O JERTFĂ TÂNĂRĂ

O JERTFĂ TÂNĂRĂ

În duminica zilei de 3 decembrie, biserica Miron Patriarhul, ctitorită de regina Maria, era mai plină decât de obicei. Enoriaşii, de diverse vârste şi profesii, ascultau în linişte şi seninătate slujba celor patru preoţi, gândindu-se poate cât de actuală pentru zilele noastre şi plină de învăţăminte este pericopa rostită de părintele Gheorghe Neagoe despre Vindecarea orbului din Ierihon, spunând că din această evanghelie observăm cu toții că această credință a orbului este cea care provoacă minunea. Credința este un har divin, o putere sufletească și cine o are și-o întărește mereu prin strădaniile sale ajutată de Harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Iisus a făcut mereu apel la credință, la acea putere sufletească care există în fiecare om, adormită sau slăbănogită uneori, căutând să o invioreze, pentru că fără credință omul e un mort viu. De aceea Iisus ne îndeamnă să avem credința puternică. El însuși spune: „Credința ta te-a mântuit” sau „după credința voastră, fie vouă”.
Părintele spune că fără o trezire spirituală nu este posibilă pacea și fericirea pe pământ. Ne-a dat exemplul cu Sf. Vasile cel Mare, cel care a construit un mare complex filantropic care cuprindea: biserici, spitale, azile pentru bătrâni, ateliere, școli.

Acest oraș s-a numit după numele său „Vasiliada”. Părintele spunea: „Fără biserică, istorie și cultură nu existăm ca neam, ne pierdem identitatea și unitatea noastră națională de români adevărați după cum au fost înaintașii noștri”. Ne-a reamintit că suntem încreștinați de Sf. Ap. Andrei și trebuie să înțelegem și mai ales să fim toleranți unii cu alții și ca un tată care adresează fiilor săi cuvânt de înțelepciune spunea: „Biserica nu face politică, Biserica înseamnă cultură și e a tuturora și fiecare gândește după cum îi este sufletul”. De multe ori suntem orbi la suferinţele celor din preajma noastră, pe care nu-i ajutăm, fiindcă ochiul sufletului nostru este închis în acel întuneric al indiferenţei şi egoismului. Aşa cum şi-a propus, prin eforturi şi pricepere, părintele Gheorghe Neagoe a continuat seria pomenirilor oamenilor de cultură români, spre mai dreapta lor amintire şi cunoaştere, de data aceasta fiind pomenit, cu tot tipicul parastasului, poetul Nicolae Labiş, care s-a născut şi a murit în luna decembrie.
Slujba a fost într-un fel unică fiindcă au fost de faţă, pentru prima dată în şirul unor astfel de evenimente, rudele supravieţuitoare ale celui pomenit, respectiv cele două surori mai mici, Margareta şi Teodora. A fost un privilegiu să o ascultăm pe sora poetului, a cărui operă a şi predat-o elevilor în calitate de profesoară de limba şi literatura română, rememorând episoade din vremea copilăriei lor comune, dar mai ales recitând ca nimeni altcineva, cu emoţie înfiorată ,,Moartea căprioarei“. Prin faţa ochilor noştri s-au derulat tablouri începând cu un copil care s-a născut la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, comuna Mălini, azi judeţul Suceava, căruia îi plăcea de mic să citească, deprinzând literele înainte de a merge la şcoală, unde a avut-o ca învăţătoare chiar pe mama sa. Iubea natura, călărea, a cunoscut refugiul când tatăl a plecat pe front, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, îşi iubea surorile mai mici cărora le făcea daruri, unele confecţionate de el. A început să scrie versuri încă de când era elev la liceul ,,Nicu Gane“ din Fălticeni. S-a maturizat repede ca om, ca poet. Prima poezie citită la Consfătuirea scriitorilor din Moldova are un caracter oarecum programatic, ,,Fii dârz şi luptă, Nicolae“. A luptat cu văpăile ,,unui ev aprins“, cu viaţa, cu moartea. S-a remarcat repede şi a câştigat stima celor din generaţia sa dar şi a scriitorilor consacraţi. În 1951, ia Premiul I la Olimpiada naţională de limba română, de la Bucureşti. În anul următor, intră, prin concurs, la Şcoala de literatură şi critică literară ,,Mihai Eminescu“ din capitală, unde îi are ca profesori pe: Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, iar colegi îi sunt: Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Florin Mugur, Radu Cosaşu etc. După absolvire, lucrează la revista ,,Contemporanul“ şi ,,Gazeta literară“. Cu patosul tinereţii, se dedică ideilor partidului de guvernământ, publicând poezii pe această linie în revistele vremii. Curând, îşi dă seama de adevărata faţă a regimului şi începe „Lupta cu inerţia“, titlul volumului, care îi apare postum, în 1958, după ce publicase anterior, în 1956, volumele „Puiul de cerb” şi „Primele iubiri”, acesta din urmă având candoarea primelor efluvii erotice: ,,Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat şi sună/ Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,/ Şi brazii mei vuiesc fără furtună“.

