O, BRAD FRUMOS!

O, BRAD FRUMOS!

A venit și decembrie, pentru unii mult așteptat, cu ancestralele sărbători creștine îmbinate într-o fericită înlănțuire cu cele păgâne, dar și cu conotații negustorești. Pentru cei mai mulți, nu prea; că îi ard deja la buzunare scumpirile, cu aproape tot ce mișcă sau mai degrabă pe tot ce pun mâna. În egală măsură pentru o altă dimensiune, aceasta ne încovoaie, că e pe cale să mai treacă un an, iar metehnele bătrâneții nu lasă loc de bucurie, ci dimpotrivă, cu scrâșniri de dinți asupra perenității vieții fiecăruia, că au trecut aproape treizeci de ani de vise și speranțe, în mare parte deșarte. Că acest an, 2018, a determinat o încrâncenare permanentă a întregului eșichier politic pe mai nimic este o realitate, așa încât în bradul național nu prea știm ce să atârnăm, deocamdată.
„O Tannenbaum!” („O brad frumos!”) este un cântec nemțesc la origine, transmis datorită mesajului său, care îmbină deopotrivă religia cât și spiritul practic de câștig material. Este fredonat de Crăciun, când bradul – verde, autentic și nu plasticele de prin marketuri – e acompaniat pe o melodie populară în Silezia secolului XVI, pe versuri de Ernest Anschütz, tradus și interpretat, printre alții, de Vince Guaraldi (1965), Nat King Cole (1958) ori de Areta Franklin (1992), care ne-a „părăsit” de curând.
În vârful lui ar trebui să fie, de pildă, o personalitate internă ori chiar externă, ce a hotărât parcursul nostru ca țară. El Lidero Maximo nu a putut să îl așeze de pildă pe Bibi Nentanyahu, Prim-Ministrul Israelului, deși l-a „cultivat” insistent. Cu acesta din urmă ar fi trebuit să organizeze o ședință de guvern comună (?!) fără a fi prezentată în public o ordine de zi, eventual o motivare care să ne lămurească asupra necesității/oportunității unei inițiative de acest gen, pornită de la noi, adică de la vârfurile politichiei conducătoare. Premierul israelian a înțeles că este folosit drept „ancoră” și atunci a refuzat să mai vină la noi; așadar nu mai poate fi pus de actuala conducere politică în vârful bradului, ca un trofeu.
În contextul european al căderii atât în sondaje, cât și în unele landuri din Germania, la alegerile locale ale socialiștilor, Premierul Angliei, Theresa May, perora că „Socialiștii stau la putere până consumă banii altora”, și atunci ce punem în brad, doar promisiuni fără acoperire?
Cu ce mai putem împodobi bradul? Da, cu cei trei prim-miniștri în doi ani de zile și în curând poate cu al patrulea. Nu că ar fi un capăt de țară, dar puși pe o cracă a bradului, aceasta se rupe instantaneu, neputând nici să-i prindem și nici să-i admirăm, pentru că nu au produs mai nimic.
Am putea să agățăm în brad sute de kilometri de autostrăzi promise la început de drum politic al celor ce ne conduc. Da! Putem agăța doar frânturi, bucățele de drum care ne este teamă că vor fi ciugulite de vulturul lui Prometeu priponit prin Caucaz și, ca atare, un Heracle să îl străpungă pe CNAIR, cu scuze pentru zburătoarea în cauză, ca să lase lucrurile în pace. Poate un viaduct cu picioarele de lut, ștampilat că e bun de un fost proaspăt Prim-ministru de atunci, acum pe cai mari ca Președinte al unui partid în devenire, va putea fi pus în panoplia bradului?! Vom vedea după un cutremur adevărat dacă cineva va și răspunde.
Putem agăța „cioculețele” de autostrăzi, de doar câțiva kilometri. Aici bradul se uită țepos la cei care se laudă cu aceste „realizări”. În filmul „Actorul și sălbaticii”, marele Constantin Tănase, interpretat magistral de neuitatul actor Toma Caragiu, realizează o satiră virulentă la adresa mișcării legionare, „ticăloși care vor să vândă țara lui Hitler”. Încrâncenările de atunci sunt, incomparabil, mai sângeroase decât cele de acum, dar unele din parodiile prezentate de marele Caratase, privitoare la împodobirea unui iluzoriu pom de Crăciun, pot fi modele de abandonare a interesului național și în zilele noastre.
