Nicolae Milescu-Spătarul

1 aprilie 1636, Vaslui- 1708, Moscova

„Viața și opera lui Nicolae Milescu întrec marginile istoriei literaturii române, este consemnat în <<Istoria Literaturii Române>>, Editura Academiei, vol. I, 1964: a poposit în Germania, la Paris, unde îndeplinește o misiune diplomatică, în Suedia, de unde scrie despre janseniști un tratat teologic, în latină, în Rusia la curtea țarului, în Siberia, unde face operă de descoperitor geografic, în China, pe care o descrie în limba slavonă. El aparține istoriei culturii din secolul al XVII-lea, în special aceleia din Europa orientală, dar nu și fără contact cu cultura apuseană.

Din cauza varietății de planuri pe care se desfășoară activitatea lui, nu e ușor de găsit o definiție care să-l poată cuprinde în întregime. În opera lui sunt elemente teologice feudale, dar și influențe umaniste. Un fapt este remarcabil: pornind de la mediul cultural din Țările Românești, el a ajuns o figură de valoare europeană”. Se dovedește a fi memorialist, geograf, teolog și diplomat.

Născut la 1 iunie 1636, în Moldova, dintr-o familie de origine grecească, Nicolae Milescu a studiat la marea școală a patriarhiei din Constantinopol, la care va învăța și Dimitrie Cantemir mai târziu. Aici se va preda, în principal, în limba greacă, dar și în limba latină, cu profesori proveniți de la școlile din Padova, deci în permanent contact cu umanismul. Filosofia lor se întemeia pe neo-aristotelism, adică o reacție împotriva misticismului. În Moldova, pe timpul domniei lui Gheorghe Ghica (1658-1659), Nicolae Milescu devine spătar și, de acum, va fi cunoscut drept Nicolae Spătarul. Așa va rămâne și atunci când îl va urma pe același domn în scaunul Țării Românești, apoi se vor muta în Moldova și Spătarul va fi regăsit imediat în Țara Românească, alături de Grigore Ghica (1660- 1664). Va fi numit agent pe lângă Poarta Otomană, unde se țeseau fire nevăzute, pe care capuchehaia trebuia să le descurce în interesul patronului său. Nicolae Milescu-Spătarul a găsit răgaz să înceapă traducerea Bibliei în românește.

După mazilirea lui Grigore Ghica, au început peregrinările europene și apoi extra-europene ale fostului spătar, care nu s-a mai întors în țară, decât în vremea lui Iliaș Alexandru (1666-1668), împotriva căruia a conspirat. Pentru asta a fost pedepsit infamant cu tăierea frenului dintre cele două nări. De atunci a fost numit Cârnul. (Ioan Neculce a plasat momentul mutilării pe vremea lui Ștefăniță Lupu). Cât a stat în țară și la Constantinopol, Milescu a scris câteva opere în românește, singurele redactate în această limbă. Aceste lucrări intră în cadrul culturii feudale și religioase ortodoxe a vremii în țările române. Ex. „Istoria despre sfânta icoană a preasfintei noastre stăpâne Născătoare de Dumnezeu, Maria” (1655). Considerată ca un fragment din istoria țării, povestirea a fost intercalată și în compilațiile de cronici ale Moldovei. Prima încercare de traducere a Vechiului Testament în românește a fost „Palia de la Orăștie”, care cuprinde numai o parte a Bibliei.

După mai multe informații contemporane, Milescu a tradus întreaga Biblie în românește, în timpul șederii sale ca reprezentant al domnului muntean pe lângă Poartă, dar textul acestei traduceri nu s-a păstrat. A doua traducere a Bibliei a fost realizată de un anonim. „Biblia de la București”, 1688, din porunca lui Șerban Cantacuzino, a trecut prin mai multe faze. Dar la începutul acestei lucrări, îndreptate mereu, avem traducerea lui Milescu. Traducerea Vechiului Testament înseamnă o dovadă de maturitate pentru cultura unei țări. La noi traducătorii Bibliei au fost laici, nu fețe religioase. În ceea ce-l privește pe Milescu, acesta a întrecut hotarele literaturii pentru biserică.