Nicolae Labiş este romantic şi lucid. Copilăria, marcată de lipsuri şi foamete, revine, se transfigurează în capodopera sa, ,,Moartea căprioarei“, inspirată dintr-un fapt real, când a mers împreună cu tatăl său să braconeze o căprioară pentru a asigura hrana familiei. Tonul care-şi rememorează întâmplarea, prin ochiul copilului, este sfâşietor: ,,Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini./ Cu foşnet veştejit răsuflă valea./ Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/ Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu,de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters./ Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,/ Şi stelele uimite clipiră printre ele./ Vai, cum aş vrea să nu mai vii,/ Frumoasă
jertfă a pădurii mele!“. Aşa cum îşi priveşte autoscopic naşterea şi devenirea, conştient de valoarea sa: ,,Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!/ Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună./ Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună./ Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,/ Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună/ Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,/ Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu./ Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,/ Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună“, tot astfel şi-a presimţit şi sfârşitul tragic, la numai 21 de ani. Moartea sa a stârnit controverse. Unii susţin că a fost un accident, alţii că poetul ar fi fost împins sub grătarul dintre cele două vagoane ale tramvaiului din staţia Colţea. La Spitalul de urgenţă, diagnosticul a fost necruţător: avea măduva spinării secţionată, deci minime şanse de a mai trăi. Cu ultimele puteri, poetul îi dictează prietenului său, Aurel Covaci, poezia ,,Pasărea cu clonţ de rubin“: ,,Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit,/ Pasărea cu clonț de rubin,/ Iar mâine/ Puii păsării cu clonț de rubin,/ Ciugulind prin țărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă..“.
Moartea sa tragică şi prematură a impresionat tot Bucureştiul, unde mulţi tineri l-au condus pe ultimul drum, spre cimitirul Bellu. Despre viaţa şi opera sa au scris cărţi cei care l-au cunoscut în timpul vieţii, cei care l-au admirat: Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Imre Portik etc. Povestea sa, spusă cu glas tremurat de Margareta Labiş, în faţa altarului, alături de preotul Gheorghe Neagoe, a adus poate o lacrimă între pleoapele scriitorilor prezenţi în lăcaşul bisericii: Paula Romanescu, Carolina Ilica, Passionaria Stoicescu, Eliza Roha, Nicolae Roşu, Lucian Gruia, Ana Garaş cu soţul, Elena Armenescu, Ioana Stuparu, Marin Voican Ghioroiu etc. Geo Călugăru a scris un poem dedicat lui Nicolae Labiş pe care l-a dăruit surorilor poetului. Au mai rostit câteva gânduri pioase prof. Floarea Necşoiu, Emil Lungeanu, iar actriţa Doina Ghiţescu a citit câteva poezi i din lirica celui pe care Eugen Simion l-a numit ,,buzduganul unei generaţii“.
Alţii l-au asemuit unui meteor, cu trecere scurtă şi luminoasă.
Ca semn al văzutelor şi nevăzutelor, în anul morţii sale, 1956, un fulger globular a lovit casa din Mălini, iar mălinul din curte şi-a aplecat crengile spre fereastra camerei poetului şi în cele din urmă s-a uscat. Nicolae Labiş a fost un spirit al locului, un vizionar, o jertfă tânără, între multe altele, din cultura română.
Ca întotdeauna, mulţumim Preafericitului Părinte Daniel pentru sprijinul pe care ni-l acordă şi pentru dragostea Sa nemărginită pentru cultură.

VICTORIA MILESCU