UE și Comisia Europeană au pus un stigmat de neimaginat pe tricolorul României; că suntem un popor care îi susține, prin formula democratică a votului, pe conducătorii care sunt înglodați în probleme penale. Noua Justiție, prin Legile ei articulate de actuala clasă conducătoare este percepută că slujește apărării celor care încercă să distrugă cuplajul realizat cu aproape 11 ani în urmă cu conglomeratul politico-economic european.
La acest mijloc de noiembrie 2018, raportul MCV pentru țara noastră, de fapt pentru vârfurile conducătoare de la noi, ne aruncă într-o zonă a derizoriului, am ajuns în sfârșit sub Bulgaria. Jucăria ce ne-a fost oferită și atârnată în pom este o pisică neagră, de pluș, evident, ce ne va fi arătată ori de câte ori vom încerca să scoatem capul în lumea lor; civilizată.
Cutreier marile magazine de retail și, de ani buni, se tolănesc spre cumpărare brazi din Olanda – cea care ne blochezează intrarea în Schengen – și de prin alte țări; ai noștri brazi sunt costelivi, fără prezență comercială. Ca să nu mai vorbim de jucării și alte acareturi de împodobit brazii.
De ce oare? Pentru că Legea Micului Meseriaș zace de zeci de ani prin sertarele parlamentarilor. Inițiativa privată în acest domeniu nu are bază legală, iar producătorii autohtoni fie exportă totul în afară, fie merg prin târguri să-și vândă produsele pe mai nimic, spre a se autoîntreține. Putem copia oare modelul chinez? Nicidecum, acela aduce o oarecare prosperitate doar meseriașilor, și atât; în consecință, nu prezintă interes în zona decidenților politici. Cooperația meșteșugărească de odinioară completa piața autohtonă cu unele podoabe de Crăciun și Paște; acum și aceasta a dispărut, ca multe alte segmente productive atutohtone.
Să trecem la lucruri serioase cu care să împodobim folcloricul nostru brad. De exemplu, cu un glob ca decor pe care scrie MCV – în termeni autohtoni Marea Corupție Veselă, în termeni serioși, monitorizarea de către UE a barometrului sistemului judiciar de la noi. Ei vor, sau timid încearcă să ne-o impună, spre folosul nostru, ei (politicieni autohtoni aflați la putere) nu, categoric nu! Structurile europene, construite pe multiple planuri de analiză și decizie, nu lasă loc imposturii, limbajului dublu, flecărelii cotidiene, incitării între diverse găști politice existente la noi. Pentru că ai aderat de bună voie la sistemul lor, te întreabă dacă și te ții de cuvânt. Dacă nu, au suficiente pârghii să te convingă, iar dacă nu, să te constrângă, după principiul leninist: dacă nu știi te învăț, dacă nu poți te ajut, dacă nu vrei te oblig, că tu ai cerșit să fii la sânul nostru.
Ghiuleaua de gleznă o reprezintă acum talmeșul-balmeșul din zona legilor justiției. Cei din UE asistă de aproape doi ani la cazna unică a actualei guvernări de a le schimonosi, pentru diverse interese ale grupărilor politice aflate în siajul puterii.
În bradul de Crăciun nu pot fi agățate aceste reglementări, că se îndoaie, iar rezultanta lor, în loc să fie admirată, alunecă inevitabil la poalele acestuia, iar apoi la gunoiul istoriei. A se identifica bradul ca o alegorie reprezentând țara noastră, iar „podoabele” care atârnă de crengi sunt problemele, necazurile, nerealizările, în fine, răul care ne înconjoară și nu ne lasă să trăim în pace și prosperitate.
În pomul de Crăciun atârnă depopularea satelor și a orașelor mici, poate pentru totdeauna. Globul atârnat în „pom” este minuscul, nu a găsit „suflătorul” care să îl facă ceva mai mare; ba dimpotivă, va fi din ce în ce mai mic și, evident, va cădea ireversibil pentru vecie în negura istoriei. Se văd deja nenumărate cătune cu construcții țărănești care au supraviețuit tuturor uraganelor istoriei, iar acum, în această „democrație” în fals aplicată la noi, acele lăcașuri se sting, se năruie pentru totdeauna. Colind prin zone ale țării mele, unde, fără nici un fel de presiune, case/clădiri sunt „refăcute”. Dispare specificul local/zonal, elementele de indentificare ale zonei sunt înlocuite cu acoperișuri „moderne”, pridvoarele sunt „protejate” cu termopane din plastic, întreaga cultură de arhitectonică naivă, moștenită din generație în generație, este distrusă, este topită în precar.
