Niculae T. Stoika

S-a născut în data de 27 iulie 1897 în Bucureşti, Calea Victoriei, domiciliul Hotelul de Nord, fiind al IV-lea copil rămas mai târziu în viaţă, din cei şase ai familiei Titus Ştefan Stoika şi Irena Canella Ciorogârleanu.Cu obârşii în vechime, atât pe linie paternă, cât şi maternă, acestea îşi pun amprenta, la fel ca şi asupra fraţilor săi mai mari Cezar, Constantin şi Titus, pe evoluţiile lui viitoare, ca militar şi apărător al dreptăţii.Era alintat Cireşarul, căci tatăl, fugind după moaşă, mama îşi dorea cireşe, aduse apoi de servitoare, astfel că pe lume a apărut copt ca o cireaşă.Copilăria, la fel ca şi a fraţilor săi, a fost tristă, părinţii divorţând între timp. La 4 ani, mama lui fiind în Italia, la Scala din Milano, a crescut în tovărăşia a două verişoare, Anişoara şi Tincuţa, care locuiau în Ploieşti şi sub oblăduirea mătuşii Sofia, a doua soră a mamei sale. A copilărit o perioadă, ca şi Titus, la moşia din Zilişteanca, a mamei sale, apoi la pensionul „Cliciu şi Popa” din Bucureşti. Clasa întâi primară a făcut-o la Buzău, apoi a fost trimis la Slatina la tatăl său. A urmat clasa a III-a la Buzău, ajutat de Titus şi Cezar, apoi a IV-a la Slatina, ulterior la Buzău, apoi a întrerupt liceul un an, spre a se întreţine, lucrând ca arhivar la Casa Bisericii.Din cauza situaţiei lor materiale, fratele lui, Titus, îl îndrumă spre o carieră militară, respectiv la Regimentul 1 Infanterie, pentru a se pregăti. A urmat cursurile şcolii de artilerie, dar nu a luat examenul de absolvire, fiind astfel trimis ca soldat în Regimentul 3 Olt, cu stagiul la Galaţi. În memoriile sale arată: „…În noiembrie 1916 sunt chemat şi am intrat în şcoala de ofiţeri de infanterie, căci ţara avea nevoie, atunci, de carne de tun”.În aprilie 1917 este elev plutonier la Şcoala Militară de Artilerie din Iaşi, unde fratele său mai mare, Titus, era profesor. Ia parte cu Bateria de elevi, sub comanda lui Titus Stoika, la luptele de la Mărăşeşti-Diocheţi-Oituz-Caşin. Urmează diverse stagii de pregătire după care, în anul 1919, este trimis pe frontul din Ardeal unde, alături de Titus, ia parte la luptele de pe Tisa, precum şi la cucerirea oraşului Szentes, o zonă fortificată. În anul 1922 a absolvit Facultatea de Drept, fiind trecut, datorită experienţei sale, în cadrul Justiţiei Militare. De asemenea, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie fără a se manifesta într-un mod deosebit şi în această direcţie.A fost pe rând în Consiliul de Război de la Chişinău, apoi în componenţa aceluiaşi consiliu la Constanţa şi Sibiu. În timp de pace a fost profesor la Timişoara, căsătorindu-se în anul 1933, ulterior fiind obligat să divorţeze. Nu a ales o carieră de avocat, precum ceilalţi doi fraţi, Cezar şi Titus, rămânând în justiţia militară. Caracterul lui deosebit este reliefat atât de fraţii săi mai mari, dar şi de persoane din armată şi din afară care l-au cunoscut. „Datorită acestor calităţi, era magistratul prin excelenţă, care întotdeauna a ştiut să îmbine cu multă măiestrie litera rece a legii cu bunătatea sufletului lui – şi a dat cele mai drepte hotărâri. Niciodată nu a urmărit distrugerea păcătosului, ci îndreptarea lui. Era omul care întotdeauna s-a condus după preceptul evanghelic din parabola smochinului neroditor: „Doamne, lasă-l şi acest an să-l sap împrejur şi să-i pun gunoi, poate că va face rod în viitor, iar de nu, îl voi tăia”.În anul 1943, ca ofiţer în cadrul Justiţiei Militare, este trimis să însoţească trupele Diviziei a doua în luptele din Est. În localitatea Tangarok din Crimeea, o bună parte din efectivele militare au murit în timpul bombardamentelor dar, mai ales, au fost intoxicate cu conserve nemţeşti; însuşi Nicu s-a îmbolnăvit. Adus în ţară, după o lungă şi grea suferinţă, moare de ciroză hepatică la 15.12.1945. este înmormântat în cavoul „Familiei Stoika” din Cimitirul Ghencea Militar.Şi astfel, din şase fraţi din prima căsătorie a tatălui său, a rămas singur Titus, cu adâncă mâhnire în suflet deoarece iubirea care i-a unit a fost singurul liant care i-a făcut să răzbească în viaţă. Dar, pilonul central era Titus, zis Jenicuţă, care găsea, în momentele de cumpănă, un cuvânt de îmbărbătare pentru fiecare, dar nu de puţine ori şi un ajutor material.Această familie de eroi legendari, care şi-au pus viaţa şi activitatea în slujba ţării, nu poate fi uitată, amprenta lăsată de ei va trebui întreţinută, în această lumea în care trăim, care caută valori efemere, fiind trecute adesea sub uitare valorile perene, acelea care au păstrat fiinţa noastră naţională.

Florian Laurențiu Stoika