El nu se rezumă doar la textul elinesc, ci face observații proprii. Acolo unde autorul bizantin vorbește despre numele divinității, Milescu adaugă de la dânsul: „Iară românește să chiamă Dumnezeu, care nume iaste luat de la letinie, în ce chip și mai jumătate de limbă românească (iaste) luată de la letini”. Această afirmație îndrăzneață făcută de Milescu se datorează culturii sale umaniste. Nicolae Milescu va fi întâlnit în Germania (pe timpul lui Grigore Ghica), apoi în Austria ori la Veneția, din nou la Berlin, la Stottin, port la Marea Baltică, stăpânit atunci de Suedia, unde se refugiase fostul domn al Moldovei, Gheorghe Ștefan. Milescu este folosit ca diplomat.

Călătoriile de readucere a acestui domnitor pe tronul Moldovei îl ajută mai mult pe Spătar deoarece se informează în diferite domenii de activitate și ia contact cu occidentul, altceva decât îi oferise orientul. Îl întâlnim la Stockholm, unde face cunoștință cu ambasadorul francez, Arnauld de Pomponne, care vorbește admirativ la adresa lui Nicolae Milescu „un om venit din părțile vecine cu țara tătarilor și totuși așa de instruit în cunoașterea limbilor și cu o cunoștință generală despre toate lucrurile”. Mărturia aceasta este prețioasă. Un francez din vremea „marelui secol” prețuiește nu numai erudiția în limbi clasice a unui român, dar și cultura lui generală (1665). Din această perioadă, adică din 1669, se cunoaște o anexă a volumului IV a operei „Perpetuite de la foy de l`eglise catholique”.

Acest studiu teologic al lui Milescu, prima scriere a unui român tipărită la Paris, este redactată în latină (se pomenește și de o versiune în limba greacă). Învățatul român nu înțelege de ce există atâtea controverse în privința religiilor printre învățații apusului într-o perioadă când cultura apuseană strălucea (secolul al XVII-lea). El a fost rugat de ambasadorul francez să lămurească pentru apuseni punctele dogmei religioase și o face cu scopul de a servi adevărul, dar arată că înțelegerea lui este încă în faza copilăriei. Constată că biserica a fost întotdeauna tulburată de erezii, atât în apus, cât și în biserica orientală, de care țin rușii, moldovenii, muntenii, gruzinii, mingrelii, circasienii și (care) a rămas fermă pe pozițiile ei dogmatice. Nicolae Milescu-Spătarul arată că literatura religioasă ortodoxă formează principala formă de gândire a societății feudale de la noi în acea vreme, dar cu numeroase aspecte umaniste.

Nu numai faptul că scrie latinește, lucru destul de rar pentru un cărturar român înainte de Dimitrie Cantemir, dar și numeroasele aluzii mitologice (calul și războiul troian, apele Styxului, Hercule și altele) cât și libertatea de exprimare față de problemele religioase ale orientului și occidentului arată că la Milescu influențele umaniste sunt crescute pe fondul religios feudal al culturii sale.
Manualul teologic al lui Nicolae Milescu, publicat la Paris, nu a trecut neobservat. Învățații calviniști din Franța s-au simțit datori să-i dea un răspuns. Pastorul calvinist francez Claude amintește într-o lucrare publicată în 1671, la Rouen, de „un oarecare gentilom moldovean numit baron Spatari pe care domnul Arnauld îl scoate la iveală”. Interesant rămâne faptul că scrierea boierului moldovean s-a publicat la Paris și că a stârnit acolo o discuție.

Din timpul șederii lui Nicolae Milescu la Stettin, însoțindu-l pe fostul domnitor Gheorghe Ștefan, a rămas de la dânsul o traducere scurtă a unui text bisericesc, pentru acest domn, carte în care se găsește și o rugăciune de seară, tradusă din slavonă.
Nicolae Milescu s-a dus în Rusia ca reprezentant al intereselor culturale ale patriarhului Dositei de Ierusalim, un prelat grec căruia îi schițează Dimitrie Cantemir o caricatură în Istoria ieroglifică. După mutilarea lui la nas, Milescu se refugiază la Constantinopol, unde îl regăsește pe Dositei, vechea lui cunoștință. Acesta îl va recomanda pe învățatul moldovean țarului Alexei Mihailovici al Rusiei, spunându-i să-i poruncească „să traducă și să scrie opere istorice, din orice limbă veți dori”.