Da! Căsuța mea construită din carton, sub privirea blândă a frumoasei mele învățătoare din ciclul primar, construcție pictată cu acuarele, cu specific țărănesc, după modelele lipite pe pereții clasei, există doar în mentalul meu, în realitate a dispărut, ici colo se văd doar ruine părăsite de către locatari fie plecați spre alte zări, fie trecuți în eternitate; nu mă pot uita nici măcar la micile cimitire răzlețite pe o palmă de deal, care „beneficiază” de o totală uitare.
O, brad frumos, verde și drept, de ce nu scuturi pleava societății, impostorii, ciubucarii, prăduitorii, trădătorii și multe alte specii suburbane de pe pletele tale dalbe, încărcate de istoria noastră milenară, că de fapt tu reprezinți forța dătătoare a speranței pentru nația română. Legile Justiției care au măcinat clasa conducătoare de la noi, aproape doi ani de încleștare, dacă sunt pe cale, datorită presiunilor U.E., să se fleșcăiască și să cadă din „pom”, vin la rând alte „inițiative” spre a fi atârnate pe copacul vieții eterne românești.

La un loc de cinste se află o „jucărie” serioasă, preluarea de către țara noastră a Președinției UE. Oare o putem agăța în brad spre a ne făli măcar pe parcursul celor șase luni ce ne-au fost atribuite? Spre… nu prea!
Față de alte țări din lumea a doua (este o apreciere personală), Lituania ori Bulgaria, ce s-au rotit la conducerea acestui uriaș organism european, pe noi ne-a surprins ca într-un debut de teatru comic în care actorii nu sunt pregătiți. Își adresează reproșuri ori chiar insulte reciproce, în timp ce cortina s-a ridicat fără ca ei să observe acest lucru. Fără o temă clară de țară, această „jucărie” nu ne va aduce niciun fel de satisfacții, mentale, materiale, de imagine etc.
Sub pom cineva așează niște jucării, neobservate de gazdă, sau poate că aceasta nu vrea să fie atentă, ursulețul complementarității minorității maghiare, a autonomiei teritoriale și alte „nimicuri” asemănătoare, ca o obsesie a urmașilor de grofi maghiari și aciuiți prin capitala României percepută de locuitorii altor meleaguri, îndoctrinați masiv după al Doilea Război Mondial, că aceasta se află la … Budapesta. Bradul românesc îi suportă oare? Da, pentru că la noi, spre deosebire de mai toate țările de pe mapamond, este țara tuturor posibilităților, a unei democrații desăvârșite, care nu mai are niciun element de încordare naționalistă, ci doar de acceptare necondiționată a tuturor influențelor exterioare nouă; O, brad frumos!/ Este foarte grav/ Ai ajuns un brad gângav/ Pare că ești de prisos/ Neavând niciun folos/.
În brad iată apare de nicăieri o altă „piesă”, care insistă a fi agățată, dacă nu la loc de cinste, măcar la poalele acestuia. Valiza, fie cea „găsită” de Rise Project în fundul curții unui țăran (sanchi!) și pe lângă ea alte două ca butaforie celui aflat pe a treia cracă a statului român.
Pară’se că sunt umplute cu producte bune doar pentru media, toxice pentru societatea românească. Mă apropii de una dintre ele, umplută cu gogoșele, și, cu teamă, o deschid. Dinlăuntrul ei sare, dintr-un arc, un clown, pictat în culori stridente, cum îi șade bine, cu pumnul întins, care-mi arde una în față de văd stele verzi. Închid urgent valiza și încerc cu teamă să o deschid pe a doua.
Din interiorul ei răzbate un miros greu de suportat, „dosarele” cu pricina fiind o făcătură de presă, în termeni gazetărești un „fake news”. Se înțelege de la sine că aceste „podoabe” nu pot fi recomandate copiilor, ca să se bucure în jurul bradului de Crăciun și nici maturilor, pentru bunul motiv că aceste jucării sunt „mudare”, neputând fi consumate.
