sub această umbrelă. Austriecii îşi văd de treburile lor şi nu se alătură ambiţiilor celor din est care se visează ca un continuator al imperiului Austro-Ungar. La prima vedere ar părea un fel de paranoia a vecinilor noştri din vest; dacă nu ar fi sprijiniţi masiv de către diaspora lor.
Bucureştiul trebuie să clarifice aceste excese ale oficialilor unguri, în contextul în care ei au maculat aşa zisele întruniri sorosiste în domeniul învăţământului, ale ONG-urilor, ori alte obligaţii europene (migranţi, de exemplu). Aşa că, în prezent, ca fondatori ai Vişegradului par a fi în exteriorul U. E. Ba prin desele vizite ale marelui Putin spre această mică ţară – Ungaria – ar putea fi oricând exclusă din U. E. (ExitUngar), cu efecte devastatoare asupra acesteia.
Putin a creat o structură Eurasia, Comunitatea Statelor Independente, dar cele rămase în afarea sferei fostului imperiu, cât şi cele în afara Vişegradului nu s-au coagulat într-o forţă regională credibilă. Pentru micul diferend stabilit de către o instanţă din România că şcoala aflată sub umbrela arhiepiscopiei catolice din Târgu Mureş funcţionează ilegal, conducătorii actuali ai Ungariei au luat hotărârea ca ţara noastră să nu mai fie susţinută în demersul ei de a a intra în OECD.
Că acest stat se află acum într-un asediu naţionalist, cu derivatele ei: fuga capitalurilor, o stare de nervozitate internă evidentă şi multe altele, conducătorii ei actuali, puternic sprijiniţi pe plan intern de extremiştii Yobic, pe plan exern de către o susţinută diasporă cultivată mai ales după al Doilea Război Mondial, încearcă de a deveni printr-un fel de cuplaj cu Republica Moldova (pe care noi o susţinem financiar masiv şi nu numai) o ridicolă putere regională spre a-şi impune propriile fantasme ale fostului imperiu Austro-Ungar.
U. E. ar putea foarte uşor să o pună la punct, de ce nu o face?
Descendenţii marilor grofi, cu arhi-cunoscutele lor mustăţi, chiar dacă în prezent Transilvania nu mai reprezintă un punct de interes, dar văzându-l pe neastâmpăratul V. O. (Viktor Orban) spun în sinea lor că este O. K. Mulţumesc (Kӧszi) într-un anume fel că pentru un american care doreşte să i se explice ceva într-un tempo mai relaxat (tudn’al Lassabban beszélni), adesea interlocutorul lor spune că nu înţelege (nem étrem) şi atunci discuţia se încheie cu un „să aveţi noroc” (sok szerencsèt kivànok).
Cam în acest fel am vrea şi noi, majoritarii, a ne înţelege cu ei. Ca un paradox, pe timpul comunismului mult hulit chiar ne înţelegeam, acum noi cu ei vrem, ei cu noi, de ce nu?
În această afirmaţie a se înţelege că la mijloc sunt tinerii maghiari crescuţi sub umbrela revanşardă a celor 64 de comitate.
Le place ori nu, noi vrem să fim cu ei, împreună sub deviza larg mediatizată a Partidului lor, „Együtt”, rostită din suflet, nu de faţadă.

FLORIAN LAURENŢIU STOIKA