Din Constantinopol, Milescu a trecut prin Belgrad, în Ungaria și apoi în Polonia, unde a fost primit la Varșovia de regele Mihai Wisniowiecki, căruia îi aducea o scrisoare cu caracter politic din partea patriarhului. În Rusia, Milescu a sosit la sfârșitul anului 1671 și a fost numit traducător din limbile greacă, veche și nouă, latină și română la ministerul afacerilor externe. El a tradus acte, rapoarte, scrisori diplomatice, dar și scrieri cu un caracter religios și filosofic. Prin patronul său direct, boierul Artemon Matveiev, unchiul țarinei Natalia, spătarul Milescu va ajunge profesor al copiilor lui Matveiev, al altor copii de boieri, ba chiar al copiilor țarului, conform lui Ion Neculce.

Printre traducerile lui Nicolae Milescu s-au găsit și unele scrieri mistico- erudite, ambele rusești, necesare ca material didactic, traduse, probabil, din greacă. Învățatul român îl admira pe țarul Petru I, având speranța că ar fi singurul în stare să-i învingă pe turcii tiranici și necredincioși. În timpul când avea încă asemenea preocupări, spătarul este trimis de țar în China. Hotărârea țarului Alexei Mihailovici de a trimite în 1675 o ambasadă în China este consecința frământărilor economice și politice care caracterizează dezvoltarea statului feudal rus în tot veacul al XVII-lea și relația acestuia din punct de vedere economic și comercial cu statele din Europa.

Se căutau căi de depășire a relațiilor negustorești cu turcii și persanii. Pentru capacitățile sale a fost ales Nicolae Milescu Spătarul drept conducător al ambasadei Rusiei în China. Cărturarul moldovean și-a îndeplinit misiunea și a scris trei lucrări avansate din punct de vedere științific pentru epoca respectivă, rămânând cu o valoare documentară pentru totdeauna, răspunzând imperativelor rusești: necesitatea cunoașterii complexe a teritoriilor rusești de dincolo de Urali, furnizoare de importante venituri; stabilirea unor legături diplomatice și economice cu Extremul Orient, atât de vizat de statele europene și nevoia de a cunoaște realizările organizatorice, politice, culturale și militare din statul chinez, vecinul cel mai puternic din răsăritul îndepărtat.

Lucrarea lui Milescu tratează călătoria de-a lungul Siberiei, raportul oficial al soliei lui Nicolae Spătarul în China și „descrierea celei dintâi părți a pământului, numită Asia, și în care se află împărăția Chinei cu orașele și provinciile sale”. Primele două lucrări sunt cunoscute sub numele de „Jurnal de călătorie în China”, iar a treia se intitulează „Descrierea Chinei”. Spătarul avea o cultură superioară predecesorilor săi, a adunat o mulțime de informații, sensibilitate și talent literar. Amănuntele au cursivitate și captează atenția cititorului prin descrierea florei, faunei, despre relief, despre râurile, bălțile și repezișurile Siberiei. Uneori dă amănunte ca un adevărat specialist: samurul „este un animal minunat și puios. El nu se află nicăieri altundeva pe pământ în afară de Siberia de nord. Cei mai frumoși trăiesc mai cu seamă lângă mare și în locurile reci…

Este un animal mic, vioi și gingaș. Frumusețea blănii vine o dată cu zăpada, tot așa cum i se duce o dată cu ea”. Despre râul Ob furnizează multe amănunte, despre osiaci, de asemenea: „locuiesc în iurte și nu pescuiesc doar pentru hrană (…) din pielea peștilor își fac haine, încălțăminte și pălării, pe care le cos cu mațe de pește”. Din loc în loc reiese dramatismul călătoriei: furtunile înspăimântătoare pe marea Baikal, au văzut munți înalți și înzăpeziți, păduri de nepătruns și prăpăstii adânci. În „Jurnal”, sunt schițate și adevărate portrete ale multor personaje. Gantimur „este un om deosebit de viteaz, un uriaș, are 9 neveste și mai mult de 30 de copii și toți, în afară de femei, poartă arme. Tribul său numără mai mult de 300 de oameni îmbrăcați în zale și înarmați cu lănci”. Un demnitar chinez era învățat și cunoștea multe limbi orientale.

