NICOLAE BUNDURI – poet, epigramist

NICOLAE BUNDURI

S-a născut la 3 decembrie 1951 în Homorod, judeţul Braşov. A absolvit Universitatea din Braşov în anul 1980.
A debutat în 1988 în revista “Perpetuum comic-Urzica”.
Volume personale: „Non Multa…” şi „Secretele unui Gură Spartă”, ambele de epigramă. Publicat în toate volumele colective UER-1988-2015. A primit peste o sută de premii la festivaluri de epigramă şi poezie umoristică.
Este membru fondator al Cenaclului „Anton Pann” – Braşov – 1987, precum şi al „U.E.R. (Uniunea Epigramiştilor din România) – 1990.
Redactor şef al Revistei „În lumea epigramei” (Director Viorel Martin).

PROVINCIALU’

Dacă nu eşti din Bucureşti înseamnă că eşti provincial (vai câtă logică pot să am!!!). Adică din provincie.
Adică de la „periferie”. Adică eşti fraier, fraiere! Eu sunt ardelean getbeget (adică provincial, adică fraier). Am făcut o facultate, mi-am făcut o casă, am făcut un copil, am plantat un pom dar…degeaba. Sunt provincial. E mult prea târziu să scap de această stigmatizare, fiind destul de bătrân, chiar şi în ipoteza că vând tot (mai puţin nevasta şi copilul), vând casa, maşina, vând şi pomul din ogradă ca şi Ilie Moromete să-l trimită pe Neculai la şcoală şi mă mut în capitală. Presupunând că banii luaţi pe casa cu şapte camere din provincie mi-ar ajunge să-mi cumpăr o garsonieră în Ferentari, vecinii vor avea un aer de superioritate şi chiar se vor simţi lezaţi în orgoliul lor de capitalişti de venirea unui provincial în frumuseţe de bloc cu douăsute de garsoniere şi grup sanitar la capătul holului (era să zic la capătul tunelului, dar asta e altă poveste). Apoi ar trebui să încep să vorbesc mai „elevat”, să devin un „rafinat”, un capitalist, să nu fac „glume proaste, de provincial” şi eventual să învăţ „niţică” engleză ori franceză că doar sunt în „micul Paris”. Să nu mai merg la revelion ci la „reveion”. Să nu mai mănânc ciocolată ci „şocolată”, că sunt la Bucureşti, nu în Merghindeal. La vecine să nu le mai spun Doamnă sau Domnişoară ci „Duduie” sau „Duduiţă”. Duduiţa cred că-i o Duduie mai mică. Dar nu ştiu ce-i aia Duduie. La noi în provincie, „duduie” este indicativul prezent de la verbul „a dudui”, cu diferenţa de accent. Să nu mai spun „sunt mulţi oameni pe stadion” ci „e mulţi oameni pe stadion”. În week-end să merg pe litoral la plajă sau pe Valea Prahovei la schiat, cu condiţia să fi mâncat toată săptămâna „decât” ciorbiţă de cartofiori. În capital, la cartofi nu li se spune cartofi, ci cartofiori, dar nu spre a-i alinta pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de gingaşe aceste plante „tuberculoase” aduse de dincolo de „gârlă”, ci pentru a sugera faptul că i-ai cumpărat cu spirit de economie. Un kilogram sau chiar o jumătate, mai mici, aşa, că „e mai ieftini” ăia „micii” şi nu un sac de barabule cât capul, precum nesătulul de provincial. Să mă comport cu condescendenţă (termenul este interzis în provincie) cu copiii străzii care cântă „mamelor din lumeantreagă” fiindcă „e şi ei oameni”.
La fel şi cu câinii comunitari că „e şi ei” nişte suflete. Deci, să mă adresez cu „câini comunitari” şi nu cu expresia provincială …”câini vagabonzi”, că „are” şi ei demnitatea lor vorba unui mare cântăreţ de muzică foarte uşoară care spune: „ Iubiţi şi câinii vagabonzi că e mai buni şi uneori mai lorzi!”. Nu prea rimează, dar e o „licenţă poetică” din care rezultă că bucureşteanul are suflet mare. Apoi, să fac opinie publică în autobuz când şoferul îl bate pe un călător şi să spun hotărât:”Păi se poate aşa ceva?”. Expresia asta cu vădit scop educativ şi corectiv privind etica, virgulă, capitalistă trebuie folosită cât mai des. De câte ori ceva nu e bine, trebuie să spun retoric: ”dar se poate aşa ceva…?”. Să mă arunc în faţă când se ia un interviu pe stradă şi să am opinie. Opinie publică adevărată, nu bârfă provincială. De exemplu, dacă mă întreabă reporterul ce părere am despre încălzirea globală, să spun că numai guvernanţii „e de vină” şi că pensiile „e mici”, dar „se poate aşa ceva?”. Să merg la biserică îmbrăcat cu pardesiul roz şi cu pantofii verzi şi să fac mătănii şi să pup covoarele persiane ca strămoşii noştri de la Istanbul, nu să stau „drepţi” ca necioplitul de provincial din Ardeal şi, pe deasupra, îmbrăcat în negru. Şi pe dedesupt în alb. Nu maică, cât mai colorat. Culorile vii „e mai estetice”. Dar provincialii „n-are” de unde să se inspire din punct de vedere modă că în provincie nu „e case de modă”. Dar ia stai!
De ce să mă mut eu în Capitală şi de ce nu s-ar muta Capitala la Merghindeal!? Măcar până trece criza. Să vadă şi ei, bucureştenii, cum e să fii… provincial.