Dinspre vest, nu prea avem pe cine agăța, pentru că actualele vârfuri politice de la noi nu au acces, iar cei de acolo au alte probleme, mult mai profunde decât „prafurile” noastre zilnice cu care suntem drogați. Pasămite tanti Angela, prinsă ca într-un clește între migranți/drepturile omului/relația cu Federația Rusă/presiunea cârlionțatului Trump/Theresa May/Macron/Cinque Stelle/Erdogan/Ascensiunea extremei drepte ca a treia forță și multe altele, a anunțat că nu se mai agață de pom, pardon, de putere și nu va mai candida la viitoarele alegeri. Categoric, este depășită de situație.
Degeaba calmul Klaus de România încercă să se strecoare printre nisipurile mișcătoare ale vestului, din păcate, din spatele lui nu vine mai nimic care să-l ajute. Doamna Angela Merkel este un exemplu, pe mai departe fiecare dintre liderii europeni ori transatlantici au propriile lor probleme în țările pe care le conduc.
Dinspre Cosmos privind, România cine este, ce vrea de fapt, să-și rezolve propriile ei probleme, noi le avem pe ale noastre și să ne lase în pace!
Nu-i chiar așa! Ne-am agățat în pom eticheta de membri NATO și UE și ei să ne dea, că aceasta este deviza națională, mâna întinsă. Da, acest ultim artefact l-am putea pune la loc de cinste în verdele nostru pom din sufragerie – o mână întinsă.
După primul Răzbel puteam atârna în pom reunirea tuturor teritoriilor românești de pe lângă noi sub stindardul Regelui Ferdinand, că românii se regăsesc într-o Românie Mare. Și a funcționat în acest fel până în ’40, când a trebuit să cedăm Basarabia și Cadrilaterul. De ce? Pentru că și atunci, ca și acum, nu am fost conștienți că putem stăpâni o țară așa de mare. Amintirile ne răscolesc…
Nu este cazul să fim pesimiști, în contextul în care vom deține peste o lună Președinția UE. Această jucărie o putem agăța în „pom” însoțită cu o mascotă de forță, aceea a „vulturului carpatin”. Oare? Nu e bine, vulturul este omniprezent ca element de „mușchi” în foarte multe zone ale lumii. Ceva mai jos, poate un șoim; da, ar fi potrivit pentru nivelul de forță al politicienilor noștri. Poate fi adoptat ca mascotă, dar acest demers încă nu a plecat din block-starturi. O madamă plecată prin Costa Rica a plantat o pană și ceva inscripții, pentru conturarea chipului României. Slab demers! Au mai fost inițiative de indentificare de însemne heraldice, urs, bour, ciocănitoare ș.a., iar în vechime Lupul Dacic.
Cred că ar trebui să ne decidem pentru totdeauna, precum francezii cu cocoșul galic, noi să avem cocoșul de munte sau capra neagră care colindă vârfurile inaccesibile ale munților (și este vânată clandestin), de ce nu dihorul, care e un fel de Dracula al gospodăriilor țărănești și, în final, ca un corolar, râsul, pentru că ar avea un dublu sens semantic. Că putem fi șireți și prăduitori, dar și un exemplu de înțelepciune și agresivitate controlată necesară în acest complex mecanism european. Hai să nu-i spunem râs, că am avea ceva probleme, ci Lynxul românesc. Bine, să-l atârnăm în bradul de Crăciun, nu în vârf ci mai pe la poale, că încă nu i-au crescut ghearele.
Stau și privesc la gura sobei, dintr-un cătun de deal, rememorând o poezie de-a mea.
„De Crăciun”
„De Crăciun mă căznesc
În pom, un glob să pun
Fără tăgadă, nu găsesc
O inpirație cum să vă spun.
Parcă nu se potrivește zilelor pe care le trăim. Altul cred că ar fi mesajul:
„Români, apărați-vă țara,
Acum vă este la îndemână
Celor care ne îndeamnă
Să o părăsim, seară de seară…
…………………………………………..
O brad frumos, o brad frumos, e superb dar ce folos?!

La Mulți Ani, dragi Români, nu fiți triști, țara vă va apăra, fiți optimiști, bucurați-vă că sunteți liberi și, deocamdată, socoteală nu dăm la nimeni!

Florian Laurențiu Stoika