Primirea soliei în palatul împăratului este descrisă cu mult fast. Poporul chinez este privit cu admirație și simpatie pentru hărnicia și gustul artistic al oamenilor de rând. Uneori se observă tonul liric și dorul de patrie. Categoric boierul moldovean denotă multiple posibilități de scriitor în „Jurnal” ca și în „Descrierea Chinei”. Această carte este mai complexă decât alte cărți similare din alte literaturi ale vremii. Cuprinde informații ample despre instituțiile sociale, ideologice, arta populară, tradiții, legende, caractere, ocupații ale poporului chinez, aspecte istorice, geografice și economice specifice.

Unele date despre China sunt prețioase și astăzi. Concepțiile științifice ale lui Milescu sunt îmbinate cu marea lui sensibilitate artistică. Abundă peisajele descriptive. Sunt cuprinse părți din istoria Chinei, a drumurilor comerciale, a provinciilor și a datelor geografice. Cărțile cuprind zeci de capitole. În China nu exista niciun om care să nu știe să citească și să scrie. „În China nu se ia în seamă noblețea… la ei cel mai nobil este cel care este cel mai învățat. Tot pământul era lucrat.

Omul chinez se simte în toate informațiile lui Milescu. Chinezii sunt sprinteni, sănătoși, înțelepți, economi și foarte îndemânatici”. Scriitorul român, trimis al rușilor la chinezi inserează în cărțile lui multe legende precum aceea a scăldării nou-născuților în puhoaiele reci pentru a-i căli. Milescu s-a informat oral, dar a și consultat cărți. În biblioteca unui boier chinez se aflau 30.000 de cărți. Întoarcerea lui Milescu s-a făcut între 3 mai 1675 (plecarea din Tobolsk) și 5 ianuarie 1678 (întors la Moscova). Primele două cărți – obligații de serviciu – au fost predate imediat, „Descrierea Chinei”, mai târziu. Crește importanța învățatului român peste granițele Rusiei. Mai târziu, Milescu a fost de folos și în relațiile cu armenii. Poliglotismul lui i-a fost de mare ajutor, de asemenea, inteligența și spiritul artistic.

Sigur, relațiile românilor cu poporul chinez și cu China, țara lor, s-au intensificat de-a lungul timpului. Pe „urmele” lui Nicolae Milescu Spătarul a mers nu de mult domnul prof. dr. Corneliu Zeana, permanent colaborator al Revistei „Independența Română – Independența prin Cultură”. Domnia sa a refăcut cu mijloace moderne traseul străbătut cu secole în urmă de cărturarul moldovean trimis pentru calitățile sale drept ambasador al țarului Rusiei în cea de a doua parte a veacului al XVII-lea. Călătorul de azi, Corneliu Zeana, consemnează realitatea contemporană nouă comparând-o cu descrierile cărturarului poliglot Nicolae Milescu. Sub aspectul înfățișării ținuturilor străbătute, munții, apele, zonele deșertice sau de câmpie nu s-au modificat, dar oamenii nu mai sunt aceiași, multe etnii mici au dispărut cu limba lor cu tot, au apărut orașe mari, de regulă, industriale. Cetatea interzisă, fabulosul palat al împăraților Chinei și-a păstrat înfățișarea din vremea când trimisul țarului Rusiei a fost primit de împăratul chinez.

Dr. Corneliu Zeana, invitat al Academiei Chineze, a vizitat palatul imperial. Ca înfățișare a rămas neschimbat peste secole. Ar fi de mare interes realizarea unui film care să reproducă această fabuloasă călătorie de-a lungul Asiei de la Moscova la Beijing. Dar cine știe ce gânduri de mărire mai stârnesc frumoasele intenții ale oamenilor bine intenționați. Cartea domnului prof. Corneliu Zeana se intitulează „Trei secole după Milescu” (Jurnal paralel) 1991, Editura Enciclopedică.

Cleopatra Luca